1885, Muzeul Național din București. O tentativă germană

În anul 1885, Dimitrie A. Sturdza, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii în guvernul liberalilor condus de Ion C. Brătianu, comandă unei importante firme de arhitecți berlinezi („Gropius & Schmieden”) elaborarea proiectului pentru un Muzeu Național al României, așezat la București, în fapt un mare ansamblu cultural și universitar.

Amplasamentul viitorului muzeu a fost stabilit în 1886, pe locurile – altădată inundabile – recuperate prin canalizarea râului Dâmboviței. Poziția în oraș a viitorului ansamblu era excepțională, fiind înnobilată de marile lucrări edilitare executate de Primăria Orașului în deceniul al nouălea al secolului XIX: regularizarea cursului Dâmboviței, transformat într-un canal deschis, acompaniat, pe maluri, de două artere de circulație („Splaiurile Dâmboviței”) și realizarea bulevardelor Academiei și Independenței, care uneau în linie dreaptă Palatul Regal de la Cotroceni cu Universitatea. În partea de vest a orașului nou urma să se creeze o nouă Cetate Universitară, o nouă Gară Centrală (pe locul aproximativ al Operei actuale) și un nou cartier de locuințe, denumit inițial „Parcul Regina Maria” – actualul cartier Cotroceni.

Obiectivul ansamblului cultural („programul”), foarte ambițios pentru tânărul stat român devenit independent în anul 1877, a fost – probabil – stabilit de savantul istoric D. A. Sturdza: construirea unui „Forum al Artelor”, compus din clădirile Muzeului Național, ale Muzeului de Artă și ale unor instituții universitare, printre care și sediul Academiei Române; realizarea unei piețe reprezentative, de mari dimensiuni, în centrul căreia să fie amplasată o copie în mărime naturală a Columnei lui Traian de la Roma. Pentru realizarea ansamblului, în anul 1886, Parlamentul a aprobat alocarea fondurilor necesare.

Limitele terenului ansamblului ar fi constituite, astăzi, de Bulevardul M. Kogălniceanu, Strada B. P. Hasdeu, Strada Izvor și Strada Dr. N. Staicovici; dimensiunile terenului erau de cca 400 metri de-a lungul râului (care îl străbătea de la Vest la Est) și de cca 300 metri pe direcția Nord-Sud, în total cca 12 hectare).

Ca urmare a acestui demers, în același an a fost semnat contractul cu firma de arhitectură berlineză și, în anul 1887, proiectanții au trimis proiectele „în lăzi enorme, conținând planurile, dintre care unele părți erau în mărime de execuțiune” [1]. Credem că lucrarea a fost plătită de Statul Român, pentru că nu s-au înregistrat plângeri din partea Statului German referitoare la tranzacție.

Aproape în același timp, la data de 25 martie 1886, Anastasie Stolojan, ministrul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor în același guvern Ion C. Brătianu, înfăptuiește punerea pietrei fundamentale a ansamblului Școlii Superioare de Medicină Veterinară (SSMV, înființată în 1883 în subordinea acestui minister), amplasată pe o parte a terenului destinat Forumului Artelor. Actul de fundare a fost semnat de Regele Carol I, de Regina Elisaveta, de Primul Ministru Ion C. Brătianu, de ministrul A. Stolojan și nu poartă semnătura ministrului D. A. Sturdza. Proiectul clădirilor Școlii Veterinare a fost elaborat de arhitectul inginer Nicolae P. Cerchez; clădirile au fost inaugurate în anul 1887 și se găsesc acum pe Splaiul Independenței nr. 105.

În continuare, între 1897 și 1899, se construiește localul Institutului de Medicină Patologică „Dr. Victor Babeș”, pe un teren situat alături de SSMV. Clădirea, executată de arhitectul Louis Pierre Blanc, se află pe Splaiul Independenței nr. 99. Mai târziu, pe alte parcele de teren au fost construite Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” și Facultatea de Chimie a Universității din București, astfel încât întreaga parte situată la Sud de râul Dâmbovița a fostului teren destinat Muzeului Național a fost ocupată de clădiri cu alte destinații. De asemenea, fâșia îngustă de teren dintre Bd. M. Kogălniceanu și Splaiul Independenței a fost împărțită în loturi mai mici pe care s-au construit diverse clădiri, cele mai multe în perioada interbelică. În felul acesta, nici partea de Nord a Forumului Artelor nu ar mai fi putut fi construită.

Proiectul arhitecților germani „s-a pierdut”: după mai mult de douăzeci de ani, în 1909, directorul Muzeului de Etnografie și Artă Națională, Alexandru Tzigara-Samurcaș, afirmă că nu a găsit, la Ministerul Cultelor, nicio urmă a proiectului [2]. În lucrarea citată, autorul publică două vederi ale Muzeului proiectat de arhitecții germani, fără a indica sursa acestora; în cele ce urmează, reproducem aceste vederi [3].

În 1887, în revista germană de arhitectură Deutsche Bauzeitung, se publica o notiță despre proiectul arhitecților Schmieden, v. Weltzien și Speer însoțită de un desen în perspectivă și de un plan de situație care, în lipsa ridicărilor topografice, era foarte departe de realitatea din teren la data elaborării proiectului [4].