De-ar fi fost un film fără vorbire

Only Lovers Left Alive (2013)
Regia: Jim Jarmusch

Am văzut filmul în toamnă, în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, puhoi de lume la Studio – „ultimul Jarmusch” –, totuși s-a făcut că n-am putut să văd filmul pentru că sala hăhăia la fiecare mică răsucire din condei, la fiecare vorbă de duh căutată a personajelor, la orice pârț, la orice scârț, la orice spunere sofisticată, în semn de empatie și complicitate intelectuală.
Un tip penibil, Schubert
Hihihi
Pe ce nume doriți rezervarea? – Fibonacci
Hihihi
Pe ce nume doriți rezervarea? – Stephen Dedalus și Daisy Buchanan
Hihihi
Byron, un bou anost
Hihihi
Oscar Wilde
Hihihi
William Burroughs
Hihihi
Ecuson Dr. Freud
Hihihi
Referință culturală
Hihihi
Altă referință culturală
Hihihi
Nimic
Hihihi
Ceva
Hihihi
Altceva
Hihihi
Etc.
Ș.a.m.d.

Exagerez, exagerez. Filmul are totuși probleme grave. Toată vorbirea e proastă, sofisticat-facilă, afectat-glumeață, pentru că Jarmusch trebuie să se asigure și să ne asigure la fiecare mișcare că face un film cu vampiri (și toată parafernalia aferentă), păstrând însă distanța ironică, cum s-ar spune. Hiper-snobismul estetizant, indie, al lui Jarmusch e îngrozitor de data asta, pueril. Zeci de referințe culturale, nume, figuri, citate, anecdote, aluzii, trimiteri, ecouri, curiozități (vezi lista de mai sus), toate într-un ostentativ delir lejer-autoparodic – tocmai asta e revoltător – în care totuși recunoaștem un soi de testament intelectual, un pomelnic intelectual al (formării) lui Jarmusch, devenit deci autor. Deci plictisitor, plictisitor, doamne, ce plictiseală. De-aici sunt însă două posibilități: ca Jarmusch fie să se oprească din făcut filme (acum că și-a declarat explicit și și-a epuizat „arta poetică”), fie să o ia pe căi noi, ceea ce-mi și doresc, nu mă bănuiți de rea voință, mie Jarmusch îmi place, întotdeauna mi-a plăcut.

În fine, când vine vorba totuși de imagini și soundtrack-uri, fluide, hipnotice, nocturn-exotice, Jarmusch găsește ca-ntotdeauna formulele inspirate. Vraja persistă. Cadrele Detroitului în noapte, decăzut, gol, sordid, obscur, fantomatic, apoi străduțele înguste tremur ale Tangerului marocan în noapte. Eh, bun, și Tilda Swinton, și-așa stranie, și mai stranie și perfectă, plămădită din alt lut, mereu am avut bănuiala că Tilda Swinton nu e ființă umană, acum știu.

De-ar fi fost un film fără vorbire, fără bancuri – numai văz și sunet. Pură narcoză.

Iuliana Dumitru

(Articol apărut în INFINITEZIMAL 2)

Share Button

Leave a Reply