De afirmaţia că ochiul e cel mai de nestăvilit organ sexual n-am să mă dezic niciodată…
Şi dezicerea, la ce ajută, când vedem că fiecare îl vede pe fiecare, când ne avem în vedere unul pe celălalt până la uitarea de sine? Pentru Freud ochiul este cel mai îndepărtat organ erogen şi cel mai puternic. [1] Anticii avuseseră aceeaşi intuiţie, Properţiu spunând „că-n dragoste doar ochii-s călăuză.” [2] În dragoste… în lume. Narcis a pierit prin propriii ochi. Luarea în posesie de sine a corpului, transformat astfel în obiect, striveşte fiinţa. Sentimentul de sine al corpului este şi proprietate, şi străinătate în acelaşi timp. Dimpotrivă, în cheie sartriană, absenţa oglinzii care mediază cu sinele prin imaginea corpului-obiect aruncă fiinţa în orbirea aceluiaşi Infern. Infernul ce este? Infernul este prezenţa oglinzii. Infernul este absenţa oglinzii.
Această privire care trece subiectul în obiect, cu funcţionarea pe care Sartre i-a oferit-o, a fost contestată, ca de altfel, laolaltă cu tot discursul existenţialist, dar refolosită de către deja vechiul gynocriticism (că-n română nu pot să-i spun). Chiar şi discursul lui de Beauvoir, care era unul vădit îndreptat spre o reconciliere a genurilor, este adesea atacat, şcolile critice acuzând „eternul Celălalt” că susţine o diferenţiere de neacceptat, că tratează masculinul ca pe un reper şi ca pe o valoare pozitivă. Anularea opoziţiei masculin–feminin nu mai e de mult o temă de interogat în vreun fel, ea e indiscutabilă! Intenţia feministă e simplă: instituirea unui nou subiect pe baza anulării contradicţiei, a căii de mijloc, a părţilor, a pragului, prin intermediul unui trup fără identitate sexuală (de gen – pentru a păstra aparenţa adecvării discursului), a unui limbaj curăţat de Eros, steril, aliniat. Dar subiectul nu există în afara contrariilor! Atât, deci, despre acest ordin de zi ideologic. Mai spun doar că gynocriticismul nu vine împreună cu o „scriere” proprie în literatură, ci vine pur şi simplu din afara literaturii şi se lipeşte ca o ciupercă pe trunchi. Şi, cum era de aşteptat, literatura română semnează pactul, în special prin câteva reprezentante ale generaţiei 2000. Şi direcţia se menține, mai moderată, dar neabătută. Vorbim însă despre douămii-ul Norei Iuga, şi nu despre douămii-ul Ioanei Bradea, Ioanei Baetica sau al Ceciliei Ştefănescu, semnatare ale pactului.
În Sexagenara şi tânărul, roman publicat de Nora Iuga în 2000, prietenia dintre doi scriitori, din generaţii literare diferite şi de vârste diferite, este (în acelaşi timp, nefiind) mai mult decât o relaţie amicală şi o discuţie despre literatură, viaţă şi iubire. Unitară în timp şi spaţiu, un monolog al Annei, poetă de 60 de ani, în faţa mai tânărului coleg de breaslă care răspunde doar cu privirea lui „verde, inexpresivă, care parcă înota într-un borcan gol”, cartea face mari salturi între evocări şi fantasme. Anna construieşte un discurs despre un corp trecut al ei, despre o femeie tânără, pe care o doreşte prezentă, dar pe care oglinda reală nu o mai poate arăta. Anna nu mai vrea şi nu mai poate să se privească. Privindu-se ar întâlni un corp străin pe care refuză să îl posede. Cum însă oglinda „o minte” cu imaginea propriei ei realităţi, brutale, trebuie schimbat obiectul de reflexie. Și astfel, fiinţa viscerală cu corp îmbătrânit are nevoie de un corp fictiv care s-o oglindească. Trebuie deci să îşi construiască o oglindă potrivită pentru ceva ce nu există, precum și dialogul cu acest corp fictiv – privirea. Privirea lui, adică a noului corp care reflectă, devine ea însăşi materie, se transformă într-un mediu lichid, translucid şi permeabil ca „ţesătura subţire a fustei largi şi transparente” prin care Anna simte privirea verde care îi „părăseşte ochii şi se prelinge ca o picătură de apă călduţă pe nas, ceva mai fierbinte pe buze, coboară pe bărbie, pe gât în jos.” Pentru ca vederea să fie un act deplin, privirea şi corpul privit trebuie să aibă aceeaşi natură. Privirea să fie totuna cu obiectul ei. Corpul de văzut trebuie să devină permeabil, trebuie să se amestece în privire. Mistificarea corpului ei îmbătrânit de către privirea lui – e singura realitate a corpului ei.
