De profundis pentru malignitatea micii burghezii

odonAnul 1938 fusese încă de la bun început un an straniu. Romancierul și dramaturgul Ödön von Horváth străbătea Champs-Élysées, îndreptându-se spre camera sa de hotel, iar furtuna care s-a pornit nu l-a luat prin surprindere, căci fusese deja anunțată cu câteva zile înainte. Deși era într-o seară de iunie, aerul era jilav și dens, vântul vuia amenințător, agitând frunzele și crengile platanilor și castanilor londonezi. Horváth tocmai se întâlnise cu regizorul american Robert Siodmak cu care discutase despre ecranizarea ultimului său roman. Deși se întunecase și se grăbea să ajungă acasă pentru a se odihni, a refuzat amabil, dar ferm, să fie dus cu mașina de către soția lui Siodmak. Mașinile îi dădeau un sentiment de disconfort. Când Horváth mergea pe Avenue Marigny, un copac bătrân a fost străpuns de fulger, din care o creangă s-a desprins și l-a lovit fatal în cap. „I-a fost retezat occiputul”, a declarat un polițist.

Horváth a murit cu o zi înainte să părăsească Parisul pentru Elveția, singura insulă neutră, flancată de regimurile fascist și național-socialist. Austria, unde se mutase după ce fusese expulzat din Bavaria, a fost anexată de Germania în martie, și după o odisee prin mai multe orașe, anevoioasa evadare devenise urgentă. În ciuda unei vieți incerte, Horváth circula în mediile culturale și artistice de vârf ale Occidentului. Pe lângă întâlnirile în Paris cu Siodmak, cu traducătorul său francez și cu scriitorul german Alfred Döblin, Horváth lucra de asemenea la noua sa carte intitulată Adieu Europa, care a rămas neterminată.

„Der Krieg ist der Vater aller Dinge. Ich hab mit meinem Vater nichts zu tun” [1], scrie Horváth în Ein Kind unserer Zeit (1938) [Un copil al timpurilor noastre], ultimul său roman, publicat postum. Protagonistul este un tânăr bărbat care, după ce își pierde slujba, lipsit de orice speranță, se înrolează în armată, unde se bucură de mâncare, respect și o uniformă frumușică. Cu cât se simte mai disprețuit de cei din jur, cu atât tânjește mai mult după aprecierea lor, lăsându-se în voia slăbiciunilor omenești, pe cât de jalnice, pe atât de autentice. În șleahta gălăgioasă de soldați nu mai are nici o îndoială, căci răspunsul este unul singur: patria. Se simte în siguranță. Dar numai atât timp cât slujește acestui țel. Victimă a unui accident suspect, este lăsat la vatră, iar deziluzia retragerii îi fisurează convingerile tradiției robuste a instrucției cazone, iar pragmatismul înlocuiește ultimele urme de ideologie poleită.

„Jaja, wir Männer fallen im Feld und die Weiber fallen zu Haus. Wir Männer kommen unter die Erde, die Weiber stehen wieder auf und ziehen sich um.” [2]

Viața lui curge fără direcție, iar el se complace. Se retrage din ce în ce mai mult în sine până pierde sensul lucrurilor, trezindu-se într-un cimitir acoperit de zăpadă, unde, extenuat, se prăbușește și cade într-o somnolență definitivă. Alcătuit din mini-capitole, romanul este plat, fără momente spectaculoase, și se încheie abrupt cu o morală – trebuie să fim indulgenți față de acest soldat, n-a fost decât un copil al timpurilor noastre.

Dacă ultimele cuvinte pare că nu-i lasă cititorului nici o speranță, asta se întâmplă din cauză că romanul este un de profundis fără retorică, scris fără milă, fără patetism.

Soldatul apare în cartea scrisă anterior de Horváth, Jugend ohne Gott (1937) [3], sub figura profesorului, care își așteaptă marea deziluzie. Criza se declanșează, iar pentru o fracțiune de secundă pare că mai există o salvare. Trăind într-o țară fără nume, fascistă, așa cum insinuează naratorul, protagonistul dă de necaz atunci când îl mustră pe studentul N. pentru gândirea lui rasistă. Dintr-odată, întreaga clasă se întoarce împotriva profesorului, iar disprețul culminează mut în ochii limpezi, rotunzi, dar lipsiți de strălucire, ai studentului T. Ochi ca de pește.

Noaptea, profesorul se îmbată într-un bar, unde se întâlnește cu un fost coleg pe nume Julius Caesar, care-i spune: „Ich bin zwar nur ein Amateurastrolog, aber die Erde dreht sich in das Zeichen der Fische hinein. Da wird die Seele des Menschen unbeweglich wie das Antlitz eines Fisches.” [4]

Stilul lui Horváth este concentrat și limpede: individualitatea studenților s-a pierdut, ei sunt pasivi și nepăsători, în timp ce profesorul este oportunistul – nu prea îi place situația, dar nici nu face nimic pentru asta. Vorbirea lui e dezlânată, iar deciziile sunt lipsite de vlagă. Și-a pierdut credința în Dumnezeu și așteaptă un semn, însă Dumnezeul care se înfățișează are un chip înspăimântător. Într-o tabără unde elevii erau pregătiți pentru serviciul militar, N. este omorât. Unul dintre elevi este acuzat, dar profesorul îi ține partea și trece totul sub tăcere. Ezită. Dar, în cele din urmă, își recapătă credința mărturisind adevărul și regăsindu-l astfel pe Dumnezeul cel drept. Nu un Dumnezeu religios invocă protagonistul lui Horváth. În Epoca Peștelui, veridicitatea este cea care reinstaurează umanitatea și empatia. Între a fi fascist și a trăi într-un stat fascist, el alege să rămână fidel adevărului pentru a se mântui.

