Orbul urbei

— Ce vrei să te faci când o să fii mare?
— Eu aș juca tot jocul ăsta cu o coroniță de premiant pe frunte și cu mingea-n mână… deci nefăcându-mă nimic. Făcându-mă încontinuu că ceva ar fi de făcut… (Uiuiu)

Orbirea, nemaivederea (din cauza) orbitelor, e zidul care închide orbital urbea, căci urbea e un loc de nevăzut din afară, și care nu vede în afară. Urbea e orbitală, ascunsă privirii, și oarbă.
Exorbitant e ceva care scapă în afara urbei, străpunge orbirea, iese de pe orbită. Dar ce iese de pe orbită scapă și cuprinderii orbitelor și devine de nevăzut. Exorbitant este opusul radical al orbirii, deci imposibil de văzut.
Singurul care vede dincolo de orbita urbei rămânând înăuntrul orbital al urbei, deci fără a deveni exorbitant, este profetul, sau orbul urbei.
Orbul urbei nu spune ce vede, el spune ce știe. El vorbește ce știe fiecare dintre noi înainte de a fi învățat să știe. Vorbirea orbului e orbitală pentru că aparține urbei, dar este și exorbitantă pentru că părăsește urbea oarbă. Iar vorbirea lui orbește vorbește.

Ce urăşte un copil care devine sunt jucăriile.

În parcul de distracţii sensul e unic: dispersia.

Uiuiu este un scriitor născut în Bistrița. Mama lui din Moldova trebuie să-l fi strigat pe tatăl lui din Ardeal, peste munte, uiuind. Și așa i-a rămas numele tatălui, de la mamă, uiuiu. Muntele care îi desparte îi ține împreună și le amplifică energia pneumatică. Ei sunt, așa cum și Uiuiu este, oameni cu plămâni puternici. Ei uiuie înainte de ajunge unul la altul, probabil pe la Pasul Tihuța. Totul se petrece acum, pe pagină, cu cuvintele acestea, și nu e o ficțiune.

A te afla în miezul unei contradicții, a nu te decide pentru că orice decizie te minte, ba dimpotrivă a te adânci și mai tare în contradicție, a te menține pe creasta valului de efort, a adânci nerezolvarea, a rămâne în echilibru, adică vulnerabil, în bătaia tuturor deciziilor și a îndreptățirilor.

Egoul se exersează prin lepădarea continuă de ego.

Dacă este să avem luxul acesta al nedeprinderii, de ce să nu începem să reflectăm asemenea celor vechi, cu odihnă, fără nici un gând asupra randamentului și productivității… (Uiuiu)

Un ins, Simeon Salo, se întoarce în urbe după ani în pustie. Învățase acolo inexpresivitatea. Acum e înapoi printre oameni ca o pagină albă, nescrisă. Pe ea se poate scrie, de la început, totul. Într-un spital de ftizici, Simeon îmbrățișează un muribund. Starețul bisericesc al spitalului îi strigă: „Prostule! De ce îl îmbrățișezi, nu știi că vei muri de boala lui?” Simeon îi răspunde: „Dar nu strângi la piept cu toată căldura trupului tău pe cel ce pleacă într-o călătorie lungă? Tocmai asta i se întâmplă lui, se pregătește de o călătorie lungă.” Simeon vorbește orbește.

Gândirii nu i-o impune nici o evidență. Cu atât mai puțin ființei sensibile nu i se arată. „Ea” aparține domeniului probabil și se măsoară statistic. Totuși rata „ei” de probabilitate este de 100 la 100. Cine este „ea”?
La rândul ei, ficțiunea este o empirie dată ca certă, dar în ordinea posibilului, deci arbitrară. Cum probabilitatea absolută o deține „ea”, atunci „ea” este ficțiunea absolută. Deci orice ficțiune, ca orice probabilitate, este un exercițiu dinaintea „ei”, un rit al „ei”. Iar „ea” are un pseudonim: ficțiunea. Ce trăiește în afara oricărei ficțiuni este literalul.

Cine e „ea”?

Un nume aparţine altcuiva, prin a cărui rază suntem doar în trecere.

Mama lui Uiuiu și tatăl lui Uiuiu nici nu s-au văzut de aproape câteva sute de ani, ei se strigau de pe coline, peste Pasul Tihuța, stricând liniștea tihuței. Își trimiteau doar împletitura de două vocale u și i, ca o parafă a nunții lor care se făcuse de mult deja.

Distanța dintre ființa vie și ficțiunea contrariului se măsoară infinitezimal.

Numele „ei” se răstălmăcește. Se interpretează. N-are literă. E domeniul ficțiunii. Cel mai adesea se reprezintă ca o circumscripție fiscală pentru deconturi și taxe.

Și Simeon o renumește pe „ea”. De altfel, Simeon renumește, pe pagina albă și inexpresivă care este el, toate lucrurile și faptele, de la început. Gravitatea prezenței lui printre ceilalți – pagini scrise și suprascrise în straturi groase de palimpsest – este teribilă. El nu e un mag, ci un redactor de text. Aceasta pare să fie priceperea adâncită a lui Simeon, redactarea de text. El șterge cuvinte viciate ale altcuiva din text și le înlocuiește, în pagina albă și inexpresivă care este el, cu cuvintele benefice. O simplă corectură de text îi cauterizează omului umilit de suferință nu doar spaima la trecerea dincolo, dar îi modifică și fișa epidemiologică. Simeon îl îmbrățișează fără nici o prudență de integritatea lui clinică. Redactorul înlocuiește „muribund” și „boală” cu „om în pragul unei lungi călătorii”. Și-atunci inevitabilul se curăță de insanitatea lui înfricoșătoare și devine un gest elementar și armonic. Schimbându-i-se condiția rea printr-o numire bună, omul nu-și mai răsfrânge răul în afară.

(Editorialul din INFINITEZIMAL 3)

 

 

Share Button

Leave a Reply