Pelerinaj la turnul de sticlă

Facebook. Fabrica de narcisism
de Teodor Baconschi
Humanitas, 2015

BACONSCHI Facebook(Hei, doar n-am să vorbesc acum despre rețeaua publică de singurătate, pronunțând numele rețelei publice de singurătate!)

Ce face dificilă o discuție în jurul cărții lui Teodor Baconschi, și mai puțin în jurul subiectului său, este o anume rotunjime a stilului care nu te lasă să intervii; nimic nu mai e de completat și nuanțat, căci autorul are grijă să epuizeze el însuși toate nuanțele, pe un spectru de vorbire generos și expresiv. Discursul e presărat de formule memorabile, numirea obiectului e limpede în planul adevărului, grațioasă în planul poeziei, căci încă de la primele pagini intuim plăcerea scrisului, chiar cu tonul tot mai sumbru pe care-l capătă reflecțiile de final despre perspectivele lumii contemporane. Aici Teodor Baconschi se alătură și el (speram să nu) celorlalți celebri „părinți ai îngrijorării”, Baudrillard, Lipovetsky, Byung-Chul Han de la Berlin, Sartori sigur, compania e selectă care găsesc mai oportun să deplângă epoca asta și ce se pierde (deci ce se pierde?) decât să îmbrățișeze splendoarea epocii, cu spaimele și fericirile ei.

Ei, exagerez, exagerez: Baconschi, spirit modern, fără îndoială, se menține pe o poziție de deschidere moderat-conservatoare, atât în privința revoluției IT&C, cât și față de tabloul și destinul Europei de azi, fundal care asigură, de altfel, baza teoretică a întregii incursiuni într-un subiect altfel minor și sâcâitor (nu mai puțin simptomatic, e adevărat) cum e rețeaua publică de singurătate. În fond, teza sa este că trebuie să cultivăm o „gândire egal deschisă spre trecut și viitor”, că „viitorul nu este altceva decât noua față a trecutului”; cu alte cuvinte, noul, chiar sub chipurile lui radicale, nu are de ce să ne înspăimânte (în virtutea premisei-clișeu cum că „înainte era mai bine”), iar vechiul și valorile europene tradiționale (rădăcinile creștine, mai cu seamă) nu trebuie pur și simplu smulse. Eradicarea acestui fond identitar inseparabil de civilizația noastră nu poate fi, în termenii lui H.-R. Patapievici, decât expresia brutală a unei „uri de sine”.

Profund meditativ în fața celor mai recente fenomene tehnologice, al căror impact se simte deja asupra umanității (nu mai avem ce-i face! și e foarte bine așa), dar și consumator entuziast al noilor mijloace de sporire a confortului individual și global, Teodor Baconschi propune o „teologie a reconcilierii”, o secularizare gândită altfel decât „împotriva lui Dumnezeu”. El se ferește în permanență de capcana alunecării în extreme și de ridicolul judecăților pripite când vine vorba de dinamica progresului uman, la urma urmei atât de greu de aproximat atunci când te afli chiar în miezul lui: „N-aș vrea să par (și nici să fiu) un nostalgic incurabil. Râdem, astăzi, de savanții care erau siguri, la apariția căilor ferate, că viteza trenurilor (care abia depășea 30 de km/h) urma să-i demoleze pe călători.” (p. 81)

Râdem, astăzi, și de lipsa completă de intuiție a lui Umberto Eco, în 1996: „Dacă mă conectez la Internet și accesez programul Gutenberg, pot lua de acolo Shakespeare complet. Dar la ce bun să-mi îndes computerul cu o masă de biți […] și să aștept apoi două săptămâni ca să mi-l scoată imprimanta, când cu 5 dolari […] pot să cumpăr ediția Penguin?” Nu mai puțin anacronice ne apar și notele lui Giovanni Sartori (a cărui metaforă, „cetățeni de sticlă”, Baconschi o amintește, decupând din ea însă numai răzbaterile distopice „omenirea în pielea goală” ș.a.m.d. în loc să dea prilej și unei poetici a adevărului, a transparenței să respire), note în care explică sfătos, ba chiar cu un soi de satisfacție, cum un „astronom de la Berkeley, expert în securitatea computerelor, declară, după câțiva ani de interneto-manie, că Internetul nu este altceva decât «o țesătură impalpabilă făcută din nimic», un surogat jalnic al vieții reale. După cum bine se vede, Stoll a încheiat-o cu tastatura și mouse-ul. Lucrul acesta li s-ar putea întâmpla multora.” În vreme ce Houellebecq își povestește neîncrederea în tehnologie, exemplificând: și-a pierdut de pe hard disk un manuscris, în vreme ce hârtia l-ar fi salvat! E suficient să apeși pe un buton și dispare tot, conchide el cu obstinație de copil.

Aici, așadar, Teodor Baconschi se desprinde de retorica demonizării hipertehnologiilor, rămânând preponderent în teritoriul reflecțiilor rezonabile. Moderația îi străbate atât scepticismul, cât și exaltarea. Nici o vorbă necugetată, nici o ieșire în iresponsabil el are dreptate, nu prea e loc de interpretare , asta însemnând însă și un discurs fără riscuri.

