Clinamen. Aproape sfârşitul întâmplător

ClinamenClinamen. Cum a început Renașterea
de Stephen Greenblatt
Ed. Humanitas, 2014
Trad. de Adina Avramescu

Cu toate că Poggio Bracciolini va ajunge să scrie Facetiae, aflată temporar pe o listă de cărţi pe care Biserica decide să le ardă, aşadar intrat fiind într-o „bibliotecă a infernului”, el îl slujise pe Papă şi înaintase până la mult râvnita poziţie de secretar apostolic. Era un latinist deosebit de înzestrat, cu un ochi bine format pentru accentul specific, tehnicile retoricii şi structurile gramaticale ale latinei clasice. Citise cu mare atenţie o bună parte din literatura antică şi memorase zecile de indicii referitoare la identitatea unor autori sau lucrări care dispăruseră. Era un scrib remarcabil de bine pregătit, har care îl diferenţia de toţi ceilalţi căutători de carte umanişti. Avea un scris de mână excepţional de frumos, o mare putere de concentrare şi un grad înalt de precizie. Dar tehnologiile de producere a transcrierilor, facsimilelor şi cópiilor, care au luat avânt chiar în timpul vieţii lui Poggio, odată cu invenţia tiparului mobil de către întreprinzătorul german Johann Guttenberg (1430), au eliminat în totalitate ceea ce cândva reprezenta o realizare personală importantă. Ocupaţia lui Poggio era de scriptor, altfel spus, era un scriitor talentat de documente oficiale emise de birocraţia papală. Se afla în preajma Papei pentru a-i nota cuvintele, a-i înregistra deciziile suverane şi a pune într-o latină elegantă vasta lui corespondenţă internaţională. Aşa cum sugerează cuvântul „secretar”, avea acces la secretele Papei, la un conducător absolut, care pretindea că e stăpânul întregii creştinătăţi occidentale. Năzuinţa lui, de reabilitare a trecutului, care conta nu mai puţin decât îndeplinirea obligaţiilor birocratice, a fost cea care l-a împins în căutarea manuscriselor antice şi cea care, în final, l-a condus la descoperirea unei lucrări ţinute în purgatoriul timpului vreme de două milenii.

În mania lui pentru texte pierdute, Poggio dispunea atunci de o combinaţie aproape perfectă de timp, abilităţi şi dorinţă. În 1417, ieşit din secretariat, căutările lui Poggio vizau în primul rând bibliotecile mănăstirilor, şi asta dintr-un motiv evident: veacuri la rând, acestea fuseseră singurele instituţii preocupate de cărţi. Regula stabilită în secolul al IV-lea pentru mănăstirile din Egipt şi de pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu de către Sfântul Pahomie prevedea că un candidat la călugărie „va fi obligat să citească”; iar această constrângere a ajutat la salvarea gândirii antice, de-a lungul a secole întregi de haos. De asemenea, regulamentele monahale presupuneau ca monahii să înveţe arta laborioasă a pergamentului şi a recondiţionării celui deja existent. Astfel, călugării au devenit principalii cititori, bibliotecari, producători şi îngrijitori de carte ai lumii occidentale, iar pierderea unui scrib era considerată egală cu dispariţia unui episcop sau a unui stareţ. Cărţile erau rare şi valoroase. Ele confereau prestigiu mănăstirii care le deţinea şi, uneori, se încerca protejarea lor prin punerea unor blesteme asupra manuscriselor preţioase: „Fie ca acela care fură această carte […] să fie lovit de paralizie, suferinţa să nu i se sfârşească decât odată cu moartea, şi când în sfârşit va ajunge la pedeapsa finală, flăcările iadului să-l mistuie pentru totdeauna.” Deşi destinaţia lui precisă a rămas necunoscută, numeroşi cercetători au considerat că cel mai plauzibil candidat printre mănăstirile spre care Poggio s-ar fi îndreptat în 1417, pentru a descoperi ceva remarcabil, era abaţia benedictină Fulda din Regatul Germaniei.

În întunericul care punea stăpânire pe biblioteca monahală şi sub privirea vigilentă a stareţului sau a bibliotecarului, Poggio a luat de pe raft un poem lung, despre al cărui autor îşi amintea că îl văzuse menţionat în Quintilian sau în cronica alcătuită de Sfântul Ieronim. Literele care dominau pergamentul erau: T LUCRETI CARI DE RERUM NATURA. E posibil ca Poggio să nu fi avut timp să citească decât primele rânduri ale manuscrisului, dar i-a fost cu siguranţă suficient cât să facă apoi tot ce i-a stat în putinţă pentru clonarea textului De rerum natura – Despre natura lucrurilor, scris în jurul anului 50 î.Hr. de poetul şi filosoful Titus Lucretius Carus, o carte primejdios de radicală care, scoasă la lumină, avea să contribuie la demontarea întregii sale lumi. Mai mult de cincizeci de exemplare ale manuscrisului lui Lucreţiu din secolul al XV-lea vor supravieţui, copia-mamă a lor fiind copia cerută de Poggio la Fulda.
În cazul lui Lucreţiu, nu exista aproape nici o urmă cu privire la biografia sa. Poetul trebuie să fi fost o persoană foarte retrasă, o „umbră rătăcitoare” care, după câte se pare, nu a scris nimic altceva în afara de acest imens poem al lumii. Nu e de mirare că Lucreţiu rămâne astăzi aproape la fel de puţin cunoscut ca în 1417, anul în care Poggio a descoperit De rerum natura. Ajutat de o descriere de geniu, aş îndrăzni, dintr-o corespondenţă a lui Flaubert, Stephen Greenblatt încadrează perfect, din punct de vedere mental şi spiritual, timpul în care Lucreţiu a scris versurile din Despre natura lucrurilor: „Exact când zeii încetaseră să existe şi Isus nu venise încă, a existat un moment unic în istorie, între Cicero şi Marc Aureliu, când omul a rămas singur cu el însuşi.”

