Pippo Delbono, întâlnirea cu ființa umană

Artiştii au responsabilitatea de a căuta frumuseţea în oamenii despre care toate instituţiile din jur spun că sunt lipsiţi de frumuseţe.

Interviu în exclusivitate cu Pippo Delbono

Pompilius Onofrei: Un spectacol marca Pippo Delbono e mai totdeauna o provocare pentru spectatorul avizat, însă în aceste Histoires de Juin toate acoperămintele cad: sufletul, gândul intim, meandrele eului profund irump în lumina crudă a reflectoarelor, determinând fiorul. Puternica impresie pe care o induceți voit în spectator mă obligă, domnule Delbono, să vă întreb invers: ce vă îndeamnă pe dumneavoastră să oferiţi publicului această nudă imagine a propriei fiinţe adânci?

Pippo Delbono: Cred că aveţi deja un răspuns în istoria Poveştilor de iunie (Histoires de Juin) cu care am venit la Sibiu… La început, credeam că va fi un spectacol pe care îl voi juca o singură seară, o unică reprezentaţie. Subiectul mi-a fost propus la început la Roma, de către un critic (al republicii) care organiza un festival cu tematică homosexuală. Mi-a zis: „Pippo, de ce nu faci tu un spectacol despre dragoste, în care să vorbeşti  despre experienţele cu tâlc ale vieţii tale, drumul care te-a adus aici” etc. Iniţial i-am răspuns că nu mă interesează asta, că nu văd un excurs valabil într-o întreprindere atât de personală, însă apoi m-am gândit că e totuşi bizar că prea puţini artişti vorbesc asumat despre dragoste, despre diferenţe, despre lucruri de acest fel, arătându-se pe ei înşişi; …pentru că există mai întotdeauna o anumită frică, sau pudoare, sau un resort interior care te împiedică instinctiv să faci asta. Şi atunci m-am decis să răspund „da” solicitării criticului-amic. Iar în acel moment, gândindu-mă cum să modific în acest sens un spectacol pe care deja îl aveam, mi-am dat seama că această autobiografie nu rămâne doar a ta; că intrinsec este o poveste a generaţiilor, o poveste a vieţii noastre dimpreună, o istorie a artei, dacă vreţi. Că ea devine un mod, o cheie de a deschide alte poveşti. Probabil de asta n-am făcut până la aceste Poveşti… un astfel de spectacol. Pentru că simţi intuitiv că acea istorie personală se pierde şi devine, încetul cu încetul, o istorie a altora. Şi-atunci începi şi tu să te dezbraci de egoismul mărunt de a-ţi spune doar povestea ta, iar viaţa ta e, să spun aşa, pusă la dispoziţia altor lucruri, mai ample. Adică, aşa cum ziceam, deschide alte poveşti. Şi devine artă – poetică şi politică în acelaşi timp. Iar eu încă mai cred, aşa cum se spunea prin anii ’60 – „the personal is political”. E o frază care rămâne foarte importantă.

Iar în momente precum acesta pe care-l trăim, ceea ce întăreşte boala generală de care suferim e minciuna. Asta cred eu că trebuie determinat și izolat, când priveşti spre societate, în oricare ţară: minciuna. Şi nu vorbesc aici despre stânga sau dreapta, despre concepte politice ori sociale, ci despre minciuna care există indiferent de orientare, de abordare socială. Nici măcar nu putem discerne dacă într-o ţară sau alta e mai multă, ori mai puţină minciună… pentru că într-un fel, totul e minciună. Pentru că indiferent de ce-ar vorbi lumea, sau câte reguli ar face, până la urmă viaţa intimă este cu totul diferită. Spre exemplu, această schizofrenie care se întâmplă în cazul bisericii – care predică tot timpul moralitatea şi cumpătarea… dar ce se petrece şi ce s-a petrecut în intimitatea acestei caste, de-a lungul istoriei? Iată, chiar şi azi tot auzim despre practicile legate de pedofilie, ori de alte scandaluri care ne indică, de fapt, că istoria mare e făcută prin aproximarea a tot felul de istorii particulare, de biografii care nu vor ieşi la lumină niciodată.

