„Sunt foarte fericit că m-ați chemat și pe mine.”
„Nu știi tu, Bill, cât de fericiți suntem noi că ai acceptat să ni te alături la dezbatere, dezbatere pe care o dedicăm astăzi filmelor lui Andreiy W. Îți mulțumesc și ție, Layla, că ești ca în fiecare marți seara cu noi.”
„Ba să știți voi că în seara asta mai mult ca oricând sunt de bucuroasă, și să nu se supere nimeni pe aici, dar sunt mai bucuroasă ca niciodată pentru că în seara asta vorbim cu cineva foarte drag mie, cu Andreiy. Și sunt și puțin emoționată că e Bill cu noi, care nu știi niciodată ce surprize ne pregătește și în ce capcane ne aruncă.”
„Înțelegi cât te iubim”, continuă Caroll, „și cât te iubește publicul filmelor tale, Andreiy, asta numai uitându-te câtă lume s-a strâns în jurul nostru. Vrem să știm tot, Andreiy, și va trebui să spui tot, nu doar cum îți vin ideile despre filmele tale extraordinare… Apropo, cum îți vin ideile? Îți vin așa, dintr-odată, ești un creator inspirat, sau ești un căutător, un iscoditor, un arheolog?”
„În primul rând bună seara la toată lumea și vă mulțumesc că m-ați invitat aici printre oameni dragi, dar și importanți. Eu nu știu să vorbesc despre mine și mai ales eu nu știu să vorbesc în public. Mărturisesc că am și entorsă și mă simt aici de parcă v-ați strâns la oracol. Și orice puteți să credeți despre mine că aș fi, numai oracol nu. Sper să se înțeleagă cât mai repede că sunt un om obișnuit care nu stă vezi-doamne în fiecare seară să intre raza pe fereastră sau prin gaura cheii, haha, sau pe horn, adică nu vă închipuiți acuma că stau înfășurat ca Byron într-o mantie de peliculă, hihi, și aștept să mi se dicteze de sus din ceruri. Sunt un om ca toți oamenii, mănânc zacuscă, salată de vinete, dar fără ceapă, hihi, da, recunosc, mă predau, ador salata de vinete.”
„A, începe bine discuția noastră. Salata de vinete cu maioneză sau fără?”, întrebă Caroll.
„Asta-mi amintește de o întâmplare foarte simpatică, nu mai filmasem de câțiva ani, producătorii tăceau mâlc, mă jucam puțin cu depresia, mă rog, asta mai apare în viața unui fă-că-tor de filme, pentru că eu asta sunt, un făcător de filme, și eram în Franța cu niște prieteni, căutam fabrici vechi de prin orășele mici, de prin sate, fabrici mici de manufactură sau silozuri de grâne, ne gândeam să facem o expoziție de fotografie cu arhitectură industrială țărănească, mie îmi plac vechiturile astea cu parfum de secol XIX, îmi place să văd cărămida făcută manual în cuptoare, să văd cum a erodat-o timpul, mă rog, asta-i o obsesie de-a mea, cu delicatesele astea fanariote – știți ce-s fanarioții? niște snobi fabuloși de acum vreo două sute de ani care, după ce guvernau vreun comitat sau vreun ducat mic de undeva de prin Balcani, strângeau tot ce puteau să strângă de valoare din palatele lor inimaginabile și se duceau la Viena să trăiască în huzur; dacă vă duceți la muzeul artefactelor populare din Viena găsiți acolo o nebunie de vase orientale, sfeșnice, samovare, furculițe și lingurițe de argint făcute la Salonic, dar vă dați seama că cele mai multe dintre obiectele tezaurului ăstuia se găsesc prin casele oamenilor, apropo, mi-a rămas și mie de la un străbunic ucrainean un fus de tors, dar dacă-i de tors atunci înseamnă că mi-a rămas de la străbunica, și mi-o aduc aminte pe maică-mea care-mi zicea: Andreiy, vezi fusul ăsta, ha ha, cred că nici nu știți ce e un fus – fusul e un băț pe care se învârtea firul tras de pe furcă – și zicea: așa se toarce și timpul nostru până ne înghite cu totul, na, acum ce vreți, fatalism. Fatalnîi, hihi. Dar hai că vă înnebunesc deja cu ale mele și nu de asta ne-am întâlnit aici, voi vreți să-mi puneți întrebări, să vorbiți despre filme.”
„Nostalgia ucraineană aș zice că e omniprezentă în filmele tale”, zise Caroll. „Frânturi de copilărie, în fine, toată paradigma memoriei, recuperarea urmelor, identitățile răscolite ale Estului…”
„Să închei povestea. Eram prin Franța cu prietenii mei, hoinăream pe drumuri de țară, practic asta făceam, hoinăream, mi-amintesc, aveam un 4×4 închiriat, era să rămânem într-o surpătură de pământ, s-a spart toba de eșapament, și mergeam prin sate și făcea toba un zgomot de parcă eram un tanc rusesc, ruski Gvozdika, hihi, de se uitau oamenii după noi speriați și, la Filles des Calvaire – era un sat cu numele ăsta –, nu s-a mai putut, ne-am oprit. Deci fiicele calvarului erau niște surori benedictine reformate, nu contează, asta-i altă poveste, și din vorbă-n vorbă cu localnicii aflăm că suntem în regiunea Dijon. Hopaa, zic, ia uite cum e viața, va să zică am ajuns în regatul muștarului, și-acum cu nenorocita asta de mașină în muștar o să ne îngropăm, ca să nu zici că viața n-are sare și piper.”
