de Ioana Crăciunescu
Când eram foarte mică (ceea ce mi se întâmplă de când mă știu…), am fost dusă de părinți pe insula Ada-Kaleh. Tatăl meu, mai mult constructor, avea excitația vizionară a viitorului șantier. Știa și avea, ca un polen grefat în memorie, nume istorice din antichitate: Herodot, Pindar, Pliniu cel Bătrân… scrieri antice, vorbe care bâzâiau ca albinele în jurul creierului meu nepregătit pentru a asimila.
Mă lăsam legănată, agățată de ruscsacul lor, împiedicată în nisipul fierbinte, sclipitor, scoici, praf sidefiu, miroseam pentru prima și ultima dată cafeaua proaspăt măcinată de râșnița timpului. Înaintam spre o insulă care încet urma să se scufunde definitiv, fără putere să supraviețuiască, baclavalele ei, nugaua topită în alune, lipicioasa halva, mirosuri tainice fără nume.
Minaretul (mini-înalt), străduțele înguste, desenate de melancolici cu șlapi, babuși, iminei… o ancoră cu imagini tatuată, sub valurile care urmau să fie oprite sau să treacă peste Marea Izbândă aducătoare printre opaițe stinse, Marea Lumină.
1969, anul în care adakalezii au început să își strângă bagajele. Nimeni nu putea lua cimitirul în spate, nici ocupațiile lor, broderii, cingători, mătase, tafta… cubulețele de Lokum, acadelele, șerbeturi, smochinele, dulcețuri, halvițe… Insulari strămutați spre un nou pământ necunoscut, dar ferm.
Mă uitam la tatăl meu pirpiriu, la mama robustă ca o amforă de secole nestrămutată, imaginam viitorul șantier cu bărbați mătuiți de soare, agățați de lanțuri salvatoare, salamandre târâtoare printre pietre.
Senzația acestor amintiri de curând dezgropate mi-o ia pe dinainte și sunt gata pe valurile istoriei chiar pe mine încă o dată să mă îngroape.
Revin!
M-am miorlăit pe lângă fustele mamei, m-am gudurat pe lângă pantalonii tatei, stați să ne oprim, beți voi o bragă, iar eu vreau să mi se citească viitorul, acolo, în cafea. Viitorul, amantul vietii mele care mă așteaptă! Clocotită era cafeaua în nisip, într-o mică bijuterie de aramă, la o ghicitoare renumită, căreia îi vorbea și îi dezvăluia viețile noastre viitoare.
Am fost și sunt mereu nerăbdătoare, nerăbdarea mea nu are limită până la scufundarea următoare!
Batrâna, Bașoalda-Bașoldina-Turculița-Turcoaz mă privea. Tremuram învelită într-o spaimă moale. Degetele îmi erau chircite pe codița ceștii abia întoarse cu semne negricioase, misterioase, din ființa mea.
Micuța ceașcă urma să se spargă de zidul barajului copilăriei mele, prevestind tot ceea ce urma să ni se întâmple:
„La Porțile de Fier, copilo,
La Porțile de Fier, imberbo,
La Porțile de Fier Mătura-Nemăturată.”
Ghicitoarea îngâna: „Viața ta va fi simplă, tăioasă ca o nuia. O să mergi cât o să mergi, o să îți faci multe operații estetice interioare, o să ascunzi în spatele privirii imagini oribile, dezamăgitoare. Hamsteri alergători pe rotilele unor vene sclerozate.” Da! Bașoalda-Bașoldina-Turculița-Turcoaz chicotea.
„Viața este ruina peste care următorii vor pune o nouă culoare. Mereu suntem mutați dintr-o parte într-alta. Doar Acum, Aici, în zațul acestei cafele, nisip, pietriș, mormânt deschis în așteptare, vor ramâne urmele vieții tale viitoare.”
Nu e de mirare că în jocul cu mărgele de sticlă am început să înnod această altă întâmplare.
20 iunie, o cină calmă la Paris cu prieteni, Alice, Alex, Codrina, din valurile memoriei răsare relatarea calmă a lui Alex, cum a vizitat în Egipt două temple strămutate piatră cu piatră de sub Nil… totul începând cu 1275 î.Hr. în anul al cincilea sub regalitatea lui Ramses II… Nefertiti, istoria își ducea calmă pașii mai departe, cu urmă de neimaginat.
„Le sauvetage du temple Abu Simbel.” După 50 de ani, salvarea arheologică terminată pe 22 septembrie 2018.
50 de ani… Voi împlini 70 și nu știu deocamdată de ce am spart o ceașcă de cafea… de ce o fetiță de vârsta mea de atunci a purtat și ea, ca și mine, în drumul cel greu, o piatră din istoria ei și a pus-o la timp la loc în templul Abu Simbel, în pământul Egiptului transmutată.
Stau cu codița ceștii în mâna pe malul Dunării, văd istoria defilând cu răni și victorii, operații estetice liniștitoare pentru lumea viitoare.
Cetatea imperială în formă de stea! Planeta se încălzește, dezorientați scufundatori în viețile noaste anterioare, vor apărea la suprafață Atlantide, temple, orașe și poate chiar și zațul pietrificat din ceașca mea.
Paris, 27 iunie 2022
Text apărut în INFINITEZIMAL 17 (2022)
