Wilhelm Friedemann Bach, variațiunile Fiului

Ce mă sperie din istoria lumii, de mă sufocă, e cazul fiilor lui Johann Sebastian Bach. Dintre cei cinci băieți care devin compozitori, toți zeiește risipind glorie antumă, patru întruchipează tragedia fiului mai bătrân decât tatăl. Celălalt unul, și cel dintâi născut, Wilhelm Friedemann, primește direct de la tată tehnologia și e dăruit cu toată încrederea. Johann Sebastian îi comunică de timpuriu întregul ingeniu muzical al său, iar tragedia acestui copil îngheață sub chipul ingenuității.

De la bunicul său Ambrosius, auzise o propoziție care l-a obsedat, se pare, pe Wilhelm Friedemann: „greșelile mele sunt bălegarul conștiinței”. Fiul lui Ambrosius, adică Johann Sebastian, nici nu voia să audă de o asemenea complicație de cuvinte, de vreun îngrășământ, de vreun infern sau de vreun catarsis. Trebuie ascultat sunetul care nu e adâncime și memorie, ci numai extensie la suprafață de fenomene simultane.

Să o privim o clipă pe Dorothea Elisabeth, soția lui Wilhelm Friedemann. Ea își blestemă cu îndârjire de fată de colector de taxe (crescută într-o casă deja cu un rudiment de canalizare, cu scurgere și instalație hidraulică termoficată) acrii de pădure moșteniți și stânile din jurul orașului Halle, locuri atât de dragi ei, pe care nu apucase niciodată să zburde, pentru care plătește taxele crunte de după Războiul de Șapte Ani, menținând pe deasupra și largul apartament conjugal din strada Wilhelm I, mai costisitor de cinci ori prețul unei ore de improvizație la orgă a lui Wilhelm Friedemann la Liebfrauenkirche în Duminica Messei. Toate aceste posesiuni reduc traiul zilnic la fărâmituri. Apa nu se mai încălzește decât o dată la zece zile. Somnul de noapte a devenit un veritabil alpinism al duhorilor.

Dar Wilhelm Friedemann e strălucitor, e râvnit în saloane. Acolo se îndoapă. Fumează. Dorothea Elisabeth îl detestă pentru ușurința lui în toate. Pentru grosolăniile lui, pentru ușurătatea lui. Pentru sărăcia lui, pentru eșarfa roșie pe care s-a depus un strat foarte vizibil de grăsime sudorifică amestecată cu praf. Dorothea Elisabeth are pielea albă, dar nu lactată, ci alb-arămiu. E brunetă. Are ochii mari. După șapte ani (aceiași șapte ani de Război) îl părăsește pe Wilhelm Friedemann. El se simte eliberat și suferă.

E înspăimântător să-i vezi pe cei patru frați ai lui Wilfried Friedemann (din douăzeci de copii dintre care opt trăiesc peste vârsta copilăriei), compozitori unul și unul venerați în viețile lor de virtuozi, cum inaugurează o întoarcere înapoi față de compoziția complexă a tatălui lor, Johann Sebastian. Ei, fiii, își întorc cu toții fața de la modernitate și privesc spre un prezent ramolit, sentimental, decorativ, galant, edulcorat în sistemul polifonic, nemaiîncrezător în bogăția contrapunctică, suspicios față de oportunitatea de piață a Fugii, ci apt pentru cea mai pragmatică și săracă dezvoltare, care este melodia acompaniată.

E sufocant să-i vezi pe fii bătrâni și lepădați de puteri, și pe tatăl lor străluminat în fiecare fibră de mușchi. E sufocant să-i vezi pe fii înjugați și indiferenți în vreme ce înaintașul lor exersează intransigența și bucuria. E sufocant să-i vezi pe fii ocupându-se de narațiune, iar pe tatăl ocupat cu geometria. E fioros să-l vezi pe tatăl construind polifonic în timp ce fiii scriu melodii.

Fiii lui Bach sunt o astfel de amintire rea a oricărei cronologii.