Prin încercarea de a descrie lumea așa cum este, fără nici o transfigurare, Ödön von Horváth reușește să redea sinceritatea brutală a micii burghezii. Și tocmai falia de jos a clasei de mijloc, care veșnic caută să se identifice cu înalta burghezie pentru a nu fi confundată cu proletariatul, este personajul central al textelor lui Horváth: mărunți capitaliști, meșteșugari, chelneri și croitorese. În timpul crizei economice din perioada interbelică, mulți dintre ei și-au pierdut și fragila stabilitate de care se bucurau, au rămas fără slujbe și fără morală.

Der ewige Spießer [Eternul filistin] (1930) este exponentul acestei categorii, un ipohondru egoist, care se sustrage cu lașitate realităților istorice, asimilând distorsionat ideile în vogă. Romanul este conceput în trei părți, Kobler wird Paneuropäer („Kobler devine paneuropean”), Fräulein Pollinger wird praktisch („Domnișoara Pollinger se deșteaptă”) și Herr Reithofer wird selbstlos („Domnul Reithofer nu mai are conștiință”). Această temă, preferată de Horváth, este integrată în romanul imediat anterior, 36 Stunden (1929) [36 de ore], care exista numai ca manuscris, nefiind publicat decât după moartea sa. 36 Stunden pune într-un fel bazele operelor ulterioare, schițându-și deja personajele favorite: Agnes, fostă croitoreasă, și Eugen, șomer, care s-au întâlnit în fața biroului de ocupare a forțelor de muncă, deciși să-și petreacă ziua împreună la umbra unui copac. În general, iubirea nu ocupă prea mult spațiu, ci e intermitentă, pe bancheta din spate a mașinii, într-un ungher întunecat sau în timpul unei plimbării prin parc. Nimeni nu vrea să dea fără să primească, iar munca sau iubirea devin monede de schimb. Agnes și Eugen se despart la scurt timp după prima întâlnire, ca mai apoi să se întâlnească după treizeci și șase de ore, la sfârșitul romanului, într-un moment irezistibil, neașteptat, de afecțiune.

Spre deosebire de personajele lui, Ödön von Horváth se trage dintr-o familie „înalt burgheză”. S-a născut în Fiume cu numele de Edmund Josef von Horváth, astăzi orașul Rijeka din Croația, și a fost vlăstarul Imperiului Austro-Ungar, educat în marile capitale. Era un susținător înfocat al ideii de Uniune Internațională Paneuropeană: „Dacă mă întrebi care este țara mea de baștină, o să răspund: M-am născut în Fiume, am crescut în Belgrad, Budapesta, Pressburg [Bratislava], Viena și München și am un pașaport maghiar, dar n-am patrie. O combinație clasică a vechii Austro-Ungarii: sunt în același timp maghiar, croat, german și ceh; țara mea este Ungaria; limba mea maternă este germana.”

Chiar dacă a călătorit toată viața, locul preferat al lui Horváth era o fundătură, Murnau, într-o zonă profund conservatoare din Bavaria, de unde s-a putut inspira din plin pentru a-și crea personajele, față de care se arată foarte atașat în scrierile lui. Fiecare dintre personaje are o poveste; nici unul dintre ele nu este marginalizat, indiferent dacă discutăm de naționalistul capitalist sau de chiabura ranchiunoasă, care aparținea odinioară „der Generation der Hofopernsängerinnen” (generația cântărețelor de operă din perioada Imperiului) și care acum își îngrijește amărăciunea ca pe o floare. În spațiul lor restrâns, capătă un simț al umorului morbid, se manifestă copilărește, malign, iar felul în care se raportează la lume trădează discrepanța dintre ceea ce spun și ceea ce gândesc de fapt.

Susanne Teutsch

(traducere de Vincențiu Iacob & G. Șerban)
____________________
[1] „Războiul este tatăl tuturor lucrurilor. Eu n-am nimic de-a face cu tatăl meu.”
[2] „Păi noi, bărbații, cădem și murim pe câmpul de luptă, iar femeile cad în casă. Noi, bărbații, ajungem sub pământ, iar ele se ridică și se schimbă de haine.”
[3] Tinerețe fără Dumnezeu, publicat și sub titlul de Epoca Peștelui.
[4] „Într-adevăr, nu sunt decât un astrolog amator, însă Pământul se transformă și intră în Epoca Peștelui. Sufletul omului devine inexpresiv precum înfățișarea unui pește.”

Articol publicat în INFINITEZIMAL 5/2014-2015

Share Button

Leave a Reply

Back to Top