De aceea spun că în cazul meu simt că povestea pe care o spun devine o chestiune de poetică şi politică în acelaşi timp. Şi care ţine de spiritualitate. Artaud spunea la fel: „N-aş putea face un spectacol care să nu fie contaminat de viaţă.” Asemenea unui pictor, aş adăuga eu, sau precum un muzician: el îşi aşază dimensiunea personală acolo, determinată de o experienţă intimă, dar acea formă devine, pentru ceilalţi, altceva. Chopin, Mozart, Bach – toţi şi-au pus într-un fel propriile istorii în ceea ce au compus, dar până la final, ca receptor ori ca interpret, rezultatul devine istoria mea;  povestea mea proprie. În ce priveşte teatrul – el e foarte legat, nu?, de reprezentarea pieselor. Şi-aici, în cazul meu, intervine forţa eului, a istoriei pesonale. Pentru că dacă te obiectivezi, de fiecare dată când te priveşti dinafară n-ai cum să nu-ţi pui întrebarea: şi eu? eu sunt – ce?, sunt – unde?, în povestea asta? Poate e mai sugestiv exemplul relaţiei noastre cu poeţii. Poţi vorbi despre lucruri personale prin intermediul poeţilor, fie că se numesc ei Shakespeare, Rimbaud, Passolini, Marquez, Pirandello etc.; iar aici nu poţi desluşi vreo ruptură intelectuală dacă e să-i rosteşti, aşa cum ai putea la un moment dat să faci cu referire la teatru. Poezia e, poate, mai elastică, abordarea poveştii personale în teatru poate să fie mult mai snoabă – şi putem vedea asta din plin în Italia, ori în Franţa – însă până la urmă e legată tot de sine, tot acolo ajungi. Şi teatrul e o experienţă foarte „originală”, a cărei tuşă o dai tu, de fiecare dată. De aceea m-am hotărât să continui să joc Poveştile de Iunie.

P.O.: Dar la început, atunci când aţi decis să faceţi acest spectacol, acest gest, care a fost factorul determinant care v-a împins să spuneţi „da, e necesar”? Revolta? Dezgustul? Nevoia de a explica această neînţelegere de care vorbiţi?

P.D.: La început a fost determinarea de a-mi face curaj să povestesc lucrurile. Eu sunt un tip mai degrabă timid, însă am simţit nevoia de a-mi regăsi, de a-mi reda libertatea. Dincolo de lucrurile care mi s-ar fi părut bune, sau rele… Mai curând de a mă situa într-o anumită categorie a moralităţii. Şi mă refer aici la spiritualitate, dar şi la senzualitate. Asumarea moralităţii este, cred eu, principala forţă care te duce într-acolo. Am mari probleme când ascult ce predică biserica, de la papă la preoţi, referitor la moralitate. Nu e atât de important, poate, cu cine te culci, sau alte astfel de intimităţi absolut particulare, cât e absolut imperios să-ţi dai jos masca. Pentru că în această mască constă, de fapt, problema reală, enormă. Fiindcă având această mască pe chip nu mai putem vorbi de ceilalţi, de problemele lor. Şi-atunci avem nevoie să ne reanalizăm, să ne respunem povestea. Şi acesta este momentul în care autobiografia devine revoltă. Pentru asta am simţit nevoia imperioasă de a face Poveştile de Iunie.

N-am nevoie să merg la psihiatru. Şi nu asta fac cu acest spectacol. Dar simt nevoia, spre exemplu, înainte de a-l începe, să mă regăsesc câtăva vreme în linişte; şi să încerc să privesc mai profund spre ceea ce înseamnă sentiment. Căci nu-mi pot permite să sufăr la modul absolut pe scenă pentru lucrurile pe care le povestesc. Trebuie să mă menţin tot timpul lucid, diabolic de lucid, asta-i foarte important, căci excursul pendulează tot timpul între bucurie, râs şi lacrimă, pe care le arăt oamenilor cu sinceritate, iar impactul e cu atât mai puternic. Dar, pentru a ajunge la asta trebuie să te menţii mai curând central în tine însuţi. Şi ăsta devine un exerciţiu fundamental actoricesc, pentru că e multă tehnică a actorului în acest spectacol-personal, iar despre asta am scris în mai multe rânduri, despre „non-psihologia actorului”, concept ce se aplică perfect în acest caz: acea fiinţare perpetuă între du-te/vino-ul din tine. E ca o compoziţie de jazz pe care ar trebui s-o interpretezi corporal… Sunt multe lucruri înăuntru şi atunci chiar depinde de topografia personală, interioară felul în care le redai. E ca într-o poezie. E, de fapt, o poezie… Se bazează pe ritm, pe silabe, pe nerv, dar, aţi văzut, e şi ceva din conjuncturalul în care te situezi. Până la urmă, dacă teatrul este cunoaştere, atunci e o modalitate foarte bună şi de a-i cunoaşte pe ceilalţi, dar şi de a te şti pe tine însuţi. Iar pe scenă – asta e important – poţi cunoaşte ce-i mai bun în tine. Şi exact pe acel „cel mai bun din câţi poţi tu fi” trebuie să-l dai, să-l dărui celorlalţi.