* * *
Nora Iuga: Te gândeşti la suprafeţe de apă în care se reflectă lumina, te gândeşti la ferestre, te gândeşti la cristalinul ochiului, acolo găsim acest efect al vederii. Te gândeşti la izbitura razei de lumină de această suprafaţă. E o izbitură aproape dureroasă, ca şi cum lumina s-ar sparge în o mie de cioburi. Dar mă simt foarte bine într-un astfel de mediu, e nemaipomenit, e ca şi când aş fi într-un pat în care aş face un amor continuu.
* * *
Privirea capătă o existenţă tactilă. Contactul este resimţit tot ca unul între două corpuri lichide. „Văzând cum i se încălzesc ochii şi devin moi, aproape lichizi, privirea verde profită de ocazie, devine insidioasă şi se cuibăreşte acolo ca-ntr-un culcuş.” Privirea atinge lucrurile şi este simţită ca atare. Verdele devine o instanţă a simţului tactil. „Privirea verde urcă pe şira spinării şi se lipeşte de ceafă” sau „privirea verde mângâie trupul tânăr, aproape gol, întins pe dreptunghiurile de carton ca în nişte oglinzi ale timpului.”
Raportul de seducţie pare inversat: în timp ce privirea frontală, lichefiantă, meduzantă [3] este, în mod prototipic, atributul femininului, iar discursul, retorica, o modalitate specifică masculinului, ele sunt folosite în oglindă. Ceea ce înseamnă că ea, stăpâna discursului, devine fabricantul privirii care-o priveşte. Anna se supune de bunăvoie – şi cu voluptate – unui act dublu de obiectivare: o dată prin faptul că reprezintă obiectul privirii, şi în al doilea rând pentru că se (auto)obiectivează prin vorbirea despre sine. Ochii verzi care o privesc sunt privirea ei auctorială. Femeie rămâne obiectul seducţiei, dar obiectul şi-l „obiectivează” ea. Ea se povesteşte pe sine, se prezintă, se reprezintă şi se expune, se dezvăluie. Poziţie tragică. Nu mai puţin trivială. La limita feminităţii care este bătrâneţea, femininul se leapădă patetic de subiect. Femeia ca subiect rămâne o graţioasă elucubraţie a corpului tânăr. Confruntat cu limita unei vârste, corpul devine avid de condiţia lui elementară. Tragedia bătrâneţii în cartea Norei Iuga nu e tragedia tinereţii pierdute, ci e tragedia unei bătrâneţi mai vitale şi mai tumultuoase decât tinereţea însăşi. Acum „se poate vedea Ochiul pe sine însuşi!” [4]
* * *
Nora Iuga: Dar ochiul nu îşi păstrează această potenţă extraordinară, erotică, când atracţia dintre cei doi începe să devină rutină, ochiul nu mai are aceeaşi putere sexuală pe care a avut-o la început. Atunci ce se întâmplă oare? Nu este el ajutat de ceva interior care ne scapă? Ceva indefinibil care ne mână unul spre altul? Nu moare Erosul în noi. Trăieşti foarte bine nemaiavând anumite mijloace, dar dorinţa există. Percepția există şi atunci există şi reprezentarea. Poţi să trăieşti amintindu-ţi şi imaginându-ţi.
* * *
De afirmaţia că ochiul e cel mai de nestăvilit organ sexual, n-am să mă dezic niciodată, nici că parşivenia cuvintelor întrece parşivenia atingerilor când ţi se strecoară în creier şi proliferează acolo rădăcini şi nu le poţi smulge nicicum, eşti prins pe vecie în guşa toxică a unei plante carnivore care, de fapt, nici nu-ţi vrea carnea, îţi vrea ideea de carne şi asta înseamnă că nici nu primeşti, nici nu dai nimic, e ca o intenţie în stare de imponderabilitate.