De rerum natura este, întâi de toate, lucrarea unui discipol, iar Mesia filosofic al lui Lucreţiu a fost Epicur. „Dacă am fost capabil să văd mai departe, s-a întâmplat pentru că m-am suit pe umerii unor giganţi”, nota Newton (amintesc, un om de ştiinţă profund moral) două milenii după De rerum natura, citat în Lunaticii lui Koestler. Conştientizând că vom dispărea definitiv şi total, corp şi suflet deopotrivă (atomii se află în mişcare continuă, într-un proces continuu de distrugere şi creare, de unde caracteristica inerent sexuală a Universului; nu întâmplător De rerum natura este un imn închinat zeiţei Venus) şi pentru că nu există supracategorii ale materiei, nici o ierarhie a elementelor, Epicur înaintase teza filosofică, rămasă incompatibilă (cui lăsăm venerarea zeilor şi a strămoşilor?), potrivit căreia scopul ultim al vieţii este plăcerea. Apariţia ulterioară a creştinismului a modificat nesemnificativ întrebarea: – Bine, dar cum rămâne cu „singura viaţă care merită imitată este viaţa lui Isus”, tristă şi dureroasă?

Reprezentarea cultivării epicuriene a plăcerii era dată în Evul Mediu de imaginea unei femei ispititoare, sub veşmintele căreia se zăreau gheare de reptilă. Plăcerea – tot o distracţie trivială, tot o capcană a diavolului. Epicur nu nega existenţa zeilor, însă nu îi considera creatori sau distrugători ai universului, ci le admitea prezenţa într-o singură ipostază: complet indiferenţi faţă de acţiunile oricăror alte fiinţe, surzi la rugăciunile şi ritualurile noastre, preocupaţi de nimic altceva în afară de propria lor plăcere. „Epicur distruge complet religia”, scria un Părinte al Bisericii. Se prea poate. Dar şi Epicur a fost distrus complet. Lucrările i-au fost mâncate de „dinţii timpului”, iar după sinuciderea lui Lucreţiu, menţionată în secolul al IV-lea de Sfântul Ieronim, Epicur a fost pur şi simplu uitat.

Subsumată deci doctrinei atomilor a lui Epicur, Despre natura lucrurilor însumează 7 400 de versuri şi, precum Iliada sau Odysseia, este scrisă în hexametri, versuri standard de şase picioare, fără rimă. Lucreţiu a împărţit poemul în şase cărţi fără titlu, ţintind incredibil de sus. Raritatea lucrării este dată de acuplarea dintre o operă de filosofie şi o frumuseţe intensă, proprie lirismului, adunând laolaltă meditaţii filosofice despre religie, plăcere şi moarte, teorii complexe despre lumea fizică, pericolele şi bucuriile actului sexual sau natura bolilor. Provocarea lucreţiană (din tabăra ştiinţifică) sau blasfemia (din tabăra creştină) este un lac brodat de zeci de undiţe care agaţă, una câte una, cei mai mari peşti ai adâncurilor, extenunând toţi muşchii: toate lucrurile sunt alcătuite din particule invizibile, atomi sau, cum le mai numea Lucreţiu, „primele lucruri”; numai particulele invizibile, timpul şi spaţiul sunt eterne – Universul alcătuit este efemer – mai devreme sau mai târziu, elementele vor fi redistribuite, vor căpăta alte forme, se vor despărţi pentru a se recombina; asemenea literelor unui alfabet, particulele elementare se pot combina la infinit; Universul este alcătuit din materie şi spaţiu, intangibil şi gol (vidul infinit) – nu mai există nimic altceva; mişcarea atomilor este făcută de la sine; nu există un scop final al existenţei, ci numai creare şi distrugere permanentă, guvernate în întregime de întâmplare; orice lucru ia fiinţă ca rezultat al unei abateri, pe care Lucreţiu o numeşte în diferite moduri: declinatio, inclinatio sau clinamen; asemenea unei picături de ploaie care nu mai cade în linie dreaptă, ci se abate prin cea mai mică mişcare posibilă, toate lucrurile îşi datorează existenţa acestor coliziuni accidentale ale particulelor minuscule, care nu au o poziţie (pre)determinată; nu există un moment unic al originii (evoluţia, îndelungată şi încercată, implică multe începuturi false şi fundături); specia noastră nu ocupă un loc privilegiat în planul Creaţiei şi, într-adevăr, nu avem nici un motiv să credem că omul ca specie va dăinui veşnic; fiinţele vii nu provin dintr-o sursă misterioasă – suntem făcuţi din aceeaşi materie din care sunt făcute toate celelalte fiinţe şi lucruri; nu a existat un timp paradiziac originar – primii oameni s-au luptat pentru a mânca şi pentru a evita să fie mâncaţi; viaţa pe acest pământ este tot ceea ce au fiinţele omeneşti, în consecinţă, ţelul suprem al vieţii nu poate fi altul decât intensificarea, mijlocită de raţiune, a plăcerii. În 1490, la şaptezeci de ani după ce poemul lui Lucreţiu fusese reintrodus în circulaţie datorită lui Poggio, nimeni nu a putut face pasul înainte şi să spună: „Cred că lumea este numai atomi şi vid, nu există Judecată de Apoi.” Deşi a fost o propunere ulterior abandonată, în 1549 poemul De rerum natura este inclus în Indexul Cărţilor Interzise, cărţi pe care catolicii nu au voie să le citească.

