Genul gramatical și lingvistica genului

de emil ionescu

Conceptul de gen este pentru lingvişti unul neprivilegiat, în sensul că el nu se bucură din partea lor de o atenţie specială. În jurul genului gramatical nu s-a clădit niciodată, din interiorul lingvisticii, o teorie. Iar nespecialiştii se lovesc de problema genului doar cînd învaţă o limbă străină. A rămas exemplară, prin savoarea sa spirituală, supărarea lui Mark Twain pe genurile gramaticale atribuite numelor în limba germană.
În interiorul cercetării lingvistice, genul gramatical are însă, în mod indiscutabil, partea lui de atractivitate. Genul este astăzi în limbile moderne ceea ce este un dinozaur pentru un paleontolog: ceva ce vine din timpuri imemoriale. În cazul cercetării lingvistice, lucrurile sînt încă şi mai şocante. Dinozauri vezi doar în filme de animaţie şi în muzee. Însă cu genul substantivelor te întîlneşti zilnic. E ca şi cum ai vedea dinozaurul parcat la colţul străzii alături de un Porsche…
Vorbitorii obişnuiţi nu iau seama însă la astfel de minuni şi bine fac. Ei trebuie în primul rînd să comunice, nu să se mire. E treaba lingviştilor să simtă fascinaţia de care am vorbit. Şi de fapt de unde vine această fascinaţie? Exact din ceea ce nu atrage atenţia vorbitorului obişnuit. Adică, din demotivarea numelor sub raportul genului. Această demotivare presupune că, undeva, „la origini” (care vor fi fost acelea?!) genul nu era atribuit întâmplător numelor lucrurilor. „Neîntîmplător” nu înseamnă, desigur, „natural”. Înseamnă mai curînd „în conformitate cu o anumită regulă” (care trebuie să fi fost conceptuală sau poate reprezentaţională).
Despre conţinutul precis al acelor reguli, nu putem, fireşte, să spunem mare lucru. Însă oricum vor fi fost ele, un lucru e limpede. Legătura lor cu cuvintele s-a pierdut, şi de aici şi neputinţa unui profesor de limbi străine de a explica elevului său de ce un nume are în limba de învăţat un gen, în vreme ce în limba învăţăcelului genul e diferit.

Se vede acum că atractivitatea cercetării genului în limbile lumii de aici vine: din intersecţia lingvisticii istorice cu antropologia. Lingvistica istorică la care mă refer e însă foarte specială. Ea investighează cele mai vechi aspecte ale limbilor. Indo-europenistica, de pildă, e în această situaţie. Nu vom găsi mare lucru dacă, de pildă, ne propunem să vedem ce e cu repartiţia numelor pe genuri în română, căci aceasta, în mare parte, urmează modelul latinei. Abia de la latină „în amonte” începe aventura…
Alături de aceste mize de cunoaştere care dau farmec cercetării lingvistice, a apărut, în era contemporană a lingvisticii, o miză nouă, care a făcut ca termenul gen să se îmbogăţească. E miza cercetării limbii din perspectiva genului însuşi. Să stăm însă puţin şi să glosăm. Genul în această a doua sa accepţiune nu înseamnă gen gramatical decît într-un mod secundar. Genul este acum, de fapt, gen natural şi se concentrează asupra distincţiei masculin-feminin care diferenţiază specia umană. Din această perspectivă, să studiezi limba prin prisma genului înseamnă să vezi ce şi cît aparţine contribuţiei bărbaţilor şi, respectiv, femeilor.

Însă ce şi cît din ce, la urma urmei? Dacă e să ne referim la comunicare şi la elementele ei lingvistice, totul revine la a cerceta ce şi cît din caracteristicile bărbaţilor şi ale femeilor se exprimă în actele de comunicare concrete. Iată un obiectiv de cercetare nou şi legitim. El a fost însă prefigurat mai demult. În lingvistică, într-o perioadă în care nici măcar numele de sociolingvistică nu era cunoscut, acest obiectiv începuse deja să se contureze datorită studiilor de dialectologie. Ele au fost cele care au arătat întîi că, în societăţile tradiţionale, femeile şi bărbaţii vorbesc în moduri social distincte şi relevante. Sociolingvistica, mai apoi, şi unele studii lingvistice de gen, în cele din urmă, au rafinat şi sistematizat aceste intuiţii ale dialectologiei.