Din malaxorul neobosit al celor azi deplânse, observ că erosul e nelipsit. Cu toții reclamă indistinct, Baconschi de asemenea, așa-zisa pierdere a iubirii, devenită, iau seama, facilă și ostenită pornografie. Explicitarea și expunerea excesivă ucid amorul, căci el ar ține de ascundere, de trăirea sinuoasă, de amânare, ne spune Roland Barthes, Giorgio Agamben sau Byung-Chul Han. În aceeași logică operează și Baconschi: „Excitația erotică […] s-a bazat mii de ani pe sugestia detaliului dezvăluit: omul își închipuia doar ce urmează… Acum, dependenții de pornografie online supralicitează delirant noi forme de explicit care nu mai incită.” (p. 143) (Dar nu-i adevărat că unde e consum și lubricitate, acolo e pace și bunăstare?) „Am văzut deja totul”, vine concluzia resemnată, trimițând, desigur, la epoca de „după orgie” a lui Baudrillard, în care, deci, nu mai putem trăi cu adevărat nimic, putem numai să simulăm, indiferenți, la infinit, în gol. Deplâns e și ritmul vieții interioare: „Exista răgaz, recul contemplativ, timpul avea interstiții reflexive, ca niște nervuri care legau subiectul uman de simfonia cosmică.” (p. 89) Aici se face însă o confuzie: deplângem toate aceste fenomene – sfârșitul erosului, al contemplației, al substanței, al introspecției etc. – ca și cum până acum toată lumea s-ar fi ocupat cu substanța, cu erosul, cu introspecția… Toți deplâng moartea a ceva ca și cum acel ceva ar fi un fenomen planetar, ca și cum ar fi fost un bun comun, accesibil întregii umanități, când în realitate el nu e decât un fenomen minoritar, subversiv, aparținând oricum unor categorii restrânse. De exemplu, nașterea pornografiei nu vine din moartea erosului, pentru că erosul nu poate deveni o valoare democratică. Acolo unde va domni pornografia, erosul se va reinventa și va renaște în subversiune, pentru că asta e condiția lui.

În tot acest peisaj, rețeaua singurătății este și ea un veritabil „vehicul de ubicuizare” care pare să fi modificat deja, alături de toate celelalte canale digitale, „sintaxa mentală” a omului, comportamentele și raporturile cu lumea. Greu de evaluat încă (era revoluționară a Internetului fiind totuși un fenomen atât de tânăr) dacă vorbim într-adevăr de schimbări radicale în structura intimă a individului sau dacă sunt doar variațiuni antropologice și predispoziții deja existente, dintotdeauna existente, ce au prins acum viață la stimulii tehnologiei omniprezente și tot mai strălucitoare.

Apropiindu-se de subiect – căci rețeaua publică a micilor noastre obscenități și secreții e în sine o lume atrăgătoare în oroarea ei (un „iarmaroc de opinii”, un „Hades colorat”, un „grohotiș eclectic”), asupra și în interiorul căreia merită să zăbovești o clipă, cu mintea limpede și cu condiția să ieși totuși de acolo –, cu alte cuvinte, odată conturat subiectul, Teodor Baconschi construiește, cum aminteam și la început, un discurs seducător și viu, de pe poziția eruditului culegător al unei noi și pestrițe paremiologii. Stilul e luxuriant și precis deopotrivă, când răbdător și ușor didactic, când cinic și tăios, dar întotdeauna plastic și cărnos. Cartea e presărată de zeci de formule sintetice și elocvente, capsule mustind de sens și culoare ce creează împreună un rar spectacol de vorbire curată. Cuvântul rostit pare să poarte deja cu sine și să anime obiectul numit: „Omul Nou […] stimulat de libertăți pentru care nu s-a luptat, hoț de diplome, de poziții nemuncite, de faimă nemeritată, de putere cu care nu știe ce să facă. […] tip uman parvenit, obținut printr-o continuă contra-selecție. […] grohăie lozinci patriotarde, urăște străinii, evită contactele cu lumea civilizată, pe care o copiază strâmb și pe care, în sinea lui, o detestă. El a pocit văile munților cu peturi, […] el conduce Bentley-ul în șlapi și poartă la piață pantofi de crocodil. El «preferă» litoralul românesc (pe care l-a pavat cu coji de semințe), el s-a săturat de intelectuali, de regulile UE, de obligația surprinzătoare de a nu-și bate copiii. […] Omul Nou, semi-urbanizat, mahalagiul de tranziție, este țăranul scos din țâțâni, care nu a devenit un adevărat «burghez» […] Un învingător care își atenuează, prin excesele sale kitsch, nevroza subdezvoltării”. (pp. 58-62)