Citind penultimul capitol, „Abateri”, din Clinamen. Cum a început Renaşterea, am făcut un exerciţiu de suprapunere temporală, transportându-l pe Lucreţiu în plină Renaştere. Ar fi avut oare finalul exorcizant al lui Giordano Bruno? Aş fi fost tentat să adaug „negreşit”, dacă nu luam în considerare marea coregrafie a lui Lucreţiu, aceea de a îmbrăca atomica ruinare a concepţiilor despre lume nu într-un tratat, ci într-un poem încâlcit şi măiestru ca o junglă amazoniană în care intri şi ieşi cu greu, în care orice sunet şi orice mişcare te distrage şi te conduce, inconştient, împotriva ta sau în folosul tău către un alt clinamen. Căci cine ia de bun un vers? Despărţirea dintre credinţă şi raţiune din secolul al XX-lea a fost, în cele din urmă, o înstrăinare progresivă, fără ostilitate ori dramă, şi nu rezultatul unei lupte pentru monopol intelectual (prin urmare, cu atât mai pustiitoare).

Este surprinzător (ce nu e, de fapt, surprinzător în reluarea contactului cu De rerum natura?) că versurile lui Lucreţiu au împrumutat metoda înscrisă într-însele, singura, a (re)fiinţării: ele ne sunt astăzi posibile citirii printr-un circuit de abateri. Cât de uşor puteau fi distruse cărţile înainte, un incendiu voit sau o proastă înclinare a lumânării (scribii lucrau doar la lumina zilei), o inundaţie absurdă, nelalocul, ei şi se întâmpla irecuperabilul, scheletele. Iar apoi, se instala uitarea sub forma, în cel mai bun caz, a unei indexări de titlu sau autor. Din Antichitate, secole în care producţia unei singure minţi număra câteodată şi o mie de titluri (cu tot cu corespondenţe, dar orişicât), ne rămâne doar o condică de lucrări despre a căror existenţă ştim, dar pe care nu le vom mai putea citi niciodată. Despre natura lucrurilor, iată, este tot ce a mai rămas dintr-un curent de gândire care, cândva, a fost dezbătut aprig în mii de cărţi. Nu e surprinzător, pe de o parte, că o mănăstire a depozitat cu acribie între zidurile ei contestaţia – de la bază – a raţiunii existenţei ei? E posibil ca, printr-o reconfigurare unică a atomilor – la timpul potrivit – prin clinamen, Poggio să fie chiar Lucreţiu în căutarea lui Lucreţiu? Să fi călătorit el, poate, două mii de ani doar pentru a înghesui un ultim vers în De rerum natura? Sunt întâmplătoare cuvintele lui Poggio, înşirate într-o corespondenţă afectată, desigur, de o melancolie proprie sfârşitului vieţii: „Am fost dat uitării de parcă aş fi murit”? Nu avem aici o imitare a aceleiaşi vieţi? E un accident că Poggio însuşi a scris Despre nefericirea condiţiei umane, parcă luptând ca Lucreţiu împotriva infecţiei superstiţiilor, care ne obligă să trăim înghesuiţi în expectanţa răscumpărărilor? Este neesenţial că Poggio, deşi nu înghiţea monahismul, asociindu-l cu lenevia, prin natura funcţiei şi a meseriei de (fost) secretar apostolic a putut avea porţile mănăstirilor deschise? Lucreţiu ar fi răspuns, rând pe rând, da, e întâmplător, în ordinea firii.

Străbunica mea, ce straniu, care nu ştia să scrie sau să citească, aşa cum era valabil şi în cazul majorităţii contemporanilor lui Poggio, formulase, cu capul ei „needucat”, o apreciere, poate nu banală, despre lume: „Pentru unii, viaţa pe pământ e raiul, pentru alţii e iadul.” Întâmplător, pe vecina străbunicii mele o chema Lucreţia.

Șerban

(Articol publicat în INFINITEZIMAL 3)

Share Button

Leave a Reply