„Bineînțeles, zise Layla, la ce altceva să ne așteptăm de la Andreiy dacă nu la imagini cinematografice. Eu cred, Andreiy, că viața ta e o suită neîncetată de imagini cinematografice.”
„Da, cum mi-a spus odată Gaspar No, you are the best author of horror films.”
„Dar și câtă sensibilitate și câtă duioșie în filmele tale”, adăugă Layla.
„Am plecat mereu de la filmele tale cu o senzație de amărăciune, dar și cu un sentiment tonic de speranță”, zise Caroll. „Autorul filmelor tale mi se pare că-i un om fragil și care manifestă, ca să zic așa, o foarte profundă încredere în om. Tu cum ești?”
„Spre deosebire de autorul filmelor mele, haha, eu sunt un om mai cu picioarele pe pământ. Nu mă dă optimismul afară din casă. Mi-ar fi plăcut mereu ca filmele mele să fie citite într-o cheie mai politică. Eu cred că filmele mele sunt un protest.”
„Un protest împotriva inautenticității”, zise Layla.
„Da, un protest împotriva minciunii. Și mai ales un protest împotriva oricărei forme de putere. Cine e copilul Ilya din Back in Lamuria dacă nu spaima asta din fiecare dintre noi că suntem smulși de sistem din visele noastre, din condiția noastră de ființe libere, și dați cu capul de toți pereții. Ni se fură tot: inocență, tinerețe, ni se fură speranță și – ce e mai grav decât orice – ni se fură libertatea noastră de a alege, pentru că noi nu avem de ales în viața asta. Ce ni se dă de ales nu e o autentică alegere, e o falsă alegere, pentru că orice am alege, alegem sistemul. La 15 ani am participat la primul protest din viața mea, dar nu știam că eu asta fac, că protestez. Niște prieteni de-ai părinților mei erau foarte mândri că-și cumpăraseră un albastru de rusia, și se lăudau că au dat numai 50 de ruble pe ea, în loc să ia de pe stradă un pui de pisică din miile de pisici care bântuie pe străzile din Cernivți, din Odesa. Din clipa aia am știut că urăsc tot rahatul ăsta de ipocrizie și că urăsc snobismul prietenilor părinților mei și mai târziu mi-am dat seama că urăsc orice sistem de putere pentru că e inadmisibil în anul 2020 al civilizației noastre care se pretinde cea mai înaltă, cea mai cultă, cea mai sofisticată, oamenii să-și cumpere obiectul sentimentelor lor bune. Pentru că noi astăzi cumpărăm tot. Cumpărăm hrană, cumpărăm mașini, bineînțeles, cât mai safe, și totodată ne cumpărăm și toate prilejurile de tandrețe, de dragoste, de afecțiune și de caritate. Eu nu mă las cumpărat și nici nu cumpăr. Am și eu un câine acasă, și e un câine de pe stradă. Am cinci câini acasă și sunt câini de pe stradă.”
„Și asta se vede în filmele tale, Andreiy, revolta asta”, zise Layla.
„Trebuie să regândim totul. Cultura noastră se adâncește continuu în nedreptate și cruzime. Tot ce ne învață cultura noastră măreață este că trebuie să ne uităm cu respect la cei de deasupra noastră, să stăm cu botul pe labe și să-i admirăm pe marii ipochimeni, să adulăm capodoperele lor în muzee, să ascultăm muzicile lor geniale, dar uităm că toți acești shakespeari, toți acești mozarți, toți acești tomașimanni, toți ăștia stau cu mâna întinsă la CNC pentru o subvenție ca să-și mai peticească țigla de pe casă.”
„Cred că ai făcut o radiografie perfectă a lumii în care trăim”, spuse Caroll, „și, într-adevăr, poate că cel mai grav lucru care ni se întâmplă astăzi este că am uitat firescul.”
„Bill, ești foarte tăcut cu noi”, observă Layla, „ce se întâmplă? Ne ții în tensiune?”
Peste toată adunarea se așternu imediat o burniță de stânjeneală care se întețea vertiginos și terorizant. Publicul fremăta sufocat pentru că Bill nu articula nici o frântură de silabă, stătea cu maxilarele strânse și, cu un firesc aer de surzenie condescendentă, părea că se trezise printre acei oameni din prezidiul de dezbatere ca un incaș imaculat care nu distinge nici un cuvânt și nici o intenție în ritul lor calm. Și nici un efort nu-i chinuia expresia chipului, cum nici rumoarea publicului – pe jumătate exaltat de această comedie de o precizie cum nu mai pomenise, pe jumătate turbat de îndrăzneala acestui individ care-l sfidează cu atâta virtuozitate – nu-l clintea pe idiotul afazic care, în sinea lui, sărbătorea această exhibiție nouă.