Ce se întîmplă însă cînd contribuţiile genurilor sînt gîndite în raport cu limba însăşi? Aici lucrurile se complică. Aş observa mai întîi că alegerea limbii înseşi ca punct de referinţă pentru evaluarea proporţiilor de gen este riscantă. Un exemplu care decurge din această alegere este de pildă afirmaţia că limba este sexistă. Că, prin urmare, ea este depozitara unei inegalităţi între sexe care are tradiţie istorică. Nu ştiu cîţi cercetători mai aderă la această idee, dar e sigur că aceasta este o afirmaţie care a încurajat multe studii. Primejdia, în cazul unor astfel de generalizări, este că ele sînt de un reducţionism simplificator. Apar periodic în istoria reflecţiilor despre limbă şi provoacă entuziasme care în genere nu rezistă mult. Alte exemple: limba are caracter de clasă, limba este instrument în economia schimburilor simbolice, limba este depozitarul unei filosofii abisale şi colective. Le este comună tuturor acestor reducţionisme (unele de o mare vulgaritate ideatică, altele, dimpotrivă, consumînd mult rafinament şi subtilitate analitică) cuplarea limbii cu anumite contingenţe. Pentru tipul de lingvist pe care îl reprezint eu, această cuplare este o greşeală, atunci cînd e făcută pentru a arăta ce e limba. Credinţa unora – şi a mea, de asemenea – este că începi să bănuieşti ce este limba abia atunci cînd o desfaci de contingenţele în care este implicată. Însă de aici se deschide o nouă temă de discuţie pe care nu am cum să o urmăresc fără a trăda linia de la care am pornit.

În al doilea rînd, odată ce acceptăm reducţionismul de gen în privinţa limbii, se conturează imediat o atitudine purificatoare. Identificăm mai întîi expresiile „vinovate” şi apoi le cenzurăm, le cosmetizăm, le facem „corecte”. Cineva care are simţul analogiilor ar putea riposta: dar ce altceva face gramaticianul care ne îndeamnă să nu spunem într-un anumit fel, ci să spunem în alt fel? Nu e acelaşi lucru. Gramaticianul apără o anumită variantă a limbii naţionale – limba literară. Lingvistul genului însă pretinde că luptă împotriva unei mentalităţi pe care lexicul o depozitează. Diferenţa e notabilă.

Uneori zelul purificator e amuzant: mai mult ea şi mai puţin el, cale liberă dată sufixării moţionale (de ce nu manageră în loc de, sau alături de, manager?), şi bineînţeles interdicţii lexicale. În faţa acestui tip de terapie a lexicului, lingvistul din mine se revoltă din nou: limba se poate reforma prin acţiune deliberată între anumiţi parametri, dar rostul lingvistului nu este să reformeze limba, ci să o studieze şi să o explice (dacă poate) în toate varietăţile cu care se întîlneşte. În această privinţă, rolul lingvistului nu este altul decît cel al unui botanist sau zoolog. În fond, nu a mai pomenit nimeni un naturalist pornit să purifice natura şi să omoare tot ce nu intră în canoanele proprii de „natură corectă”. De ce am accepta atunci lingvişti care să excomunice din limbă ceea ce nu e „corect” din cutare punct de vedere?

Să rezum, pentru a nu încheia în confuzie. Sociologia genului este o disciplină absolut respectabilă, cu o salutară implicare în lupta pentru egalitatea de şanse. Lingvistica genului este utilă şi ea, în măsura în care leagă ideea de comunicare de particularităţile fiecăruia din cele două sexe. Însă în latura sa reducţionistă, lingvistica genului are puţine şanse să rămînă o disciplină credibilă. Ca să fie credibilă ea trebuie de fapt să fie şi (ceva) lingvistică, nu doar o sociologie a genului aplicată în mod mecanic limbii. În particular, lupta cu formele lingvistice „vinovate de sexism” seamănă cu călcarea în picioare a umbrei unei persoane, cu credinţa că astfel i se face rău persoanei înseşi.

Text publicat în rubrica Lingua din INFINITEZIMAL 8/2016

Share Button

Leave a Reply

Back to Top