Iubirea exactă

Trei romane de Thomas Bernhard
Da |Vechi maeștri | Extincție.

thomas-bernhard-3

Poate că din cauza biografiei nefericite (e copil din flori – frumos cuvântul ăsta –, nu are parte de iubirea maternă etc.), dar nu, nu există asemenea cauze în literatură…
Poate pentru că știe că e cea mai golită de adevăr temă din literatură, iubirea. Vechi maeştri, Da şi Extincţie, singurele romane ale lui Thomas Bernhard traduse în românește din cele peste 70, sunt romane fără iubire, sau povești de iubire exactă, din care iubirea lipsește ca să poată fi răstălmăcită iubirea.

da_1_fullsizeDa (Editura Paralela 45, 2004): singurătate, nelinişte, alergie, furie, singurătate, salvare, refuzul oricărei salvări, popor tâmpit, natură neprimitoare, singurătate, voluptatea fără voluptate. Un elveţian şi o persană îşi cumpără un teren în apropierea locuinței naratorului nostru sociofob, mizantrop, la capătul nervilor și al voracității lui de propriii lui nervi. Între ura lui de sine și noua prezență feminină, a persanei, se naște un magnetism, poate că mai degrabă intelectual…? Persana pare blocată, împreună cu elvețianul, în istoria clasică a cuplului: ce începuse revoluţionar în viaţa a doi oameni tineri şi îndrăgostiţi (ea a renunţă la studii pentru el, urmându-l în toate proiectele) se transformă în vid. Nu clasică trebuie numită istoria lor, ci detestabil de ordinară, și naratorul cheltuie multă elocință poetică să o înece în ordinăria ei. Litania nervoasă a redundanțelor, a leit-motivului supra-abuzat, așa cum scrie Bernhard, dă un rezultat categoric și fără nici un rabat moral: nimeni nu e victima nimănui.

Înainte de a începe o relație nouă, a lor, a naratorului nostru cu persana, decizia de a o îngheța în actul pur al seducției e deopotrivă salvatoare și mizerabilă. Ei intră în posesia virtualităților iubirii fără a mai urni și cinicul mecanism al degradării iubirii, care e relația. Iar iubirea rămâne, probabil, întreagă, dar fără să fi apucat să-și trăiască propriul timp. Contractul iubirii dintre elvețian și persană se terminase jalnic, totuși cu beneficii în dimensiunea jocului social. Contractul iubirii dintre narator și persană se termină jalnic, înainte de înfăptuirea conținutului lui, totuși cu beneficiul de a nu mai parcurge ridicolul înfăptuirii înseși.

Ea se sinucide, el nu ştim ce face.
Să nu-l plângem pe el. Are destule resurse de voluptate: are de urât Austria și pe austrieci, sau numai pe austrieci, pragmatismul lor, sistemul lor de minciuni gregare și securizante…

vechi-maestri_1_fullsizeVechi maeştri (Editura Paralela 45, 2005) adaugă la mizantropia naratorilor bernhardieni un motiv care intră pe linia de fugă a expresionismului (de la care prozatorul se revendică strict): misoginia. Reger îşi întâlneşte soţia în urmă cu mai bine de patruzeci de ani în Kunsthistorisches Museum din Viena, muzeu în care intră o dată la două zile, pentru a se așeza pe banca din fața Bărbatului cu barba albă de Tintoretto. Ritualul acesta strict din fața portretului îi revelează lui Reger imperfecțiunea strecurată tragic și sărbătorește în orice structură perfectă a artificiului uman care este arta. În exercițiul acestei perplexități de nereprimat își întâlnește soția. Muzeul i-a dat-o. Soţia lui, singura lui, și singurul om care-l face să simtă fericirea. Moartea ei îl deprimă atât de violent încât vrea să moară și el imediat. Contractul lor de iubire duce clauzele până la capăt. Pentru Reger, salvarea este soţia lui, el n-ar fi putut exista fără ea. Dar ce înseamnă existența aceasta, pe care i-o dă ea? Cine este această „ea”?

Ea (nenumită) e o aristocrată fascinantă, o ființă docilă și feminină. Vasăzică nu mai puțin o întrupare a ignoranței, a greutății de a înțelege ceva din viață, de a da sensul tare experienței vii, de a vedea, de a disocia… Reger o îndoapă ca pe o gâscă cu tot ce e important pentru un om inteligent şi liber. Reger, mizantropul care iubește oamenii, își găsește ascultătorul perfect în soţia lui, îi transmite tot ce știe și crede, și toate procedeele lui intelectuale. Apoi, cum viaţa e imperfectă sau inexactă (și strică opera de artă), primeşte lovitura: ea moare şi evident că odată cu ea se scufundă toată strădania lui luminată. Pare a se fi reluat schema din Da, proiectul inițiatic pe care persana îl îndeplinește cu partenerul ei, elvețianul. Și aici, ca și în Da, iubirea funcționează contractual, în sensul în care unul dintre soți edifică un veritabil laborator luminist de emancipare a celuilalt, așadar nu prin afecțiune sau sentimentalitate, dar prin inculcarea valorilor civilizate, prin rafinarea proceselor de gândire, în fine prin așezarea celuilalt pe o dimensiune de continuitate cu temele umanismului înalt.

