Corupția sublimă

Filmul Poziția copilului de Călin Peter Netzer și romanul Schimbarea de Mo Yan

Avem cu toții o emoție puternică la Poziția copilului de Călin Peter Netzer, pe care nu știm s-o explicăm, îndeobște emoția puternică nu știm s-o explicăm. Dar plăcerea este algoritmică. (La film, la teatru, confruntați cu limbaje simbolice, ce nu înțelegem împiedicăm să fie. Dacă ne place ceva fără să știm de ce ne place, e foarte probabil să refuzăm să ne placă. Ceea ce face la fel de posibil să simulăm adesea plăcerea acolo unde plăcerea autentică lipsește.) Ne place Poziția copilului de Călin Peter Netzer pentru că, în acest film – mediu, bun, excelent, aproximativ, acceptabil, entuziasmant, cum o fi fiind el – se întâmplă ceva foarte precis: un reflex uman josnic capătă dimensiune de transcendental și de inevitabil, adică de legitimitate deplină.

E o frumusețe pe care o trăim și căreia nu-i găsim corelativul simbolic: tocmai că nu e nevoie de așa ceva. O găsim, fără a o putea numi ca pe un obiect. Ea trece continuu (adică nu se fixează în obiectul semantic) de la inform la limpezime și de la spaimă la simplitate. Când multiplicitatea devine unitate sau derizoriul se revelează ca Normă, orice estetică devine egală cu adevărul și cu bucuria.
Tema filmului Poziția copilului este corupția.
La fel și în romanul Schimbarea de Mo Yan.
Corupția, adică neastâmpărul nostru rușinat de a fi retribuiți pentru tot ce-i mai firesc din ce suntem: că ni se pare că ne îndrăgostim de cineva, că facem copii, că deschidem umbrela pe ploaie, că trădăm și suntem trădați, că ni se pare că ne îndrăgostim de cineva, că facem copii – în numele a ce? Pentru toate astea trebuie să fim plătiți. Pentru toate acestea cerem remunerație. Pe toate acestea le facem, dar ne trebuie o răsplată. Am depus un efort, am făcut ceva. Am trăit momente inevitabil fericite. Un bacșiș e necesar. Un pour-boire. O atenție. Pentru a nu rămâne în afara atenției, pentru a nu eșua în indiferență.
Fiecare se ocupă de celălalt ca să se ocupe de sine. Iată prețul sublim al comunității – al tribului. E grețos să plătești pe cineva pentru, să fii plătit pentru.

Corupția, mita sunt oribile.
Insuportabile.
Și totuși, bacșișul zilnic nu e corupția unei societăți corupte. Bacșișul zilnic e al fiecăruia, cerșind de la aproapele nostru să nu fim abandonați în indiferență. Să existăm. Plătim pentru păcatul de a fi ieșit din atenția celuilalt, plătim pentru păcatul nostru de a fi fost absenți. Dar noi suntem absenți tot timpul! Fiscalitatea noastră e ruinătoare. Filmul Poziția copilului de Călin Peter Netzer (scenariu scris de regizor împreună cu Răzvan Rădulescu) și romanul Schimbarea de Mo Yan (producții medii, bune, excelente, aproximative, acceptabile, entuziasmante, cum or fi fiind ele) sunt purtătoare de acest adevăr (adevărul) care, în orice stilistică, e așa, și nu altfel. Nu e nimic trivial aici, fiscalitatea asta e egală cu patosul nostru de a nu fi scăpați din vedere. Asta se numește corupție. Slavă Domnului!

În Poziția copilului, un hăndrălău de familie înstărită (Barbu) accidentează mortal un copil pe vreo șosea românească. De îndată mama hăndrălăului declanșează o întreagă rețea de poziții-cheie pentru a-și salva hăndrălăul. Comportamentul mamei este comportamentul unei mame. Nimic malign în faptul că relațiile mamei chiar funcționează. Hăndrălăului i se vor acorda probabil toate circumstanțele atenuante.
Hăndrălăul se revoltă. E sufocat de mamă. El nu vrea să fie ocrotit de mamă. El vrea să-și trăiască vina și penitența, probabil. În orice caz, nu suportă să-l protejeze, adică să-l sufoce cloșca. Îi spune cuvinte urâte (ilizibile, dă-o-n mă-sa!).
În fine, trebuie mers la familia copilului mort, transmise condoleanțe și spusă părerea de rău. O face aceeași mamă, însoțită de logodnica infecundă / postnefecundabilă a hăndrălăului (vezi refuzul lui subliminal de a repeta jocul speciei cu progenituri sufocabile).
E foarte urât să furi, să minți, să ascunzi, și cel mai grav e să vorbești urât. Cel mai urât e să vorbești urât.
Pe fondul acestei tiranii materne, care înseamnă salvarea puiului de la orice atingere ostilă din partea lumii, se declanșează mecanismul corupției.

