Desigur că Don Juan nu este un cuceritor fără scrupule, dar Handke nu are de gând să ne țină o lecție de morală răsturnată. În romanul Don Juan (povestit de el însuși)* „cuceritorul” este un străin în căutarea străinei. El este fugarul care se află în șapte zile în colțuri diferite ale lumii și în fiecare zi subjugă și se lasă subjugat atingând doar cu privirea. Don Juan doar își aruncă privirea și instantaneu frica îi înflorește toate simțurile din corp, combustia fugii neîntârziate: „Don Juan era obișnuit să fugă. În fugă se simțea în elementul său. Ceea ce nu însemna că nu-i provoca frică și groază. Mai curând, frica și groaza îl făceau să vadă mai bine, mai clar, mai cuprinzător.”
Fuga lui Don Juan, și frica, se declanșează atunci când se ivește privirii lui un cuplu în rutul paradisiac, ferit de indiscreția lumii. El se simte forțat să privească scena, nu se poate desprinde, dar nici nu poate simți plăcere. Nici măcar din curiozitate nu privește Don Juan: „Nici nu putea veni vorba de a privi în altă parte. Acum obligația lui era să înregistreze și să măsoare. Ce să măsoare? Don Juan nu știa. El privea oricum totul rece, fără nicio urmă de excitare.” Ei se trezesc din somnul extatic al împreunării când Don Juan scapă un oftat. Îi trezește revolta de a fi fost descoperiți. Se simt trădați, se simt mințiți de ordinea în care se refugiaseră. Privitorul îi murdărește, dar mai ales îi murdărește acea răsuflare scăpată de privitor. În acel moment începe fuga privitorului de cei care fuseseră priviți, dar cum s-ar fi putut sfârși această cursă, ce ar fi pățit Don Juan dacă ar fi fost prins? Alergarea rămâne fixată în absența oricărei finalități, e indeterminarea vitală a smulgerii din echilibru: „Perechea de îndrăgostiți a interpretat însă acest oftat ca pe o trădare. Nu faptul că cineva se uitase la ei i-a enervat. […] Și, ca de fiecare dată în alte situații, Don Juan nu a vrut să fugă. Și, ca de fiecare dată, nu i-a rămas nici o alternativă: a trebuit să o ia la goană.”
Nu există „amănunte”, așa ceva îi e complet străin lui Don Juan. Nici măcar femeile celor șapte zile nu se știe cine sunt, de fapt ele nici nu sunt înainte de întâlnirea cu Don Juan. Ele sunt abia după ce devin străinele lui Don Juan.
Nici Don Juan nu este cineva. El aparține fugii în care s-a instalat, le aparține străinelor. Singurătatea lui le aparține: „Nu-l purtau decât neconsolarea și durerea sa. Să porți durerea prin lume și să o lași să se reverse asupra ei. Don Juan trăia din durere, se hrănea din ea ca dintr-o forță. Era mai puternică decât el, îl copleșea. Purtând-o ca blazon, el nu se considera nemuritor, ci invulnerabil.”
Prima întâlnire are loc la o nuntă. Unirea religioasă a cuplului de miri este anulată fără echivoc, ea se spulberă în clipa în care se produce. Mireasa se desprinde instantaneu de mirele ei și se dă cu totul lui Don Juan. Dar desprinderea de Don Juan e la fel de instantanee. El trebuie să fugă, numai așa ea îi rămâne lui. Pe el îl așteptase, pe cel care nu poate rămâne. Cât despre el, după ce întâlnește străina, se abandonează pe sine (fricii) și nu mai poate da înapoi…, trebuie să fugă.
Handke construiește și deconstruiește continuu mitul. Don Juan seducător? S-ar ancora în hazardul unei figuri. El este absentul, deci alesul, unicul. Este numit Domnul: „[…] că acele femei despre care a fost și este vorba în povestea lui își regăseau în el Domnul, nu din primul moment al întâlnirii, ci mai degrabă în momentul cunoașterii lui. Ceilalți bărbați fuseseră cine vor fi fost ei, dar pe Don Juan acele femei îl priveau ca pe Domnul lor, unicul și veșnicul (fără a fi însă cel ce poruncește)”. Iar salvatorul este restituit singurătății pentru că ea este energia necondiționată a dorinței: „S-a despărțit de ea plin de entuziasm: paradisul despărțirii”. Doar în despărțire trăiește seducția, și-atunci, da, Don Juan seduce, dar nu cu prestigiul unei întruchipări, ci în exercițiul absenței, al obnubilării de sine. După fuga lui, mireasa scuipă, fumegă, se întunecă pentru tot restul vieții.
Despărțirea extatică. Se subjugă cei doi, în mulțime, fără cuvinte și doar cu privirea: „Astfel de despărțiri de femeile sale, în mulțime, în îmbulzeală, de la depărtare, erau pentru Don Juan cele corecte. El era de părere că tocmai aceste despărțiri dintre un bărbat și o femeie ar putea fi cele mai reușite; celelalte tipuri de despărțiri îi păreau a fi, din start, destinate eșecului.”
