Blondina stupidă și roșcata isterică

* despre istoria și evoluția stereotipurilor ce însoțesc culoarea părului *

De culoarea părului se leagă numeroase clișee, parțial atestate în cultura europeană încă din cele mai vechi scrieri. Fiind în mod eronat considerate un fenomen al culturii vulgare, știința le-a acordat, vreme îndelungată, o atenție scăzută, deși este dovedit că indivizii sunt percepuți în funcție de culoarea părului, ce reprezentă, alături de culoarea pielii, atributul fizic de departe cel mai vizibil. Perspectiva studiilor culturale, care în ultimii 20 de ani au câștigat din ce în ce mai mult teren printre științele umaniste și sociale, și-a concentrat atenția asupra multor elemente și reprezentări aparent minore, ce țin de fapt de fundamentele culturii noastre. Contribuția de mai jos își propune să prezinte un model explicativ pentru apariția și evoluția stereotipurilor legate de culoarea părului și face parte din prima monografie din lume dedicată acestei teme.

De ce tot intră și ies blondinele de la duș?
Pentru că pe șampon scrie Wash and Go

În anii ’90, un val de bancuri cu blonde inunda spațiul germanofon și oficializa astfel o reprezentare curentă, aproape deloc pusă la îndoială, cum că punctul forte al femeilor blonde nu ar sta chiar în disputa de idei. Era ceva nou, căci până atunci părul blond era mai curând simbolul purității și al nevinovăției, atesta caracterul blând și împodobea reprezentări cu madone și îngeri. Conotațiile părului blond erau, prin urmare, întru totul pozitive, spre deosebire de cele ale părului roșu, după cum atestă numeroase surse din antichitate. „Oamenii cu păr roșu se aprind ușor”, se spune în romanul lui Salinger De veghe în lanul de secară (1951) – enunț care vine în continuarea unei lungi tradiții, în virtutea căreia roșcatele ar fi agresive și isterice. În Ruodlieb, roman în limba latină scris în jurul anului 1000, prima dintre cele zece reguli de viață avertiza asupra relațiilor de prietenie încheiate cu roșcații: „Nu-ți lua niciodată un roșcat ca prieten apropiat! Când se mânie, nu-ți mai este credincios; căci mare-i este furia, grozavă și prelungă.” Pe această idee se bizuie și convingerea că Iuda trebuie să fi fost roșcat (1). Și roșcatelor li se pune în cârcă un deficit de fidelitate, numărul celor care se regăsesc printre celebrele femmes fatales ale secolului al XIX-lea fiind semnificativ, dacă ar fi să ne referim doar la deocheata Wanda Dunaev, sadista descrisă de Sacher-Masoch în Venus în blănuri (1869). În schimb, de părul brunet se leagă mai puține reprezentări stereotipe. De teoria temperamentelor ține, de exemplu, teza conform căreia șatenele ar avea predispoziție sangvină și, prin urmare, ar fi mai active, mai vitale, spre deosebire de flegmaticele blonde sau de melancolicele brunete. Toate aceste idei despre corpul uman încă mai pot fi reperate în operele lui Goethe. Stereotipurile privind culoarea părului există probabil dintotdeauna, dar ele nu sunt imuabile. Voi încerca să arăt în rândurile de mai jos de ce apar ele, cum se impun și cum evoluează.

05_christ_arresta...isenmann-3018b77

(1) Părul roșcat ar trebui să-l diferențieze pe Iuda
Gaspard Isenmann (1430-1480), Prinderea lui Hristos

S-ar putea obiecta, desigur, că problematica este insignifiantă, întrucât culoarea părului este mai curând accidentală și că bunul simț ar trebui să ne dicteze că nu există astfel de relații între fizicul și caracterul individului. Așa și este, însă culoarea părului este, alături de cea a pielii, caracteristica exterioară cea mai evidentă, reprezentând astfel o etichetă ușor de atribuit, la prima vedere, oamenilor. Iar sociologia nu a contenit să arate că acest lucru se manifestă în mod curent. Studiile empirice atestă avantajarea, în percepția publică, a brunetelor și a blondelor naturale, în defavoarea roșcatelor și a falselor blonde.