De Wilhelm Friedemann, tatăl său s-a îngrijit mult, e primul său fiu, îl învață tot ce știe, îi scrie un manual de clavecin cu inserții adaptate din Clavecinul bine temperat, din Partite sau din Suitele franceze. Spui fără teamă că Wilhelm Friedemann e primul discipol direct al celui care stabilește temperanța armonicelor, Johann Sebastian. El este cel care primește primele lecții de la chiar inventatorul sistemului, învață să audă sunetul de la cel a cărui cerbicie inginerească ajustase sunetul, îl convertise la infinitezimala justețe a diapazonului pe care nenaturala ureche a omului o cere. Wilhelm Friedemann are la îndemână o tehnologie nouă a sunetului, superioară oricărui criteriu de acordaj de până atunci și pe cuprinsul tuturor culturilor muzicale ale pământului. Însă vedem bine, libertatea e direct proporțională cu gradul ei de dificultate, nu altfel. Păi cum e tolerabil să te bucuri, primul, de bogăția ilimitată a temperanței și să nu duci mai departe aventura temperanței, ci să deturnezi temperanța la manufactura anecdotică a melodiei?

Totuși, nu el ar trebui învinuit așa de brutal. Dintre cei cinci fii ai lui Bach, Wilhelm Friedemann e cel mai apropiat de principiile muzicii tatălui său. Ceilalți patru, Carl Philipp Emanuel, Gottfried Heinrich, Johann Christoph Friedriech și Johann Christian se ocupă cu tinerețea îmbrobodită a școlii de la Mannheim. Banalitatea inovațiilor lor nu-și revendică mai mult decât aspirația interpretului de a cuceri prin virtuozitate publicul burghez. Șantierul variațional al lui Johann Sebastian e redus acum la o construcție tematică obedientă cu psihologia salonului muzical, care nu este un spațiu dedicat cercetării muzicale, ci divertismentului monden. De bun augur, într-adevăr, fiii lui Bach duc mai departe modernitatea temperanței într-un singur sens, al intensificării compoziției instrumentale, lăsând într-un plan secundar muzica vocală.

Îl vedem pe Wilhelm Friedemann trăind voluptatea primei glorii a temperanței armonice cristalizate de tatăl său: instalarea instituției de concert instrumental ca centru de greutate al vieții muzicale în Germania mijlocului de secol al XVIII-lea. Odată cu instituția – și animatorul ei, virtuozul instrumentist.

Wilhelm Friedemann este un asemenea virtuoz, la clavecin și la orgă deopotrivă, un briant improvizator și un compozitor care te scoate din apele tale. Saloanele îl cheamă și îl adoră. Friedrich al Doilea îl iubește și îi cere consultații muzicale. Forkel, un elev al lui Wilhelm Friedemann, notează așa: „Când îl ascultam cântând la clavecin, totul era delicat, elegant și fermecător; când trecea la orgă, mă cutreiera cu adevărat un frison religios. […] Wilhelm Friedemann se apropia cel mai mult de muzica tatălui său prin originalitatea gândirii.” Propoziția contradictorie a lui Forkel e adevărată: există poziții-cheie ale gândirii care-i dau acesteia originalitate nu prin neasemuire, ci tocmai prin faptul că sunt co-răspunzătoare.

Tot Forkel scrie: „E regretabil să vezi că cedează mereu capriciilor imaginației dând fanteziei posibilitatea să-și creeze mici delicatese muzicale, decât să se dedice cu adevărat compoziției.” Johann Sebastian compune tot timpul, e prezent continuu, fără vacanțe. Pentru Johann Sebastian nu există timp de tranzit, relaxare, proiecte, așteptarea sezonului ploios sau a primelor înmuguriri din an. Pentru Johann Sebastian nu există decât timp indestructibil. Wilhelm Friedemann, dimpotrivă, se aruncă asupra compoziției cu disperarea științei pe care a căpătat-o de la tată, apoi, repede, obosește. Obosește de propriu-i elan. Și în locul compoziției preferă divertismentul, sau improvizația cu un haz cabotin, fabricările ocazionale, pentru o audiență rafinată dar totuși gregară, ale cărei surse de seducție Wilhelm Friedemann le descifrase ușor.

