Când am fost la Avignon, la festivalul de teatru, m-am întâlnit cu câțiva prieteni francezi care erau preocupați, cu toții, de gloria incertă a unor briganzi și anarhiști de acum 30-40 de ani. Acești prieteni ai mei de la Avignon mâncau melci foarte bine preparați în stative de ceramică, scobite îngust și adânc și înecate în ulei de măsline sau în unt și presărate cu mirodenii provensale necunoscute nouă, oamenilor veniți din est.
Anarhiștii de care mi-au vorbit prietenii francezi, și care deveniseră personaje de dramă, fuseseră oameni aventuroși, neînfricați de moarte și purtând în inimi un ideal mare. Ei puneau bombe la magazinele luxoase din Oran si Alger, prădau casele oamenilor înstăriți din Franța și batjocoreau orice se pretindea a fi ieșit din ordinea comună a lucrurilor și a naturii omenești.
Un astfel de om fascinant și-a petrecut vreo 30 de ani din cei 50 de viață la închisoare. Sau invers. Fără să-l fi întâlnit vreodată, o femeie mistică îl conjură printr-o scrisoare să o ia de soție, el aflându-se abia la începutul unei detenții de 15 ani. Când corpurile lor de carne se vor întâlni, la capătul unei castități la fel de ardente ca ispita luptei de clasă, ei își vor dori un copil al lor. „Cum o să-l cheme?” „O să-i spunem Ilitch.” „Și dacă e fată?” „Atunci o să-i spunem Ilitcha.”
Grandioasele detenții îi dau timp subversivului să se apuce temeinic de filosofie. În timpul ultimei recluziuni își dă doctoratul în antropologie și decide să renunțe, în momentul libertății recâștigate, la acțiunile violente… Însă femeia care îl așteptase o viață să iasă din închisorile burgheze îi prezintă bărbatului ei o sacoșă imensă și neagră în care se află un kalaschnikov și multă muniție. „Ai dat armele pe cuvinte?” El nu răspunde. O îmbrățișează, apoi apucă sacoșa și pleacă. (iese) „Du-te, fii un om liber!”, îi mai îndeasă ea un îndemn pentru ca tragedia să fie stenică.
Publicul francez se constrânge să întâmpine această istorioară asemeni căreia multe altele își croiesc azi drum către oameni bolnavi de astâmpăr și de spaima de astâmpăr. Când le-am spus prietenilor mei francezi că acel nume de copil din povestea de adineaori poate evoca milioane de crime (știu că aparțin „vulgatei anticomuniste” și că sunt un porc) atunci prietenii mei francezi (dintre care numai unul) mi-au răspuns: „Ai dreptate, poate că ar trebui să ne gândim mai serios la asta. Cu siguranță că o să ne gândim.”
Și atunci am mai pus o întrebare: „Dar melcii cei delicioși preparați în stativele de ceramică se poate să nu fie delicioși sau trebuie să fie doar delicioși?” și mi-au spus că trebuie să fie delicioși. Atunci, am replicat eu, „cei care scot melcii din pământ și cei care îi prepară în bucătărie trebuie să fie în posesia următoarelor două drepturi fundamentale: 1. să se bucure de același deliciu pământesc (și astâmpărat) cu al celor care mănâncă melcii delicioși, adică voi. V-ați asigurat de îndeplinirea acestui echilibru? și 2. (corolar) artiștii care se înfruptă din deliciile muncii celor care scot melcii din pământ și care îi prepară în bucătărie ar trebui să le întoarcă muncitorilor deliciul egal al muncii lor prin artă. Se întâmplă acest lucru?”, i-am întrebat. „Nu se întâmplă asta, nici într-un caz, nici în altul”, mi-au răspuns prietenii francezi. „Și atunci, anarhiștii voștri legendari împotriva cui luptă, împotriva senzualilor burghezi (asemeni vouă) care vin din afara ordinii muncii și se bucură de deliciul rezultatelor ei sau împotriva muncitorilor al căror rost (sau deliciu) suprem este ordinea muncii lor? Sau luptă împotriva tuturor? Poate că luptă în numele eului lor și atât. Și dacă e așa, și luptă în numele eului lor, hrănindu-se totodată și cu delicioșii melci preparați în stative de ceramică, atunci la ce le mai folosește minciuna?” „Care minciună?” „Anume că oamenii îi nedreptățesc pe oameni.”
Nu mai știu ce mi-au răspuns prietenii francezi, a început probabil vacarmul.
„Proletariatul nostru nu a avut niciodată vreun cuvânt de spus în propria lui istorie, dedicată lui, cu escatologia ei cu tot”, și imediat mi-au strigat: „Lăsați și pe altcineva să vorbească! Destul! Ne ofensați!” Era în 2014 și vocea dușmanului de clasă se făcea auzită. Deja.