Ecuația filmului este următoarea: într-o societate dominată de instinctualitatea mamei, de legea sângelui, de sentimentul coeziunii tribale, fenomenul dominant este corupția. Societatea matriarhală nu poate fi o societate politicoasă, guvernată de legi neutre, cosmopolitane, ci o societate a disperării atavice. Bun, așa stau lucrurile. Să vedem cum arată lanțul trofic care menține coeziunea acestei societăți, corupția.
Hăndrălăul aleargă pe o șosea șicanându-se cu un bolid la fel de orgolios. Unghiul mort e inevitabil. Acolo se află copilul, în unghiul mort. Unghiul mort e o fatalitate. La ea participă toți: hăndrălăul care se joacă cu bolidul, „bolidul” celălalt, care se joacă și el, și copilul care – se joacă: traversează strada, ca un copil iresponsabil ce e. La această nenorocire solidară se adaugă un mic surplus legitimist – viteza prea mare a celor doi șoferi. E tot ce i-a mai rămas mamei de cumpărat, și anume minciuna „bolidului” concurent care ar putea corecta în declarațiile formale viteza cu una mai mică, atât de mică încât hăndrălăul să poată fi cauționat. Asta e placa turnantă a filmului. „Bolidul” concurent evaluează, ca la o bursă ideală a delictelor, prețul corect pentru care poate fi cumpărat. Dar prețul propriei minciuni „bolidul” îl convertește într-o participație personală la moartea copilului: a alergat și el, s-a complăcut și el la jocul infantil (infanticid). Cei 80 000 de euro care l-ar corupe pentru o declarație falsă îi cedează, ba nu, cere o sumă derizorie, ba nu, uite că plătește chiar tot, costul întreg al propriei corupții, ba până și micul drink al mamei de la întâlnirea lor conspirativă. Mârlanul parvenit are o intuiție de grație: el e parte la o vină a tuturor / care e a lui întreagă. Trocul devine sublim. Șpaga se cântărește în umanitatea de aur a acestor troglodiți tribali. Fiecare are de plătit ceva, fiecare în parte trebuie să-și plătească eșecul, infantilitatea, infanticidul, neisprăvirea, indiferența.

Cei trei implicați (victime toți, călăi toți), n-au făcut decât să se joace, într-o perfectă inocență (de criminali) – de unde și reflecția popular-fatalistă a celeilalte mame, îndoliate, că dacă bolizii ar fi mers mai încet poate n-ar fi fost lovit copilul, așa cum dacă ar fi rulat mai repede (deci cu atât mai grav în ilegalitate) poate că nenorocirea nu s-ar fi întâmplat.

Înălțător aici nu este „scânteia de umanitate” care, vezi bine, pâlpâie, în ciuda tuturor ostilităților vieții, în sufletul totuși gingaș al unor bădărani. Nu duioșia umanității joase dar „însuflețite” declanșează emoția. Dimpotrivă, ne-ar fi pus pe toți în situația de a mai binecuvânta ipocrit încă o mică farsă ideologică. Emoția vine din faptul că personajele acestui film, personaje atât de rău „vorbitoare” (așa cum vorbește azi micul burghez românesc, neostoit la porcărioare), ajung să vorbească un „idiom” care e mai presus de starea lor de conștiință cotidiană. Acești oameni dau mită, cumpără, cumpără tot, și cer la schimb. Dar negustoria coruptă capătă, sub incidența unui caz-limită, o dimensiune de necesitate – în spiritul imperativului categoric, ai fi tentat să spui. Dacă știm că e mizerabil să ceri o minciună salvatoare (în schimbul unui favor etc. etc.), ei bine, nu e mizerabil. E o miserere a zilei, un dar zeiesc pe care-l faci unui ins uituc de el însuși!