P.O.:  Totuşi nu pot să nu vă întreb: interpretându-vă pe dumneavoastră înşivă, cine pe cine credeţi că îl îmbogăţeşte – omul pe actor, sau actorul din spectacol pe omul din dumneavoastră?

P.D.: Asta e o întrebare justă. Aş putea răspunde „nu ştiu”. Însă e adevărat că există ambele. Spre exemplu pe măsură ce le fac, îmi dau seama că înţeleg lucrurile din ce în ce mai complex (nu ştiu dacă neapărat mai bine). Din fericire, spectacolele mele devin mai mari, mai ample decât mine însumi; chiar dacă e vorba despre viaţă mea, spectacolele o depăşesc, pentru că ele devin un act care tinde spre zona spiritualităţii, a sacralităţii. Spre exemplu există un moment în care povestesc despre acel maestru budist care medita având ca ţintă „să lupţi cu bucurie”. Cum aş putea eu să lupt cu SIDA „cu bucurie”? Asta e ceva real şi nu ştiu dacă poţi lupta cu bucurie în acest caz. Dar, dacă nu poţi lupta cu bucurie, atunci poţi măcar să adaugi bucuria. Şi o poţi face folosind o artă, sau folosind-o drept artă. La un moment dat mă ridic şi spun „trebuie să surâzi timp de zece minute”. Pippo nu surâde uşor, dar s-ar putea gândi la lucruri adiacente acestui subiect care, păstrând legătura cu el, să mă facă să surâd, căci întotdeauna găseşti ceva adiacent care s-a întâmplat şi care să-ţi determine zâmbetul. Dar nu se întâmplă asta şi nu râd pentru că-mi induc râsul până-mi vine să râd. Nu. Eu râd atunci pentru „partitura” muzicală. Eu sunt un muzician pe de-a-ntregul. Şi atunci încep să râd. Şi râd, şi tot râd până când ajung la arta râsului. Şi e adevărat că arta râsului determină atunci sufletul să râdă şi el. E interesant… e dublu… căci atunci când şi sufletul îţi râde, unul dă puteri şi veridicitate celuilalt. Şi astfel e foarte frumos că poţi să-ţi autoimpui arta. Şi atunci devii cu adevărat mulţumit. Asta e psihologie… Râzi. Iar prin partitura râsului, încep să râd şi eu însumi. Iar odată ce eul meu râde – începe şi sufletul să zâmbească. Şi astfel arta devine terapeutică pentru tine, dar şi pentru ceilalţi.

P.O.E ca un soi de tehnică de lucru aplicată permanent?

P.D.: În munca mea există multă tehnică de lucru. Sunt teribil de umanist, aş zice până în punctul acela în care poţi cunoaşte totul. Ori, poate, să te cunoşti cu totul. Dar, în acelaşi timp, sunt un anarhist total. Căci doar prin anarhie poţi găsi un umanism de contact. Eu refuz teatrul care alunecă în estetism, sau în ideologie. E moartea artei acolo. Arta e libertate, dar la această libertate nu poţi ajunge decât parcurgând un traseu de mare tehnicitate. Pentru mine, cel puţin, aşa a fost. E la fel ca atunci când cineva învaţă întâi la perfecţie solfegiul, apoi studiază până îşi însuşeşte perfect tehnica pianului şi de-abia după aceea devine maestru, aşadar poate face ce vrea cu interpretarea muzicală. E, ca în pictura cubistă, dacă vrei un alt exemplu. Când eu mă îndoiam că vreun cubist ar putea face vreodată pictură clasică, tata îmi zicea că Picasso a studiat mult Cina cea de taină a lui Michelangelo, într-atât încât a ajuns s-o poată reproduce perfect. Aşadar ne întoarcem la ce-am zis: la libertate şi la constrângerea cognitivă. Eu mi-am petrecut trei ani studiind pentru o scenă de trei minute. Şi repetam două-trei ore pe zi… pentru trei minute… Nu ştiu cât estetism sau altceva pot determina ceilalţi în aceste trei minute, probabil n-o să ştiu niciodată adevăratul adevăr pe care-l stârnesc în ceilalţi, dar doar aşa, doar prin acest travaliu poţi să aprofundezi adevărata semnificaţie a lucrurilor.

