La o aniversare. La masa lungă deasupra căreia, pe perete, luminează niște litere de neon cu scris de mână – i pretend to be an artist – se vorbesc mai multe limbi. În grupuri, pe bisericuțe, pe secțiuni, în cotloane, fiecare încearcă să vorbească pe limba lui; sau trage cu urechea la ce limbă cunoscută se vorbește prin apropiere. Într-un colț se vorbește și română. Câțiva prieteni s-au regăsit și vorbesc în română. Nu după mult timp murmurul general e întrerupt de aniversat: „Hei, people, people, please, vorbiți în engleză, nu se poate”, zice aniversatul aproape bătând obrazul și gesticulând demonstrativ spre diversitatea de limbi și culturi de la masă. Prietenii vorbitori de română, în grupul lor vorbitor de română, tac și se uită unii la alții. Nu e nici un nevorbitor de română prin preajmă. Nu pare nimeni stingher, nu pare nimeni rămas în afara limbii. Și brusc oricum nu mai e nimic de spus. Celelalte grupuri vorbitoare de alte limbi își reiau zumzetul. Aniversatul, la capătul celălalt al mesei, e încă un pic iritat de situație și aduce argumente rezonabile. „Mai știi când am fost noi atunci în Norvegia și eram tot așa un grup mare, ai văzut cum toți vorbeau în engleză numai pentru noi doi!”, îi zice amicului de alături. „Ah, da, păi norvegienii… da, normal”, confirmă amicul și amândoi dau din cap elocvent. „Când puteau s-o țină în norvegiană și aia era, doar nu ne supăram! Dar uite că s-au gândit.” „Da, ce vrei, e altceva acolo. Incluziune…” Explicația e că trebuie luptat împotriva segregării la masă pe bază de voie bună.