Chiar asta i se întâmplă „bolidului” concurent la moartea copilului. El își aduce aminte că există. Uitase. Era ocupat de cumpărăturile insectei sale erotice la moll. Dar nu cu ocazia uciderii unui copil își aduce el aminte. Ci cu ocazia tentativei de a fi corupt.
Corupția în jocul căreia sunt prinși cei doi, ghidați de Mamă, nu ni se arată a fi altceva decât o plată a eșecului, a imposturii fiecăruia aici, în lumea pământeană (înainte de plata de Dincolo). Stă în firescul coexistenței această plată, o plată numită corupție, care-i mântuie pe amândoi și îi iartă, smulgându-i pentru o clipă din marasmul mut al indiferenței.

Probabil că e jalnic acest comentariu. E un indiciu de nevertebrare românească, nu-i așa? Românul își explică întotdeauna propriul eșec prin rațiuni absolute și deîndată vorbește de fatalitate. E posibil să fie jalnic acest comentariu. Dar nu e jalnic deloc. Acolo unde s-a instalat arbitrarul nefericit, corupția e ca primul putregai care se instalează în coca unui reactor nuclear de după explozie.

Favor contra favor – nu faci altceva decât să-i ceri un pic iertare celuilalt că ești așa cum ești, dându-i șansa să-ți ceară un pic iertare că e așa cum e. Corupția asta odioasă ia să vedem dacă nu e dulceață și aur de umanitate. Ceri un favor cuiva, ajutându-l în definitiv să-și îndeplinească o vocație latentă, atât de latentă încât ar fi riscat să se sufoce cât ține o viață de om. Cere-i aproapelui un mic ajutor ilicit – ai fericit un om! l-ai stropit cu agheasma ieșirii din indiferența față de orice și oricine. Minte un pic, ajustează adevărul; ieși din încremenirea de piatră în care trăiești orb și surd la toată nevoia aproapelui! Lasă-te mituit, și bucură-te că ai tras cu ochiul la locatarii celuilalt iglu matricol.

Și chiar așa! De ce nu i-ar cere polițistul, deja convertit la blândețe de sus-puse telefoane, mamei hăndrălăului ucigaș, un mic favor care, pe deasupra, îi și flatează acestei doamne condiția cea bine școlită și intelectuală? Să-i înlesnească o autorizație – și, în definitiv, de ce nu? în absurda de birocrație românească? E un prilej excelent pentru mamă, tocmai de a-și părăsi pentru o clipă demența matricială, de a privi la oameni deja dintr-un plan sublimat față de anxietatea mamiferului confruntat cu supraviețuirea speciei.

Da, e sublim să corupi, să oferi necuvenitul dar, să primești necuvenitul dar. S-ar potrivi cu „hatârul” creștinesc de care vorbește Steinhardt.
Toate darurile sunt necuvenite. E util în schimb – și pentru oameni, și pentru om, și pentru zei, și pentru vii, și pentru morți, și pentru cadastrul parcelelor de construit vile la marginea orașului – să le dai darul tocmai celor din tribul adversar. Nu credeți că-i așa?

Nimic nu ne îndeamnă în film să decidem dacă e acceptabil sau nu ce rezultă din acest ritual matriarhal. Rezultă corupția, asta e clar. Avem doar corolarul: corupția în societate nu dispare câtă vreme nu e abolită tirania mamei la scara raporturilor de putere și de libertate pe care e clădit comportamentul indivizilor în acea societate. Dar corupția de ce și în ce măsură e indezirabilă? De ce ar fi înțeleasă ea ca o alterare a vocației umanului din om? Filmul lasă întrebarea să fie răspunsă de toate perechile posibile de contradicții, de inepuizabile da-uri și nu-uri. Ce îl face pe om să existe (protecția matricială) îl și anulează în dimensiunea de umanitate care este libertatea. Pe pragul acestei indecizii radicale deci insolvabile se construiește scenariul lui Netzer & Rădulescu.

De ce este Poziția copilului un film bun, chiar dacă e un film stilistic oarecare, poate chiar rău intenționat stilistic de oarecare? Pentru că, sub aparența unei preocupări sociale, așa cum sunt de obicei preocupate filmele românești din ultimii ani, Poziția copilului sublimează o dimensiune contestabilă din viața de zi cu zi, o imoralitate gravă și obsedantă. Ontologia operei de artă se bizuie și pe acest proces. Reprobabilul devine legitim într-un plan superior stării cotidiene de denunț și de verdict moral în care trăim. E esențial să fie așa, la teatru, la film… în artele simbolice și heteronome. Altminteri suntem condamnați să trăim într-o dimensiune de univocitate și de certitudini mor-ta-le.