Ofițeresele nobile și învoalte, înnebunite de noua muzică (cea veche nu e a lui Johann Sebastian pentru ele, ci niște cantate religioase sau suite de dans în stil italian), transportă cu grație grețoase parfumuri de trandafir și lavandă, uneori de vanilie sau de colir, ba de valeriană, amestecate cu tămâia sebaceelor deja zidite gros, pentru largi vernacule de păduchi pe sub peruci. Spun că acest auditoriu feminin freamătă în preajma lui Wilhelm Friedemann. Îi contemplă până și albiile sudorifice care îi brăzează tâmplele și obrajii în timp ce el interpretează la clavecin sonatele, fanteziile, polonezele, fugile și concertele cu orchestră. Acest scriitor se transformă într-un muncitor șarmant care-și acționează meticulos scrierea, cu extremitățile delicate: antebrațul, degetele. Transpiră mult, venele i se dilată pe chip, obrazul devine roșu și sălbatic. Părul capătă ondularea umidă, acompaniată cu fermitatea pe care i-o dă nespălarea de două săptămâni. Wilhelm Friedemann e un bărbat frumos. Wilhelm Friedemann e o sărbătoare a bărbăției gracile. Wilhelm Friedemann a devenit deja un obiect erotic. Toate agregările materiei pare că îl domină și pe toate le domină el, la incandescența unor terminații care acționează sistemul temperat de armonice reglat de tatăl său, Johann Sebastian. Omul acesta trebuie gustat. Care sunt limfele cele înmiresmate care compun frumusețea acestui acrobat? Cum arată secrețiile lui, ce transparențe, ce densități și ce temperaturi pot atinge? Oare ceea ce este frumos de privit dar și de auzit nu este și îmbălsămat de mirosuri frumoase, în directă proporție? Oare un asemenea ardent și delicat poate avea măselele stricate? Oare saliva unui asemenea de adorabil animal artificial e corozivă și sulfuroasă sau amintește de citrice, de izmă și de caramelul cald? Un asemenea om instigă la sărut, în ciuda ororii istorice a sărutului, încărcată de halena tipică a carnasierului domestic. Fiind el așa privit, Wilhelm Friedemann privește pe privitor la fel.

Într-o zi, strecurându-se Wilhelm Friedemann prin labirintul orgii de la Liebfrauenkirche, împreună cu intendentul care trebuia să restaureze un tub, simte o duhoare de acreală dulce. Avansând printre propulsoarele de aer, forjate
din aluminiu și alamă, descoperă o încercuire clisoasă de paie negre în care moșmondesc doi pui de vrabie. Wilhelm Friedemann nu s-ar fi speriat mai tare nici dacă l-ar fi zărit acolo pe necurat. Nimic nu i-a produs vreodată o mai terorizantă scârbă decât această irumpere nerușinată de organic (și de putoare) într-un spațiu închinat doar ingineriei și matematicii.

Muzica lui Wilhelm Friedemann este disperarea lui Wilhelm Friedemann de a fi fiul lui Johann Sebastian. Auzi lecția bătrânului insurgent și esențial cum freamătă în compoziția fiului. Și auzi și neputința fiului de a restrânge multiplicitatea fenomenului sonor la unitatea geometrică a celui care a temperat sistemul armonic, taică-su.
Wilhelm Friedemann e obsedat de abstracțiunea radicală a muzicii lui Johann Sebastian și e totodată bolnav de neputința de a mai înainta pe calea aceleiași geometrii. Scrie cu intensiate Fugi, dar nu duce până la capăt spectrul de polarizări armonice. Rămâne ingenuu, nu complică engina paternă. Se satură de mediocritatea lui proprie, se revoltă pe ea, și atunci rupe discursul, bubuie niște disonanțe care te aruncă în coca unui reactor nuclear de după explozie. Chimia devine spectacolul paradisiac al unei catastrofe. Wilhelm Friedemann compune ușor, lejer, eclatant, superficial, însă bântuit de o furie care se sufocă chiar de frumusețea și de adevărul temperanței armonice pe care o strivește urgent sub o bătaie de ciocan, sau cu lovituri repetate aproape criminale aplicate instrumentului ca în teatrul instru- mental al anilor 1960. În simfonia Disonanțe se aud evenimente frenetice, decolări și frâne violente, răsuciri de cuțit în rană, revoluții de sine de patru ori câte 360 de grade, zmulgeri de guler asupra propriului guler așa cum se luptă Iacob cu Îngerul, apoi zvârlirea de sine a celuilalt în aer ca pe un zmeu. Aceste sfâșieri în diafanitate sunt mai crude decât orice surpriză muzicală la Haydn și mai iraționale ca orice paroxism la Beethoven.

Dorothea Elisabeth nu are cum să suporte un asemenea comportament și o asemenea intemperanță. El trăiește ca un descreierat, se aruncă în speluncile de la marginea orașului Halle, doarme pe acolo câte patru nopți, se cufundă în isteria mâncărurilor grele și iuți, vânat narcotizat cu mult usturoi și paprika, bea vin roșu până îi crapă fierea, apoi o zi întreagă își vomită până și măduva spinării, Wilhelm Friedemann, fiul lutheranului Johann Sebastian, el, fratele celor doisprezece frați morți, fratele celor patru onorabili muzicieni cu numele Bach, contemporan cu notabilii compozitori Molter, Cramer sau Zelenka, soțul Dorotheei Elisabeth care are de plătit usturătoarea taxă a Războiului Mondial de Șapte Ani, de dinaintea Războaielor Mondiale, din cauza zăvoaielor întinse pe care ține să nu le piardă. Un clovn.