În Ceuta își întâlnește Don Juan „replica feminină”. Ea este o vagaboandă, dar și o fostă regină a frumuseții din acea regiune (Tisbea lui Tirso?). O furie: „Bărbatul, oricare ar fi fost el, trebuia prins, abuzat și apoi aruncat la gunoi”. Când realizează că îl are în față pe Don Juan se sufocă de spaimă și o rupe la fugă: „Nu avea voie să-l lase să-și exercite puterea asupra ei nici măcar pentru un moment. Nimeni nu avea voie să-i întrerupă șirul răzbunărilor, nici măcar acesta. Astfel, plecarea reginei frumuseții de altădată s-a transformat într-o fugă.” Reflexia feminină a lui Don Juan e instinct pur, feminitate pură, dionisiacă. Celelalte, în schimb, sunt artizanele ruinei domestice melancolice, resentimentare, sunt naivele și nedoritoarele de desprindere. Ele sunt feminitatea – am numi-o – matricială, care reclamă durata, somnul, și amanetează frica: „Vremea femeilor însemna iar și iar că ai timp. Că ești în timp. Intrat în timp. Aceasta continua să conteze, chiar și în somn. O simțeai pulsând și cum te înfierbântă din cap până-n picioare. Nu esti doar apărat de acea formă de timp, ești purtat de ea și, prin urmare, în loc să o calculezi tu, te povestește ea pe tine. În tot acest timp te simți suspendat și redat în povestire.”
[…]
Femeia stângace** este un elogiu al singurătății și al voluptății date de frica de singărătate. Ce poate fi mai pătimaș ca hotărârea de a te despărți de soțul tău tocmai pentru că știi că fuga lui e inevitabilă? În oglinda acestui patos, bărbatul se întoarce, dintr-o călătorie (inevitabila călătorie a personajelor lui Handke), îndrăgostit sau reîndrăgostit de soția lui. Odată cu iubirea reînnoită el își strigă și frica de singurătate, iar frica aceasta nu poate avea alt remediu decât ruptura de cei indispensabili (soția și copilul): „Brusc m-a cuprins teama că voi înnebuni de atâta singurătate, că voi înnebuni într-un fel oribil de dureros, încă neîncercat de cineva. Ti-am spus adesea că te iubesc, dar abia acum mă simt legat de tine. Pe viață, până la moarte. Și cel mai straniu este că acum, după ce mi-am dat seama de toate acestea, aș putea exista și fără voi.”
Scena inevitabilă a despărțirii dintre cei doi soți vine după o noapte de dragoste disperată. Apoi, resemnați, încheie contractul despărțirii „entuziaste”. Nici o intenție a nici unuia de a se refugia într-o altă iubire. „Femeia: Am avut brusc o viziune – îi veni să râdă și de acest cuvânt – că vei pleca de la mine, că mă vei lăsa singură. Da, asta este: Du-te, Bruno. Lasă-mă singură. După un timp, Bruno dădu de mai multe ori aprobator din cap, ridică pe jumătate brațele și întrebă: Pentru totdeauna? Femeia: Nu știu. Știu doar atât că vei pleca și mă vei lăsa singură. Amândoi tăcură. Bruno zâmbi și zise: Pentru început mă întorc, în orice caz la hotel și beau o ceașcă fierbinte de cafea. Și astăzi după-amiază îmi iau lucrurile. Fără răutate, mai degrabă grijulie, femeia îi răspunse: În primele zile vei putea, desigur, să tragi la Francisca. Colegul ei, învățătorul, tocmai a părăsit-o.”
Femeia stângace, Marianne, este și ea Don Juan, asemeni tuturor personajelor lui Handke. Știe că momentul seducției coincide cu fuga, cu dispariția. Umilitatea ei lucidă în fața duratei imposibile a fericirii e fioroasă: „Nu. Nu țin să fiu fericită, cel mult mulțumită. Mi-e teamă de fericire. Cred că n-aș suporta-o. Aici în cap. Aș înnebuni pentru totdeauna sau aș muri. Sau aș ucide pe cineva.” Singurătatea aduce toți demonii alături de tine. Singurătatea e moleculară. Remediul ei, suspendarea ei prin iluzie, e la fel de fioroasă: „Traiul de unul singur generează cea mai glacială și scârboasă durere: aceea a deșertăciunii. Atunci ai nevoie de oameni care te învață să-ți dai seama că nu ai decăzut chiar atât de mult.”
[…]
Diana Elena Oprea
Fragmente dintr-un articol apărut în INFINITEZIMAL 5 (2014/2015)
* Editura Paralela 45, 2006. Traducere de Corina Bernic & Gabriel Horațiu Decuble
** În volumul Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, Editura Univers, 1993. Traducere de Corina Jiva