*

Mo Yan, scriitorul chinez laureat al Premiului Nobel, procedează la fel în romanul Schimbarea, o probă de desăvârșire în literatura de azi. Și aici, pe câtă corupție, pe atâta transcendență. Cine se corupe se transcende (doar nu e transcendența o mântuitoare corupere? nu te mântuiești con-rupându-te de tine și de lume?). Un spectru aproape complet al corupției transcendentale îl găsim în acest roman. Personajul-narator, inteligență agilă și veselă, străbate copilăria și adolescența întâmpinând cu egală desfătare toate soiurile de experiențe, de la muncile fizice ale răcanului chinez la învățarea matematicilor… Tânărul nostru habar n-are ce vrea să facă, ce vrea să fie. El se lasă corupt, adică mereu apt de a fi el însuși și totodată în marginea propriei vocații încă nedescoperite.

Ajuns la maturitate și la notorietatea împlinită a unei cariere de scriitor, naratorul autobiograf o reîntâlnește pe Lu Wenli, colega lui din clasele primare. Frumoasa doamnă se înfățișează pentru a-i cere un favor scriitorului influent – acela de a-i fi admisă fiica într-o selecție artistică. Scriitorul dă imediat un telefon, la un fel de șef al comisiei. Da, fiica frumoasei doamne Lu Wenli ar fi fost oricum admisă, aflăm, fără nici o intervenție. Totuși, gestul mamei recunoscătoare e inevitabil:

A băgat mâna în poșetă și a scos un plic.
— Sunt zece mii aici. Sper că e suficient ca să-l tratezi pe șeful […] și pe ceilalți cu o sticlă de ceva bun…
Am stat pe gânduri o clipă.
— Bine, colegă dragă, am zis. Îi iau.

Ce se întâmplă aici? Naratorul nostru confesiv, nu altul decât marele scriitor chinez Mo Yan, una dintre figurile exemplare ale lumii intelectuale chineze contemporane, viitor câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, ia mită.

Acesta nu este un detaliu al romanului, e chiar secvența finală, care polarizează, prin gestul simplu și totodată luminos al intelectualului luând mită („Bine, colegă dragă. Îi iau.”), întreaga narațiune.
Cine e Lu Wenli? Fusese cea mai frumoasă fată din școală. Tatăl ei era șoferul unicului camion din sat, legendarul Gaz 51. La frumusețea fetei se adaugă, așadar, fascinația pe care o exercită acest tată zeiesc, îmblânzitorul monstrului, stăpânul eroului supraviețuitor al războaielor chineze din anii ‘40-’50, Gas 51. Nu e ușor să ai conștiința propriei frumuseți fizice – nici în China revoluției culturale, nici în China „liberală” și mercantilă de azi. Naratorul nu face nici o digresiune psihologică, dar cititorul o poate vedea pe Lu Wenli în dimensiunea unei feminități categorice: ea vrea totul de la viață. Și nu îndură nici un compromis.

Lu Wenli n-are ochi pentru nonconformistul ei coleg de clasă, He Zhiwu, un fel de „frate” clovnesc al naratorului (Mo Yan), care la maturitate ajunge să vândă cai în Mongolia Inferioară. Acesta declarase într-o compunere că are un singur ideal: „aș vrea să fiu tatăl lui Lu Wenli”. Dar Lu Wenli n-are ochi pentru nimeni, se pare, decât pentru sine.
La rândul său, naratorul (Mo Yan), a doua zi după propria lui căsătorie, se duce să o viziteze pe Lu Wenli. Dar Lu Wenli e somnoroasă și neatentă. Ea nu vede nimic în jur. Nu se vede decât pe sine, se pare.