Corpul se află în faţa imposibilătăţii de a se vedea pe sine şi îşi creează textul, corpul de (din) text. Când întâlneşti o afirmaţie ca „Literatura este o stare de corp” [5], nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva şi corpul de carne este o ficţiune. Nu cumva ceea ce este el, toate pulsiunile lui, toate instinctele şi reflexele sunt nu doar tributare limbajului, ci sunt cuvântul însuşi?
* * *
Simona Gabriela Noapteş: Nu avem acces direct la corporalitatea noastră. Există întotdeauna o percepţie, apoi o reprezentare.
Nora Iuga: Toata arta e reprezentarea Erosului, în definitiv. Poate cel mai aproape de trup, aşa cum este el făcut, este dansul. Pentru dansator, trupul e chiar instrumentul prin care îşi creează arta.
Simona Noapteș: Scriitura este aşadar marcată de sexualitate.
Nora Iuga: Toate artele sunt marcate de sexualitate. Dacă nu ar exista Eros, jur că nu ar exista arte. Stau acum şi mă întreb de unde s-a născut acea nevoie de comunicare care a născut limbajul. Să se fi născut datorită muncii? Sau mai degrabă sexualitatea a născut limbajul? Dacă te gândeşti că la animale, aproape toate formele de comunicare (mişcări, sunete, penaj) se manifestă în special în perioadele de reproducere, atunci s-ar putea să obţinem un răspuns. Dar autorul nu scrie astfel gândindu-se la încărcătura aceasta a scrisului său. Şi totuşi, e foarte importantă vârsta la care te afli atunci când scrii cartea şi, mai ales, ce se întamplă cu senzaţiile trupului tău, ce procese biologice şi fiziologice au loc.
* * *
Privirea şi cuvântul sunt conştiinţa de sine a trupului. „A iubi, a dormi, a citi înseamnă a vedea nevăzutul. Cel a cărui poveste o citeşti este mai aproape de tine decât tine însuţi. […] El este în vedere aşa cum este pupila în ochi.” [6] Privirea cititorului are aceeaşi culoare şi aceeaşi forţă de penetrare ca a mai tânărului poet. Corpul libidinal, pe cât de viu şi dezirant, pe atât de traumatic redus la inerţie. Bătrâneţea este chiar fatalitatea interdicţiei de a privi fascinumul, corpul fascinant al erosului. „Ştii, când începi să îmbătrâneşti, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii şi a memoriei. Cu ele începe despărţirea de lume”, spune Anna. Psyche se confruntă cu interdicţia privirii, Perseu este supus aceleiaşi atracţii/interdicţii de a privi. La antici, castrarea celui care vede nu se produce asupra organului sexual, ci se răsfrânge, prin condensare, tot asupra ochilor. Imposibilitatea privirii este răscumpărată de cuvânt. Castratul este orbul – Oedip, Tiresias, Homer. Cel care a vazut de-a dreptul îşi pierde această abilitate. Cel care a văzut trebuie să vorbească. Vorbind cade vălul peste fascinaţie. [7] Vorbind, Anna se mistifică, se construieşte în privirea cea verde „aşa cum ar fi fost când ar fi putut să o iubească”.
Poate cea mai interesantă scenă din Sexagenara şi tânărul este construită pe această întâietate senzuală a cuvintelor. „Vorbele ne curgeau pe buze parcă rostite de alţi îndrăgostiţi din alt timp şi din alt loc. Ştiu că îmi repeta întruna «mein Kind», nu ştiam exact a cui era vocea şi dacă nu săvârşeam un incest. Îi răspundeam «ewiger Geliebte, du, meine Freiheit». Ne-am iubit în limba germană până la ziuă, fără să obosim. […] noi nu eram îndrăgostiţii, ci ceilalţi, străinii care se iubeau în trupurile noastre.”