Astfel de stereotipuri au impact nemijlocit asupra calității vieții subiecților. În alegerea partenerului de viață, blondele au, teoretic, mai puțin de furcă, întrucât trec, la nivelul percepției generale, ca fiind mai atractive, pe când roșcatele sunt considerate neatrăgătoare și întâmpină dificultăți mai mari. Prejudecăți de acest tip afectează și mediul profesional. Un studiu a arătat că brunetele nefardate sunt considerate mai competente decât blondele sau roșcatele, beneficiind de un salariu de încadrare mai mare. Istoria stereotipurilor legate de culoarea părului avea să culmineze tragic odată cu ideologizarea „omului  blond” de către naziști și, implicit, cu desconsiderarea oricăror alte rase. O cercetare empirică a biografiilor din epocă a arătat că evreii blonzi au avut o șansă mai mare de supraviețuire în al III-lea Reich.

Culori de păr marcate și nemarcate

Cum pentru asemenea clișee nu au putut fi indicate cauze biologice, în cazul formării de stereotipuri trebuie să fie vorba despre constructe culturale care iau naștere din dialectica percepției sinelui, respectiv a celuilalt, și depind de repartizarea culorilor de păr în societate.

Primul lucru pe care îl putem observa și stabili cu certitudine este modul inegal în care sunt răspândite culorile de păr în rândul populației germane. Părul roșcat, în proporție de 2%, este cel mai rar întâlnit, urmat de cel blond deschis cu 4%, în timp ce majoritatea se desfășoară într-un spectru de la blond închis la castaniu. Această statistică aparent neutră are însă asupra percepției noastre efecte puternice. Pentru că într-o societate culorile predominante ne par ca fiind nemarcate, iar cele rare marcate. De aceea nu e de mirare că majoritatea stereotipurilor au evoluat în jurul părului blond și roșcat.

Distribuirea culorilor de păr și, de aici decurgând, încadrarea în marcat, respectiv nemarcat, nu descrie încă nici un stereotip, însă așază suportul pe care, sub influența altor factori, se pot forma și dezvolta stereotipuri concrete. Culorile părului și stereotipurile lor sunt legate de procesul construirii indentității din dihotomia eu–celălalt, respectiv din cea normal–anormal ce reiese din prima. Astfel, stigmatizarea anormalului întărește identitatea colectivă a majorității în detrimentul minorităților. Pe de altă parte, stigmatizații preiau de obicei asemenea reprezentări și dezvoltă din ele strategii pentru a compensa (de exemplu, printr-o ambiție sporită), presupusa lor natură de a fi altfel.

Pentru a putea înțelege factorii diferențiatori, trebuie să adoptăm o formă de gândire care astăzi se manifestă, înainte de toate, în artă și ezoterism: gândirea prin analogie. Înainte de schimbarea fundamentală de paradigmă științifică din sec. XVIII-XIX, cunoașterea se organiza în baza asemănărilor. Aceasta se formase deja în știința din Antichitate și a devenit singurul principiu călăuzitor în hermeneutica creștină, întrucât în toate era presupus un semn al lui Dumnezeu. Când Părinții Bisericii interpretau lumea empirică, căutau analogii la mesaje din Biblie.

Gândirea analogică – primul pas al codificării

Știința fizionomiei a evoluat, de la Theophrast până la Lavater, ca o știință de sine stătătoare, propunându-și să interpreteze corpul ca pe o expresie a caracterului. O făcea pe baza unor analogii cromatice, formale și structurale. Urme ale unor astfel de reprezentări se găsesc în știință și în literatură până în secolul al XIX-lea, iar la nivel popular până în ziua de azi. În romanul lui Fontane Effi Briest, menajera Johanna admiră părul moale al protagonistei, la care aceasta răspunde: „Da, e foarte moale. Dar asta nu e bine, Johanna. Cum e părul, așa și caracterul.”

De-humana-physognomonia-1024x699

(2) Comparații între om și animal ca metodă a studiului fizionomic
Ilustrații din scrierile compilate ale lui della Portas

