Încă un roman foileton: 1. O teorie a monstruosului

Stabofizzierului Christoph Locknow îi dădu prin minte că poate formula o teorie a monstruosului, și nu cu imagini de pe câmpul de război, ci în nervura cea mai delicată a unui adverb. Se întorcea de pe strada Quotlieb de la o reuniune diplomatică unde potârnichea ținuse discursul de deschidere și pepenele de iarnă rostise epilogul, răstimp în care i-a făcut o plăcere nebună să stea în preajma unui tânăr domn, absolvent de științe juridice la deja venerabila universitate Humboldt, nu mai veche de nouăsprezece ani, iar acum se apropia de Leipzigerstrasse numărul 3, un fel de bioclimat dreptunghic în inima Berlinului, cu copaci groși la umbra cărora licheni și fungi s-au mutat din pădurea Tegel printre structurile de piatră ale orașului, ținând sub un înveliș umed o rețea subterană prin care circulă în perfectă ordine năpârci, cârtițe, natricși blânzi, șoarecele rinocer din lunca Rinului, tuneluri și poduri suprapuse de rădăcini printre care se trece în deplin respect reciproc, specii nobile, oarbe, semaforizate, grădina familiei Abraham Bartholdy. Un iepure alerga agitat pe lângă gardul grădinii lui Abraham sperând să găsească o intrare pe unde să scape înăuntru, în hățiș. Anul trecut răsunase acolo, în grădina lui Abraham, după șaptezeci de ani de tăcere, Matthäus Passion de Bach, dirijată de Felix, fiul lui Abraham. Stabofizzierul nu se afla la momentul acela în oraș. Și-ar fi dorit să fie acolo, dar nu s-a putut, era în altă parte. Tânărul jurist îi vorbise de concertul din grădina lui Abraham, fusese acolo. Trăise cea mai vie emoție din viața lui. Îi vorbise Stabofizzierului Locknow cu pasiunea singurei pasiuni de care ar fi îndrăznit să vorbească și o făcuse febril, dar aproape în șoaptă, temându-se parcă să nu-l audă lumea din jur, preocupat să nu aibă de împărțit decât cu Locknow ce are de spus. Îi spunea numai lui, deși la întrunire ar fi putut schimba impresii cu câțiva oameni din aparat care abia ar fi așteptat să schimbe impresii, vizitatori frecvenți ai grădinii lui Abraham. A vorbit puțin, a vorbit concis și discret, cu intenția foarte bine definită de a vorbi numai cu el despre concertul din grădina lui Abraham. Emoția tânărului jurist s-a transportat direct în inima lui Locknow și tot ce-a avut de spus a fost numai pentru el. Acum Locknow se gândea intens că și-ar dori foarte mult să intre și el cândva în grădina bancherului Abraham Bartholdy.

Când scriitorul scrie nume de meserii, de cele mai multe ori habar nu are ce spune. În cazul de față, bancher, cuvântul bancher e un abuz, dar și mai devreme, ades invocatul Staboffizier. Când scriitorul scrie cuvântul bancher sau cuvântul Staboffizier și le atribuie unor personaje, ne putem imagina cel mult că scriitorul a văzut cândva un bancher în fața ochilor lui și, încă o dată cel mult, un Staboffizier. Probabil că bancherul poartă o cămașă albă, Staboffizierul poartă o tunică gri cu fireturi de pasmanterie fină, colorate. Dar e cel mai probabil că scriitorul nu a pus niciodată mâna nici pe un bancher, nici pe un Staboffizier, dar mai ales n-a pipăit niciodată rațiunea obligatorie a unei tranzacții cu valute în ponderea propriului corp, și nici n-a decis vreodată cuantumul de fibre alimentare per soldat dintr-un regiment de cavalerie plasat pe o graniță strategică de la nordul principatului. Ce-i drept, de asta nici nu se ocupă el, ci un Oberarzt al diviziei. Deja cuvântul divizie, sau cuvântul Arzt sunt expresia celei mai crase impertinențe. Numirea unei meserii e un abuz într-o carte de literatură, ea presupune acțiuni gata făcute și gata știute de personajul căruia i se atribuie, și asta doar în schimbul unui simplu obiect de marcaj care ne face să recunoaștem personajul în competența lui presupusă sau iluzorie, dar dată ca certă: bancherul, Staboffizierul, studentul la drept, medicul. Despre Abraham Bartholdy știm că este un bancher excepțional și trebuie s-o luăm ca atare. Și chiar a fost un bancher excepțional prusac! Despre Felix, fiul lui Abraham, ce să mai spunem, și totuși scriitorul va îndrăzni să vorbească despre Felix Bartholdy ca despre un mare compozitor, ca și cum faptul acesta copleșitor al biografiei lui Felix a și devenit experiența nemijlocită a scriitorului însuși, scriitorul cunoscând, desigur, la fel de bine și tehnica contrapunctică a lui Bach din Matthäus Passion, și transformările formei de sonată pe care le va impune Felix mai târziu în octetul de coarde, și tipul de orchestrație pe care îl împrumută Felix de la Weber și de la Schumann în simfoniile lui. Dar scriitorul nu le știe. Scriitorul îi știe lui Felix cel mult pletele inexacte din portrete și îi venerează muzica. Probabil că și Felix poartă cămașă albă, deci e un abuz, un abuz inadmisibil al scriitorului să numească vreo meserie, în absența observației directe, amănunțite, problematice și insurmontabile din chiar miezul meseriei care se atribuie unui personaj îmbrăcat în tunică gri. Ce se întâmplă cu bancherul, sau cu Staboffizierul? În proză ei sunt în vacanță, nu în exercițiul funcțiunii. Ce a făcut Felix? A compus, compune, cândva. Acum însă, în proză, se gândește să-și îmbunătățească somnul și să-și recâștige adevăratul nume patern Mendelssohn. Ce a făcut Bach? A murit și a lăsat pe lume unsprezece fii, toți muzicieni, și cu toții mai proști decât el. Toate acestea se știu, le știe și scriitorul, la revedere.