P.O.Şi ce vedeţi în ochii celor care vă privesc? Cum interpretaţi, de exemplu, liniştea în care vă ascultă şi contemplă spectatorul acestor „Poveşti de iunie?” Are el dreptul la acea cale a beneficei  anarhii personale de care vorbeaţi?

P.D.: Aş putea spune că liniştea sălii care mă priveşte e un semn bun. E un semn al călătoriei profunde pe care o propun eu spectatorului. Dar cred că e important ca el să şi râdă. E un lucru important ca în acest spectacol să aduci oamenii pe teritoriul acela situat între dramatic şi comic. E un ritm constant ce trebuie menţinut. Ca între niciodată şi foarte curând. Trebuie ţinut până la sfârşit; până la cele trei semne ale lui Bobo. Iar la cel de-al treilea semn, după o stare de emoţie foarte lungă, peste tot în lume unde am fost – oamenii irump întru zona aceea a bucuriei, a râsului, a comicului. Şi asta e bine, pentru că îţi dă senzaţia acelui lucru foarte important care leagă oamenii. Se întâmplă indiferent de ţara unde jucăm, sigur, cu mici diferenţe de nuanţă socio-geografică, poate, fie că am jucat în Italia, la Royal Shakespeare Company, sau în Argentina. Vă pot povesti reacţii diferite ale italienilor mei, ori întâmplarea uluitoare din Quito, unde, după vreo 20 de minute de tăcere adâncă, atunci când mă-ntrebam: ce-i cu oamenii ăştia, chiar nu reacţionează la nimic?…, ei bine, ajungând la momentul în care prezint şi povestesc verdictul acela… „d-le Pippo Delbono, sunteţi seropozitiv şi aveţi semne clare de SIDA…” ş.a.m.d. – toată audienţa a izbucnit într-un râs uriaş, iar eu n-am putut decât să cobor între ei şi să-i întreb direct ce se întâmplă şi de ce tocmai când le povestesc lucruri catastrofice încep să râdă. Am înţeles apoi situaţia legată de o întâmplare petrecută local şi reacţia lor; ar fi prea complicat să o povestesc aici, spectacolul a continuat pe alte coordonate emoţionale şi cred că a plăcut mult… Până la urmă lucrul cel mai important este să fii tot timpul în ascultare… Ce e aceea viaţă, moarte, durere, complicitate?… Important e ca la sfârşit să ajungi pe aceleaşi coordonate ale comuniunii. „Teatrul e întâlnirea cu fiinţa umană”, spunea Bergman. Toate celelalte – nu sunt importante. Iar scopul tuturor spectacolelor mele este tocmai acesta. Întâlnirea cu fiinţa umană. Şi în întâlnire niciodată nu trebuie să spui „vreau ca lucrurile să se desfăşoare aşa!” Asculţi şi apoi reacţionezi în funcţie de ce auzi şi înţelegi. Nu impui niciodată. Altfel, ratezi scopul întâlnirii.

P.O.: Pentru dvs., d-le Pippo Delbono, fiinţa umană a cărei întâlnire o căutaţi trebuie să fie frumoasă – fără doar şi poate?

P.D.: Nu, sigur că nu. Frumuseţea există în toţi. Cu toţii posedăm această frumuseţe în noi înşine… dar e adevărat că, uneori, e greu să o faci să iasă la suprafaţă. Pentru că avem capul, mintea, care ne îndepărtează mult de această frumuseţe. În capul nostru există frica, aroganţa, egoismul, aviditatea şi teama de a nu pierde ce avem deja strâns ca al nostru; sunt multe lucruri acolo care îndepărtează apariţia frumuseţii din noi… Însă sunt convins că în absolut toţi oamenii, de la cei mai teribili la cei mai senini există asta: o anume lumină, care depinde de fiecare dacă o poate descoperi sau nu. Dar ea există. E acolo. Şi ştiu că, în final, de la omul cel mai sus-pus în lumea asta şi până la cel mai umil, toţi avem o pornire comună, inextricabilă, imuabilă, dar care e şi o şansă comună: aceea de a fi fericiţi. E un lucru foarte puternic. Artiştii au responsabilitatea de a căuta frumuseţea în oamenii despre care toate instituţiile din jur spun că sunt lipsiţi de frumuseţe. Iar eu cred că teatrul, prin ceea ce determină în fiinţa umană, poate precipita, sau măcar să dea naştere la o platformă care să faciliteze această constantă a naturii umane.

Sibiu, 05 iunie 2010

(Interviu publicat în INFINITEZIMAL 4)

 

 

Share Button

Leave a Reply