M-a instruit un băiat care purta o cămașă în carouri că cei de dinainte de 1989 „au construit totuși o țară”. Propoziția e adevărată. De altfel, numărând propozițiile rostite în jurul propoziției de adineaori, foarte multe dintre ele erau adevărate. Aș spune că majoritatea lor covârșitoare era adevărată. Ba nu, inexact sunt eu, pentru că toate propozițiile rostite de băiatul îmbrăcat cu o cămașă în carouri erau adevărate. N-a greșit nici o propoziție. N-a spus nimic improbabil. Așa e: „cei de dinainte… au construit totuși o țară”.
Altă propoziție adevărată este: „nu totul a fost o nenorocire înainte de 1989”. Verosimil. Bunica mea n-a fost niciodată străpunsă de o sabie cum văd că a fost un om străpuns de o sabie în zilele noastre, decapital. Ea cu regularitate, de fapt zilnic, în vremurile acelea, nu era străpunsă de vreo sabie.
Mi se aduce la cunoștință că anticomunismul a devenit un fetiș de gândire – pentru că, în definitiv, întreg spectrul experienței umanului era posibil în regimul de până la 1989, ceea ce e adevărat. Ba chiar o anume demnitate a omului, ferit de […], […] etc. Sigur că e un fetiș – pentru cine discută comunismul românesc! Și mai ales e un fetiș este pentru cine pândește discuția pentru a face discutabil comunismul românesc care, în evidența lui nemijlocită, era și nu poate să rămână decât indiscutabil.
O studentă s-a arătat indignată de distrugerea marilor întreprinderi construite înainte de 1989 și de transformarea lor în fier vechi de către escrocii de azi. I-am spus, atunci: „faceți, vă rog, un experiment interior și încercați să fiți de partea zilelor de azi și nu de partea istoriei care a construit marile întreprinderi. Preferați-i pe escrocii de azi, pe cei care ruinează cu ticăloșia lor marile înfăptuiri ale societății socialiste și nu pe oamenii simpli și pozitivi care «construiau o țară». Mai ales pe cei care «construiau o țară» nu-i plângeți”. „Ei, asta-i culmea, mai scutiți-ne de aroganța asta și de cinismul ăsta de doi bani”, au intervenit ceilalți auditori, pe bună dreptate. Aș mai fi spus că „doar cei care «nu construiau o țară» și se demultiplicau în singurătatea lor (rău platnică în contul istoriei) au ținut în viață «o țară», dar n-am mai apucat.
Vremuri în care să te înfrățești cu ticăloșii. Vremuri mătăsoase, mocnite. Noua religie, corectitudinea sau „gândirea nuanțată” – o combină care însămânțează noua ură – ce naivitate să crezi că cernutul (cernit al) cuvintelor va liniști tărâța din om. Tărâța, altminteri hrănitoare, dar entropică. Avem de visat o orgie a liniștii și o să ne tricotăm hainele, în casă, din fibre de anestezie.
Pe fundalul integral posibil de ratare, de la distracție la apatie și isteria unui punct de revoltă, ce-i lipsește omului de azi pentru a se salva pe sine? Ce regim și ce constrângeri îl silesc să fie nelucid, neinformat și victimă? (uite că ar fi totuși exemple de dat? uite, la Hunedoara, la Petroșani, uite chiar aici pe Edgar Quinet! Cum să nu!) Ce istorie îl abate azi de la intransigența de sine? NICIUNA! Și-atunci, jocul de-a consolarea maselor nefericite și a nefericitului om simplu nefericit, nu cumva ni se arată ca o asociație globală pentru protecția discernământului precar? Nu e proletargia de azi, mai evident decât oricând, garantul catolic al vocației de sine carente, și al libertății de sine carente?
Pe ce-și cheltuie artistul (social) ipseitatea?
Pe opinie.
Ipseitate? Ce înseamnă asta?
Înseamnă să nu te superi pe nimeni altcineva.
Opinie ce înseamnă?
Înseamnă să observi cauzele lucrurilor născându-se în afara ta și nu în tine.
Văd istoria de acum ca pe una fericită, jur. Ea se fundamentează pe o irezolvare vie, deci adevărată, între ideea democrată și egalitară pe de o parte și oroarea de ipocrizie și impostură pe de cealaltă parte. Lucid ar fi să iubești deopotrivă democrația și ipocrizia, egalitatea și impostura, adică funcțiile pereche, nu să iubești doar o jumătate de zigot. Însă înțelegerea aceasta greșită de a separa funcțiile pereche face din ideea democrată și egalitară o realitate practică și în același timp o imposibilitate absolută, instalând un regim prudent, dar moale. În sânul acestui regim se poate salva oricând ipsum, aici se poate ipsum construi liber de presiunea vreunui sens unic al istoriei. Sau de urgența evadării din istorie. De ce altă istorie mai bună e nevoie azi, acum, când se tipărește infinitezimalul la presa rotativă, în format 48/57?
Apoi banul, banul, banul, banul, cum îl știm, abstract și mincinos, de ce nu e bun banul? De vreme ce nimic nu e la schimb cu nimic, și nici un preț nu e corect, atunci de ce nu e bun banul? Banul – care se cheltuie (pentru că nu-l ai)?
Sebastian-vlad Popa
Articol publicat în INFINITEZIMAL 5 (2014/2015)