O analogie importantă este cea dintre om și animal. Mai ales trăsăturile faciesului comune la om și animal erau căutate, pentru a pune în evidență astfel caracterul presupus animal al omului. (2) Părul blond trecea drept trăsătură leonină, exprimând curaj și forță, în vreme ce roșcatele evocau mai curând vulpea, inspirând neîncredere, după cum aflăm în scrierea pseudo-aristotelică Physiognomonica din secolul al III-lea î.Hr. Prototipul leonin era considerat Alexandru cel Mare, reprezentat în mod tradițional cu bucle blonde. De aici, părul blond a devenit atribut al suveranului și semn al nobleței. După acest model este construit, de exemplu, principele Don Fabrizio Salina din romanul Ghepardul al lui Tomasi di Lampedusa, jucat, în filmul lui Luchino Visconti, de actorul Burt Lancaster, a cărui aparență oricum leonină a fost îngroșată prin adăugarea favoriților. (3)

leopard

(3) Tipul masculin leonin blond ca ideal al conducătorului. Burt Lancaster cu favoriți în rolul principelui de Salina, în ecranizarea după romanul Ghepardul, în regia lui Luchino Visconti (1963)

Astfel, prin asocierea unor culori de păr marcate, în temeiul analogiei, cu domenii de experiență relevante – mai ales cosmos, elemente, floră, faună – s-a format un rezervor de codificări posibile, din care ulterior s-au putut desprinde stereotipurile propriu-zise. Dar mai sunt de luat în calcul și alți factori pentru a putea izola configurații specifice.

De la analogii la stereotipuri

Valorificarea istorică a clișeelor a arătat că paradigmele religioase și științifice, precum și tehnologia medială trebuie să fi constituit, cu precădere, acești factori. Paradigmele religioase s-au evidențiat, de exemplu, în stereotipizarea blondului. Culoarea a fost întâi conotată ca semn al luminii, al aurului, al leului, analogia cu lumina fiind cea mai importantă (părul blond prezintă cel mai mare grad de reflexie). Conform unei teze de istorie a religiilor, o parte din cele mai vechi mituri trebuie să fi pornit din observarea fenomenelor cosmice (așa-numitele mitologii astrale). Personificarea unor aștri precum soarele, luna etc. nu permitea, în baza analogiei cromatice, decât asocierea cu blondul, deși prin aceasta nu era denumită tocmai această culoare. Părul blond (dar și culoarea deschisă a ochilor) treceau în antichitate drept semn al frumuseții, probabil din cauza rarității, dar și a aspectului luminos, strălucitor (v. comparația cu strălucirea soarelui). Ahile, de exemplu, cel mai chipeș dintre ahei, era descris de Homer ca fiind blond, la fel și Afrodita sau Apolo. Și împăratului Augustus i se lăuda podoaba capilară blondă. Astfel, această culoare a devenit un atribut important al figurilor de divinități, al reprezentărilor ideale, și s-a putut impune în canonul frumuseții. Cu atât mai surprinzător este faptul că, de la Elena și Afrodita și până azi, așadar după cca. 3000 de ani de dominație a idealului blond, în secolul XX s-a putut dezvolta antiidealul the dumb blonde. Dacă modelul prezentat aici se verifică, atunci în secolul XX trebuie să fi apărut alți factori care au dus la această mutație semnificativă în sistemul de stereotipuri legate de culoarea părului.

Nașterea blondinei stupide din industria cinematografică și cea cosmetică

Tipul blondinei stupide a apărut întâi în filmul clasic hollywoodian și a fost întruchipat mai ales de Marilyn Monroe, probabil cea mai reprezentativă figură a industriei cinematografice. În Domnii preferă blondele (1953) sau în Unora le place jazzul (1959), ea a interpretat roluri de cântăreață pauperă, nu foarte inteligentă, care visează un măritiș avantajos, insistând deci pe aura erotică și neglijând orice pretenție intelectuală. Spre deosebire de alt tip clasic, interpretat de Grace Kelly, Marilyn Monroe sau Mae West reprezentau o tipologie voit erotizată, artificială, cu părul vopsit blond, nu blond natural. Prin vopsirea părului ies la suprafață vechi reticențe față de practicile cosmeticii, codificate deja de Tertullian în scrierea sa De cultu feminarum (cca. 200 d.Hr.). Părintele Bisericii blamează îngrijirea frumuseții feminine și le prezice femeilor care folosesc șofranul în scopul vopsirii părului intrarea în infern: în temeiul analogiei, șuvițele vopsite evocă limbile de foc ale iadului.