Primul ei soț va fi directorul unei mari întreprinderi. După moartea acestuia, Wenli se mărită cu singurul prestigiu intelectual al locului, profesorul Zhang. A doua oară văduvă, Lu Wenli acceptă invitația de a-l vizita pe He Zhiwu, devenit un hiperpotentat om de afaceri. Bărbatul, care mărturisește că nu a iubit nici o altă femeie în viața lui decât pe Lu Wenli, o provoacă pe aceasta cu aroganța afaceristului: „Ce anume vrei, să-mi fii soție ori amantă?”. Iar Lu Wenli vrea totul de la viață și nu îndură nici un compromis. Ea răspunde: „Soție, evident.” Nonconformistul He Zhiwu e luat prin surprindere. Ar trebui să-și părăsească nevasta și copiii pentru a-și întâlni iubirea de-o viață. În calculul lui pragmatic, operațiunea e prea costisitoare: „Cel mai bine ar fi să-mi fii amantă. O să-ți fac o casă pe plajă și o să am grijă de toate cheltuielile.” Dar Lu Wenli n-are nevoie de cineva, are nevoie doar de sine însăși, adică vrea tot: „atunci nu te mai deranjez”, spune ea, întorcându-se la singura viață lipsită de compromisuri care i-a mai rămas – aceea de mamă.
Și iată că maternitatea, adică singura viață fără de compromis care i-a mai rămas, nu e fără de compromis.

Fiica îi seamănă, „e bucățică ruptă maică-sa”. Fetița aceasta atât de frumoasă trebuie să aibă totul de la viață, să nu cumva să ajungă să facă vreun compromis. Ea nu trebuie să îndure privațiunile pe care le-a îndurat ea, Lu Wenli, în copilărie. Ea trebuie să intre în grupul de interpreți ai unei opere tradiționale chineze. Pentru asta însă un compromis ar putea fi acceptabil.

O viață lipsită de compromisuri are nevoie de un compromis întemeietor.

Astfel, Lu Wenli e pregătită să corupă. Îl corupe pe colegul ei de școală pe care altminteri nu-l observase niciodată. Iar colegul ei de școală, celebrul scriitor chinez Mo Yan, figură marcantă a intelectualității chineze contemporane, viitor laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, se lasă corupt, în ciuda faptului că „intervenția” lui nu e nici măcar necesară.
Într-adevăr, Lu Wenli trebuia să mituiască, iar naratorul nostru trebuia să accepte mita. Ea plătește pentru indiferența de-o viață. Pentru incoruptibilitatea ei.
Desigur că și el primește plicul, nimic mai firesc: o viață întreagă fusese trecut cu vederea de Lu Wenli. Un plic răscumpără o viață. Un plic de zecii mii de yuani. „Bine, colegă dragă. Îi iau.”

Probabil că naratorul e un corupt înțelept, nu știm în schimb dacă Lu Wenli corupe cu înțelepciune. Nu oricine poate corupe și nu oricine știe să fie corupt. Câteva secunde mai devreme, după ce naratorul o asigurase de calitățile calificate ale copilei ei, Lu Wenli rostește enigmatic: „Știu eu ce s-a întâmplat astăzi aici. Mulțumesc, vechi coleg de clasă”. Ce știa Lu Wenli? Ce se întâmplase? Să fi realizat că naratorul o iubise dintotdeauna? Sau, dimpotrivă, să-și fi explicat răspunsul binevoitor al „șefului” de la telefon ca pe o obediență față de celebrul scriitor? Oricum ar fi, plata trebuia făcută. E o certitudine mai presus de orice onorabil comportament civic. Totul se decontează. Și indiferența se decontează!

Întreg romanul este un ritual al corupției. Și spunând cuvântul ritual sugerăm o lume ordonată, în care corupția își are rosturile ei, și fizic, și metafizic. He Zhiwu, bărbat practic și dizgrațios, își alege corupția ideală. Știind că nu o va avea niciodată pe Lu Wenli, femeia vieții lui, el se căsătorește cu o rusoaică albă, mutilată de vărsat de vânt. He Zhiwu calculează un profit net și calitativ, obținut din altoiul a două persoane stigmatizate de urâțenie și de singurătate dar de rase diferite: va avea progenituri metise și moștenitoare ale sângelui aristocratic matern. Căsătoria lor e contractuală, în termenii unei pure deliberări erotice și genetice. Fiecare îi asigură celuilalt decompensarea handicapului. E un act de grație această corupere. Nu oricine poate corupe și nu oricine știe să fie corupt. Pentru toată absența din noi, corupția ne restituie o indemnizație simbolică. E delicat și frumos. Să ne descruntăm.

(Articol redacțional apărut în INFINITEZIMAL 1)

 

 

Share Button

Leave a Reply