de Andreea Esca
Ed. Humanitas, 2014
Editura Humanitas lansează în sfârșit o carte de care publicul românesc avea nevoie. În cartea sa, Cum mi-am reinventat virginitatea, Andreea Esca ne arată că trebuie să fie cunoscută iarăși, vorbindu-ne despre „ce-a făcut când a tăcut”. Tăcerea, desigur, este perioada de 24 de ani pe care am trăit-o cu toții în insuportabilă neliniște. Acum s-a săvârșit.
Până în momentul lansării cărții asociam brandul „Andreea Esca” numai cu inaugurarea unui standard european superior în televiziunea română. Astăzi, citindu-i cartea din scoarță-n scoarță, știu că Andreea Esca înseamnă mult mai mult de atât. Andreea Esca este un exemplu pentru orice femeie din România. Este robustă, arătoasă, vitală, radioasă, iscusită, dulgher și pricopsită.
Ceea ce m-a năucit încă din primele rânduri ale cărții a fost extraordinara densitate a scriiturii. Cartea este perfect compactă, este carne macră, nu există nici un spațiu gol, nici un cuvânt aruncat în pripă, iar stilul este profund apoftegmatic:
„Oricât de mult aș încerca să găsesc răspunsuri, atunci când cineva mă întreabă ce îmi place cel mai mult să fac în călătorii, îmi dau seama că, de fapt, nu există decât un singur răspuns: îmi place să mă întâlnesc cu oameni dragi. Și, dacă mă gândesc bine, m-aș duce și până la capătul lumii pentru asta. Sigur că este extraordinar să descoperi locuri nemaivăzute, să experimentezi meniuri1, să dai iama prin magazine, dar eu mă simt în continuare extrem de fericită […]”
În consecvență cu stilul aforistic, titlurile capitolelor anunță, parcă cu sfințenia filosofului pozitivist, nici mai mult, nici mai puțin decât tocmai conținutul acestora: Imaginea de succes: dos & don’ts, I love to love, Glonțul și ținta, Prietenia în funcție de sex, Up Close and Personal ș.a.m.d. Aceasta, desigur, nu subminează în nici un fel experiența acumulată din lectura capitolelor înseși. Din contră, o sporește. Spre exemplu, în Glonțul și ținta aflăm că „Întotdeauna mi-a plăcut să am o țintă. Și să o nimeresc.” Mai apoi, talazul interior spumegă violent: „Ador gustul dulce al victoriei.” Și, imediat după, cu eleganța unei sirene eșuate, ne demonstrează, printr-o figură a modestiei, cum se strunește retorica prin temperarea talazului: „acasă, mi-era frică de tata, la școală, de învățătoare, și la înot, de antrenor. Habar n-am, așadar, dacă multe dintre performanțe le-am făcut de frică, dar îmi pare bine că le-am făcut”, căci, la capăt de drum, important este zâmbetul retrospectiv al ingenuității.
Cu siguranță problema feminității radicale nu putea lipsi. Și cum altfel nu putea lipsi decât printr-o lovitură greu primită de bărbații cărora li se revelează josnica condiție. Andreea Esca ne informează că multe prietenii dintre mulți bărbați sunt cvasi-inexistente: „Am observat că mulți bărbați nu-și mai vorbesc după ce s-au certat din cauze de-a dreptul copilărești. Am mai văzut și că unii bărbați sunt mult mai ranchiunoși decât femeile și cum prietenia aceea foarte puternică dintre ei nu trece deloc peste ORICE.” Acestor relații putregăite li se opune, ineluctabil, relația Andreei Esca cu Alina, prietena ei din copilăria timpurie: „Eu sunt prietenă cu Alina de când aveam 6-7 ani.” Când amândouă erau micuțe, Alina era năjdea Andreei. Andreea își amintește, zâmbind din nou ingenuu, de cum o brutaliza pe Alina, forțând-o să prindă troleibuzul care le ducea cu frecvență moderată la liceu, iar cea din urmă ar fi preferat să aștepte încă o oră, numai să alerge nu: „După o vreme, eu am mers la Lazăr, iar ea, doi ani mai târziu, m-a urmat. Lucru pe care l-a regretat, fiindcă o obligam să alerge în fiecare zi ca să prindem troleibuzul pentru că eu nu suportam ideea să-l pierd, iar ea era antisport și ar fi preferat să aștepte încă o oră în stație decât să-și dea duhul fugind.” Alina nu și-a dat duhul, pentru că cele două, la momentul vorbirii, își păstrează vie prietenia. Iar apoi urmează zâmbetul ingenuu: „Îmi vine să râd când îmi aduc aminte cum o luam de acasă – ea stătea cu două etaje mai jos – și o interogam la ușă: «Ți-ai luat bentița? Dar caietul clasei?»” Alina, ne confesează Andreea în alineatul următor, era și strașnicul ei complice atunci când fetele începuseră să înflorească, supurând mană: „Când a început treaba serioasă cu băieții, Alina era alibiul. «Unde ai fost?» «La Alina.» «Cu cine?» «Cu Alina.»”
Pe lângă formidabila consistență a opului (pentru Andreea opiumul ființei e scrisul), observăm cum Andreea Esca funcționează, în aceeași măsură, și ca un biolog care explorează viața în mod exhaustiv, obsedat de cele mai subtile amănunte. Aceasta reiese nu numai din gama variată de subiecte atacate, ci și din felul în care le abordează în mod individual. Un exemplu elocvent în acest sens este descrierea etapei în care cartea a fost ejaculată în capitolul De ce o carte? Din nou, suntem îmblânziți de tonul familiar al crainicului: „Acum exact zece ani, m-am pomenit cu un telefon din partea unor domnișoare drăguțe, Vicki Georgescu (Nicola) și Virginia Lupulescu (Costeschi), care lucraseră la Mediafax și care mă anunțau că lansează o revistă glossy pentru femei și mă roagă să le fiu copertă pentru primul număr și subiectul pictorialului principal, realizat de fotograful Gabriel Hennessey.” În acest caz, conștiința acută a avangardei istorice este singura care îi dă posibilitatea de a oferi răspunsul corect: „Cum mi-erau dragi, cum cu Gabriel lucram foarte bine și proiectul mi-a sunat avangardist, am spus da.”
De la probabil cea mai spectaculoasă revistă glossy până la scrierea unei cărți e un periplu pe care știrista îl parcurge victorioasă. Distanțându-ne ușor de carte, am putea să ne reamintim că Andreea Esca a făcut pionierat în anii ’90 răsucind robinetul haznalei care a inundat toate casele românilor prin intermediul micilor ecrane. Și luând notă de acest fapt, cred că este foarte important de reținut că, în constanța de care a dat dovadă în cei vreo 25 ani de activitate, Andreea Esca, în contrast cu celelalte canale de scurgere, a rămas printre rarele figuri pe care le putem considera un soi de reper al normalității. În această retorică schizoidă va trebui să jinduim după normalitatea pe care ne-o oferă Andreea Esca.
1 Pentru Andreea Esca să experimentezi meniurile înseamnă să mănânci și să bei din mâncarea menționată pe meniuri.
Vincențiu Mihail Iacob
(Articol publicat în INFINITEZIMAL 4)