Prin fabricarea peroxidului de hidrogen, în 1867, industria cosmetică a luat avânt, iar în ziua de azi are cifre de afaceri de miliarde pe tot mapamondul, producând accesorii casnice, pe când, până în anii ‘60, vopsirea părului se făcea doar la frizer sau la coafor. În mod evident, vopselele de păr s-au putut impune în fața criticilor tradiționale, chiar luând în calcul diferența de gen specifică – pentru că, totuși, acceptanța vopsirii părului la femei este covârșitor mai mare decât la bărbați. Când, în ianuarie 2002, agenția de știri DDP a anunțat că fostul cancelar german Gerhard Schröder obișnuia să-și vopsească părul, integritatea acestuia a fost imediat pusă la îndoială. În consecință, cancelarul a dat în judecată agenția de știri. În timp ce la bărbați vopsirea părului încă este privită cu suspiciune, la femei ea este în general acceptată, devenită normă. Faptul trebuie pus pe seama unor campanii publicitare foarte eficace, dintre care care a firmei Clairol a jucat un rol hotărâtor.

lady clairol

(4) Reclama ca beneficiar și motor al clișeelor:
Clairol promite fericirea în viață în urma oxigenării părului

Prin sloganul „Does she or doesn’t  she? Only her hairdresser knows”, Clairol urmărea să neutralizeze prejudecățile, sugerând că „oxigenarea” părului nici măcar nu mai poate fi sesizată ca atare. Reclama ulterioară se folosea chiar de stereotipul starului hollywoodian cu părul oxigenat, pentru a vinde promisiunea unei vieți fără complexe. Prin sloganul devenit între timp proverbial, „Is it true that blondes have more fun?”, tinerele doamne erau ademenite cu promisiunea împlinirii dorințelor fără mare efort. Într-o ilustrație, era prezentat un automat dintr-un parc de distracții, pe care scria: „How can I get what I want?”, iar pe un alt automat alăturat scria: „How can I get the right love mate?” La aceste întrebări, blondina din ilustrație acționa maneta „Just ask” și obținea răspunsul: „Ce atâta efort? Vopsește-ți părul blond, apoi nu trebuie decât să ceri.”

Acest complex de factori – prejudecățile tradiționale împotriva  vopsirii părului, tipologia hollywoodiană clasică, avântul industriei cosmetice cu tot cu campaniile publicitare pentru produsele acesteia – a acționat pe o durată lungă, astfel încât, în secolul XX, s-a putut impune un stereotip nou, între timp de largă răspândire, anume cel al blondei stupide. Însă puterea părului blond nu a fost diminuată, ci doar extinsă. Căci, prin blondină, a fost creat așa-numitul american female dream valabil în secolul trecut: frumoasă, bogată, permițându-și luxul, tocmai din acest motiv, să rămână needucată – cam acestea ar fi elementele  constitutive ale clișeului, dacă ar fi să dăm crezare volumului de confesiuni scris de falsa blondă Natalia Ilyn, Blonde Like Me (2000).

blonde like me

Oxigenarea părului – calea către succes. Mărturii ale unei blondine false

Concluzie

Apariția și dezvoltarea stereotipurilor legate de culoarea părului pot fi descrise ca un proces în patru etape: 1. Repartizarea diferită a culorilor duce la formarea percepției unor culori nemarcate (deci „normale”), față de cele marcate (deci „anormale”); 2. Cele marcate sunt supuse gândirii analogice, care pune la dispoziție un rezervor de stereotipuri posibile; 3. De îndată ce apar factori suplimentari de diferențiere, una dintre analogii se impune ca stereotip; 4. Apariția unor factori ulteriori – tehnologiile media și de producție, ca în cazul dumb blonde – poate provoca mutații în circulația stereotipurilor.

Se pune, desigur, întrebarea dacă stereotipurile nu cumva își dezvăluie inutilitatea, fiind pure constructe culturale. Ar fi de dorit, însă stereotipurile legate de culoarea părului sunt larg răspândite nu doar în media, ci se pot și autoreproduce în temeiul gândirii analogice. Ar fi necesar un travaliu de lămurire colosal pentru a induce în conștiința publică adevărul despre caracterul falacios al raportului dintre corp și caracter. Acest raport va rămâne și pe viitor un mijloc de clasificare simplist și eficace, mereu supus  pericolului stereotipizării.

Ralf Junkerjürgen

Traducere din germană de Anna Ciungu

Articol apărut în INFINITEZIMAL 7/2016

* R.J. este profesor universitar și șeful catedrei de romanistică a Universității din Regensburg; autor al volumului Haarfarben. Eine Kulturgeschichte in Europa seit der Antike (2009)precum și a numeroase studii despre literatura și cinematografia europeană.

Share Button

Leave a Reply