Va intra și Locknow probabil cândva în grădina lui Abraham Bartholdy și îl va cunoaște și pe Felix despre care îi vorbise cu admirație tânărul jurist de la întâlnirea diplomatică. Își permise chiar un moment ridicol pentru un Staboffizier — să se oprească pentru câteva clipe în mijlocul străzii și să privească spre un punct fix din desișul înalt al grădinii de pe Leipzigerstrasse 3. Îi seamănă Felix tânărului jurist, amândoi fiind de-o vârstă? Ce subiecte de conversație are Felix? Pentru că tânărul jurist de adineaori, de la întâlnirea diplomatică, știuse să-i vorbească și despre schimbările climatice, dar fără încremenirea convingerilor, ci mai degrabă nehotărât, iscoditor, și despre patosul wertherienilor sinucigași, și despre cum se taie butucul de frasin ca să nu ardă cu fum negru în vatra babei, și despre estetica turnului de televiziune din Alexanderplatz, și despre noile machete țărănești din turtă dulce înfățișând văi, liziere, grohotișuri pe care zburdă copii făcuți din ceară, apoi căsuțele de zahăr ascunse în pădure, cu hornuri, și cornuri de vânătoare chemând cerbul în alergare, și îi mai vorbise despre paralelism multiplu, spațiu curb, eliptic, lucruri pe care le știa de la un discipol al lui Taurinus. Omul avea gravitate și grație în tot ce spunea, era indulgent cu freamătul excesiv al unor Gräfinnen care l-ar fi smuls din dialogul deja prietenesc și cald cu Locknow. Două dintre ele se și înființaseră intempestiv: „Domnule Staboffizier Christoph Locknow, povestiți-ne și nouă accidentul aghiotantului dumneavoastră mușcat de viperă”. Staboffizier Locknow nu apucă să deschidă gura că tânărul jurist trâmbiță: „Ce s-ar fi putut întâmpla? Sper să n-avem o discuție prea lungă, dar s-a demonstrat demult: mușcătura de viperă nu e veninoasă”. Deci nu e veninoasă, se gândi Locknow, și s-a demonstrat demult asta. Iar acum, pe stradă, în fața grădinii lui Abraham, privind în punctul fix din desișul înalt, își dădu seama că expresia „nu e veninoasă” e cel mai monstruos lucru la care a asistat vreodată, și pe deasupra nu pe câmpul de luptă. Tânărul jurist chiar insistase: „Ați avut pe cineva apropiat mușcat de viperă? De unde știți că veninul de viperă ucide? Ați văzut cu ochii dumneavoastră vreun mort de viperă? Aghiotantul dumneavoastră, domnule Locknow, a murit? A, n-a murit, e într-un fel de agonie. Și atunci aveți certitudinea că nu era bolnav de melancolie? Niciuna dintre presupusele victime ale mușcăturii de viperă nu e victima directă a mușcăturii de viperă. Cine e mușcat de viperă murea deja de o boală a lui de care nu știa. S-a dovedit.” Și Locknow formulă teoria monstruosului: când cineva are ceva de spus, acesta e monstruosul.

(va urma)

Share Button

Leave a Reply