Viaţa nu mai e trăită decât prin amintire, închipuire şi limbaj. Iar singurul instinct care susţine aceste trei instanţe (care semnifică singura realitate la care Anna mai are acces) este instinctul erotic. Amintirea şi închipuirea sunt întrupate în confesiune. „Confesiunile pot fi mai senzuale decât un act sexual. Ele îl trag cu forţa pe cel căruia i te destăinui în intimitatea ta.” Corpul e luat aminte şi închipuit. Sufletul şi corpul devin părţi integrante ale intimului rostit care se articulează în ceea ce Foucault numeşte un „discurs obligatoriu şi atent care urmează toate meandrele liniei de îmbinare dintre trup şi suflet; acest discurs face să apară, sub epiderma păcatelor, nervura neîntreruptă a cărnii.” [8]
Infernul este prezenţa oglinzii. „Întotdeauna chipul din oglindă e cu o fracţiune de timp mai tânăr decât chipul real. Între chipul real şi cel oglindit apare sentimentul timpului.” [9] Fiinţa nu poate exista decât în timp. „Libertatea desăvârşită e să scapi de ochii celorlalţi – de toţi ochii”, de oglinzile lor, de tine în oglinda ochilor lor, de conştiinţa de trup şi de timp. Libertatea desăvârşită e să scapi de reflecţie, de ideea de privire. „Narcişii mor. Ego este o maşină de murit.” Fiinţa în faţa propriei fiinţe se devorează. Infernul este absenţa oglinzii, imposibilitatea de a te lua în posesie, de a avea conştiinţa de sine a trupului. Absenţa oglinzii este absenţa oricărei alte fiinţe. Fiinţa în faţa fiinţei se devorează, pentru că ochiul, călăuza în dragoste şi în lume, e o sferă de sticlă în care „parcă ai fi singur fără să fii singur, în care o fiinţă umple golul altei fiinţe”, spune Nora, o sferă de sticlă cu miez de oglindă. Cel care se apleacă deasupra ochilor iubitei descoperă în ei o faţă mai mult sau mai puţin personală şi mai mult sau mai puţin dispărută, care provoacă teamă.” [10] Îndrăgostiţii sunt şi Narcişii. Eros este o maşină de murit. Libertatea desăvârşită e să scapi de nevoia de a te privi. Absenţa oglinzii şi privirea celuilalt – prezenţa oglinzii şi privirea proprie sunt mistuire de sine.
* * *
Nora Iuga: Eu cred că la început a fost iubirea de sine. Ştii ce zice Nietzsche? Iubiţi-vă pe voi cel mai mult, pentru că doar aşa îi veţi putea iubi pe ceilalţi. Sunt o mare adeptă, nu numai a lui Nietzsche, dar şi a iubirii de sine. Egoismul e o trăsătură foarte bună pentru un om. Ba mai mult, egoismul ne este necesar. N-am putea iubi dacă n-am fi egoişti. Ar fi imposibil. Ar fi imposibil! Iubeşti ca să poţi sa-ţi satisfaci iubirea de tine.
* * *
„Anna a uitat de privirea verde, îşi dă seama că dacă n-o mai aşteaptă, privirea verde nici nu mai vine. El nu există decât ca produs al iluziei mele. Nici nu pot să-mi permit să nu-l mai aştept, adică să nu-l mai inventez, pentru că atunci îl pierd în neant. […] Raţiunea de a exista încetează în afara lui, pentru că dacă nu mai ai ce inventa, dispari. Cum mă aflu eu la cheremul ficţiunii mele…”, ni se dezvăluie. Nervura neîntreruptă a cărnii este nervura scriiturii. Relaţia autorului cu propriul text este narcisiacă. Autorul nu se construieşte decât pe sine, construind alterităţi. Autorul se construieşte, se priveşte, se consumă. „Practic el era o proiecţie a ei, undeva în subconştient i se contura tot mai distinct dorinţa de a face amor cu ea însăşi.”
Simona Gabriela Noapteș
______________
[1] Sigmund Freud, Psihanaliză şi sexualitate, trad. de Leonard Gavriliu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1994, p. 132
[2] Properţiu, Elogii, II, 15 citat în Pascal Quignard, Sexul și spaima, trad. de Nicolae Iliescu, Bucureşti, Univers, 2000, p. 76
[3] Pascal Quignard, op. cit., p. 65
[4] Platon, Alcibiade, 133a, citat în Pascal Quignard, op.cit., p. 144
[5] Ramon Gomez de la Serna citat în Simona Sora, Regăsirea intimităţii: corpul în proza românescă interbelică şi postdecembristă, Bucureşti, Cartea Românescă, 2008, p. 74
[6] Pascal Quignard, op. cit., p. 144
[7] Ibid., p. 79
[8] Michel Foucault, Istoria sexualităţii, trad. de Beatrice Stanciu şi Al. Onete, Timişoara, Editura de Vest, 1995, p. 18
[9] Nichita Stănescu, cap. „Contemplarea omului din afara lui” în Fiziologia poeziei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p. 69
[10] Pascal Quignard, op. cit., p. 144
Articol apărut în INFINITEZIMAL 6/2015