Dar mai cu seamă e înnebunit de mirosurile pestilențiale, vrea să-și înfrângă orice silă ca să poată iubi și el o femeie, să poată iubi o femeie, poate chiar una dintre cele care îl devorează cu privirea în timp ce-și deșiră în sudori temperanța muzicală moștenită de la tatăl său în saloanele de la Halle, mai târziu la Brunswick, părăsit de Dorothea
Elisabeth, în fine la Berlin. Peste tot virtuoz, peste tot un laborios al salivei și al odorurilor. Pielea leșios de albă a femeilor tinere, complicată cu pomada creponată, apoi exhalarea de gastrită cronică odată cu fiecare cuvânt care i se adresează direct în nări, dar și în cilii apicali, fremătând în furtuna de greață, toate astea îl silesc să nu se poată îndrăgosti de nici o femeie. Fie ea și de nesperat de ajuns la rangul atingerii de ea. Apoi parfumurile tari, dulci, odioase. Untdelemnul cu sare nu e destul pentru o curățare bună a dinților, leușteanul e fugar, izma e aspră, portocalele sunt rare și acide, lămâia te înfometează, rostopasca și anghinarea sunt amare și otrăvitoare, feniculul – poate, cananga adorata aeteroleum oprită la import din cauza Războiului de Șapte Ani. Temperanța armonică a sunetului se definise înainte ca igiena gurii să își găsească un procedeu sigur și cât de cât democrat. Ca urmare a temperanței armonice, care face din concertul muzical un loc al seducției, sărutul trebuia să fi devenit și el un semn distinctiv al unei lumi care, epuizând în persoana lui Johann Sebastian problema transcendentală a sunetului, lasă sunetul în seama virtuozului monden, ființă erotică, prilej acut de adorație și devorație. Omul nou, beneficiar de certitudini tehnologice, nu mai este întruchiparea virtuților, adică a acelor atribute care se văd, se cântăresc moral și se convoacă la ciclicitatea organică și morală a speciei. El este, dimpotrivă, purtătorul unui sistem limfatic special, care nu se vede, ci se presim- te, cât timp menține transportul fluid între corp și sistemul pe care-l pune în mișcare, muzica.

Da, Wilhelm Friedemann e omul acestei istorii. El caută disperat sărutul. El știe că dragostea nu e un dar al privirii, ci un schimb chimic. El știe că sărutul își recapătă esența erotică, egală cu foamea canibalică de corpul de devorat. El este un astfel corp de devorat, deci el știe că trebuie să devoreze ca să poată iubi. El simte că simțurile inferioare reglează virtuțile omului superior. Dar farmacia era încă foarte rămasă în urmă.

Haydn și Beethoven au și ei tați, pe bătrânul Haydn și pe bătrânul Beethoven. Tații lui Haydn și Beethoven sunt oameni foarte puternici, vechi, niște huidume din vremuri imemoriale. Wilhelm Friedemann însă îl are pe Johann Sebastian. El e mai vechi decât toți, el scrie gramatica. „Es ist der Sohn, den ich liebe. […] der, der mir Freude schenkt”, spunea Johann Sebastian despre acest fiu al său, primul.

Bătrânețea limfatică și seducătoare a lui Wilhelm Friedemann este a doua epifanie a omului modern după Don Juan și imediat înainte de Sturm und Drang. Părăsit de nevastă, hărțuit de datorii, obosit de neîndrăgostirea de care suferă, la Berlin îi dă lecții de clavecin principesei Anna Amalia, sora lui Friedrich cel Mare. Nu se poate abține să nu noteze pe marginea partiturii Fanteziei în Re minor: „părul galben cu irizări în alb miroase a rânced”. Păi așa este! Peste câteva săptămâni Wilhelm Friedemann, la 74 de ani, pleacă din Berlin cu șatra de țigani și moare chiar în aceeași zi pe rogojina unei țigănci tinere, ca un estet și fiu de tată ce e.

de Sebastian-vlad Popa

Articol apărut în INFINITEZIMAL 1 (2013).

Share Button

Leave a Reply