Pășind mai departe prin hățișul rețelei, Teodor Baconschi izbutește să pună mâna pe materie, simplu și ferm, fără ezitări și aproximări. Utilizator conștiincios, instalat în mijlocul lucrurilor, în chiar inima rețelei (dar n-am aflat oare că raportul centru-periferie a fost destabilizat?), lui Baconschi nu-i scapă nimic din manifestările „marii trăncăneli”. Indexarea și analiza comportamentelor, gesturilor și figurilor recent ivite (dar dintotdeauna prezente în lume, în om) în „Babilonul digital” merge până la cel mai fin detaliu. Autorul știe că nu poate fundamenta o critică autentică la adresa fenomenului FB făcând pur și simplu pe moralistul, indignându-se de undeva de la suprafața lucrurilor, perorând verdicte generale despre declinului omului-de-rețea; nu, el știe că nu se poate altfel decât plonjând viguros în plină viermuială, luând parte deci la „babilonia șarmantă”, lăsându-se atins de ea. Relatarea din miezul mizeriei trăite (și cine zice că mizeria nu poate fi deseori plăcută?) dă un plus de legitimitate discursului. El intră în logica perversă a rețelei și o demontează din interior, cu propriile ei instrumente. Așadar, jocul lui Baconschi e să penduleze în permanență între implicare – o implicare onestă, el însuși mărturisind că se întâmplă să petreacă nepermis de mult timp în rețea, antrenat în această logoree infernală („Nu poți fi selectiv. Odată intrat în labirint, trebuie să aloci măcar o secundă fiecărei informații afișate”), curios și atent la dinamica conversațiilor și reacțiilor, fie ele plasate într-un spațiu frustrant al „inculturii dialogului” și al „dreptului la zgomot”, în care oricum toată lumea urlă și nimeni nu ascultă pe nimeni – și o minimă, dar neîntreruptă distanță critică; un joc bine temperat între judecata aspră („FB este despre mine, nu despre tine…”; „cetățenia digitală e masturbatorie”) și un soi de duioșie a mustrării, căci mustrarea, la urma urmei, nu se îndreaptă mai puțin către sine.

Semnificative mi se par toate maniile inventariate și disecate de Baconschi, manii hrănite și exacerbate acum de tentațiile rețelei. Am devenit cu toții „scriitori, fotografi, multiplicatori ai realului”, „cronicarii unei beatitudini surogat”, pare că reflexul reprezentării realității o ia mereu înaintea trăirii înseși, resimțim trăirea ca fiind impuținată dacă nu o și dublăm prin palide ecranări. În rețea, acolo unde „ești cineva numai dacă te confunzi în mulțime”, ai totuși șansa brutală – și „ziditoare”, spune Baconschi – de a te confrunta cu propria banalitate; exhibarea de sine perpetuă și nediferențiată nu poate produce decât platitudine, conținem inevitabil mai multă informație reziduală decât ne place să credem. Oportune mi se par și reflecțiile tranșante în jurul altui fenomen parazitar, de nenumit și el, poza pe care ți-o faci singur, inclusiv cu variațiunile sale așa-zise autoironice (se abuzează mult azi de autoironie, devenită un soi de perdeluță în spatele căreia, dar și în văzul tuturor, îți poți cultiva nestingherit, adică în chip legitim, măruntele abjecții personale). În special acest tip de fotografie „dovedește că narcisismul urâțește sau parodiază în mod involuntar. […] Autoportretele marilor pictori (Dürer, Van Gogh, Francis Bacon) sunt tragice prin unicitatea lor mărturisitoare. […] Nu te poți îndrăgosti de cineva dacă îl vezi într-un selfie. Nu atât pentru că imaginea lui autocaptată e tehnic mediocră, cât pentru că acea imagine sugerează autosuficiența, închiderea, indisponibilitatea dialogică.” (pp. 73-74)

De transparență Teodor Baconschi se teme; cu toții se tem, cu toții deplâng declinul secretului („E mai important să comunici decât să ascunzi. Și e mai important să știi decât să bănuiești”, p. 36), într-un soi de dulce încăpățânare de a confunda situarea etică în transparent, în adevăr, cu uitatul pe gaura cheii, cu supravegherea intruzivă și imaginarul orwellian. „Să mă supravegheze, nu-mi pasă”, șarja de curând Žižek, referindu-se la un ei abstract (sau ele, calculatoarelele, gigantele mașinării de stocat date despre noi, date cu care însă nu știu ce să facă), „poate că așa o să fie mai puțin proști, o să învețe ceva!” Acolo unde uneori Baconschi vede simptome îngrijorătoare ale existenței în virtual – „cursa pentru omniprezență”, „drumul spre interjecție”, „sanctificarea clipei”, ca să amintesc doar câteva dintre nenumăratele formule inspirate care cadențează textul –, eu văd curată poezie: trăire ancorată în prezent, calea înapoi spre denotație și limbaj figurativ, noi posibilități de articulare. Vom vedea. Probabil că întotdeauna, în vremuri de cotitură (dar când nu-s astfel de vremuri?), tentația pesimismului e cu un pas înaintea visurilor de lumină. Teodor Baconschi însuși a mărturisit de curând că, păstrându-și totuși poziția critică, și-ar rescrie unele pasaje într-o cheie mai veselă. Asta mă bucură.

Iuliana Dumitru

(Articol publicat în INFINITEZIMAL 6/2015)

Share Button

Leave a Reply