Să admitem că în Vechi maeştri Reger își iubește cu totul soția, că nu o limitează la un simplu recipient de informație și de mecanisme de gândire. Totuși, murind ea, Reger resimte mai acut decât orice nu atât absența ființei ei sensibile, cât absența ființei ei înțelepte, de el înțelepțită. Reger se întreabă mereu de ce a trebuit să plece ea prima, cum de ea, sănătoasa, moare absurd din cauza purei neglijenţe a statului austriac, iar el, bolnavul, rămâne dezorientat şi singur. Iubire sau egoism? Amândouă, pereche fiind: „Iar dacă ea moare înaintea mea, o să mor şi eu cât mai repede cu putinţă după ea, se gândise el mereu. […] Fiincă am ştiut mereu că ea înseamnă totul pentru mine, fireşte că nu mă puteam gândi să trăiesc mai departe după ce ea nu mai era, dragă Atzbacher, spunea el. Din slăbiciune omenească, şi chiar nedemnă de un om, din laşitate n-am murit îndată după ea […] acum mă agăţ mai mult de viaţa mea decât înainte, m-am agăţat cu cea mai mare sălbăticie de viaţă, spunea el ieri. Nu vreau să o recunosc, însă trăiesc şi mai intens decât înainte de moartea ei. […] Ceea ce mă apasă peste măsură este faptul că a murit un om atât de receptiv cum a fost soţia mea, cu cunoştinţele gigantice pe care i le-am împărtăşit, adică, murind, a luat cu sine şi aceste cunoştinţe gigantice, asta-i revoltător, cu mult mai revoltător decât faptul că ea a murit, spunea el. […] Mai întâi m-am gândit că o convieţuire este imposibilă, apoi totuşi a fost posibilă, spunea Reger, fiindcă soţia mea se supunea în mod firesc, aceasta era condiţia pentru convieţuirea noastră, pe care în cele din urmă o pot considera o convieţuire ideală. O femeie ca soţia mea învaţă greu numai în primii ani ai unei asemenea instruiri, apoi învaţă uşor şi tot mai uşor […] Ne luăm o soţie şi nu ştim de ce ne-am luat-o, doar nu numai să ne incomodeze mereu cu zelul ei de gospodină, fireşte, la modul ei femeiesc, […] o luăm fiindcă vrem să-i facem cunoscută adevărata valoare a vieţii, s-o lămurim ce poate fi viaţa dacă este dusă spiritual.”

bookpic-extinctie-83977În Extincţie (Editura Art, 2013), patima trăitului banal (petreceri, vânătoare, excursii, ba cu naziştii, ba cu americanii) a cuplului austriac „ancestral” e fecundă şi productivă: ea dă naştere la plozi și instalează o bunăstare pentru care trebuie angajate toată vigilența și tot timpul. Ceva potenţial de viață vie ar fi avut el, dar l-a nenorocit femeia peste care a dat, demonul placidității: „Maică-ta a făcut din tatăl tău o marionetă. Doamne, a izbucnit unchiul meu Georg, cum ar fi evoluat tatăl tău, dacă ar fi dat peste altă femeie! Nu cunosc om mai neînzestrat artistic decât maică-ta, a spus el. Merge la operă, dar nu pricepe absolut nimic din muzică. Priveşte un tablou, dar nu pricepe nimic din pictură. Minte, pretinzând că citeşte cărţi, dar nu citeşte nici una.”

Dar soţul are o intuiție bună, și lasă să se strecoare în contractul conviețuirii lui domestice un contract-anexă, adulterul soției lui. E un act nu doar cuminte, dar și de putere: el o lasă pe ea, soţia stearpă, femeia limitată şi demonică (e doar o exagerare!) să trăiască din când în când clipe fericite în braţele amantului. Din când în când, treizeci de ani. Iar cu amantul ei, Spadolini, prinţul înnăscut al Bisericii, Strălucitul, vede toată Europa. „De câte ori putea, se ducea la Spadolini, Strălucitul, cum îl supranumise tata într-o zi. O denumire deloc rea, m-am gândit acum. După câteva săptămâni, ea se sătura de bolnavul lipsit de strălucire şi care o să moară în curând şi se alătura Strălucitului, ca apoi, când Strălucitul nu mai avea timp pentru ea, să se întoarcă la bolnavul cel lipsit de strălucire şi care o sa moară în curând. […] Spadolini, Strălucitul, fusese neîncetat, vreme de decenii, dorinţa ardentă a mamei, m-am gândit. […] Dar fermierul cel lipsit de strălucire, spre deosebire de prinţul Bisericii, de Strălucitul, fusese, în ultimă instanţă, întotdeauna cel liniştitor, Sprijinul. Uneori mama se sprijinea de tata, spunând că e perfect conştientă de ceea ce găsise la el. Şi îi era recunoscătoare că el îi ierta tot.”

Fiul ei, naratorul, se întreabă mereu cum de i-a putut suporta prezenţa acest bărbat elegant și erudit, Spadolini, cum de a putut să simtă afecţiune pentru o astfel de femeie un teolog atât de rafinat. Dar probabil că feminitatea nu e egală cu sine în toate circumstanțele. Probabil că ea devenea o alta, în libertatea ei, sporadică, de a cheltui ce nu putea fi îngăduit la vatră.

Ca în Vechi maeștri, maestrul spiritual din Extincție, Spadolini, își pierde „iubita”, ea moare într-un accident. Iar accidentul revelează aceeași ecuație riguroasă a iubirii lor. Mai exact spus, Spadolini nu își pierde iubita, ci obiectul contemplației lui erudite. Ea nu-i devenise discipolă, precum soția lui Reger din Vechi maeștri, dar ea îi cataliza lui Spadolini autoritatea intelectuală. Fugară din cătunul burghez austriac, femeia stupidă, meschină trebuie să fi devenit, în clandestinitatea ei adulteră, o „natură” fermecătoare. „Pentru Spadolini, mama a fost poate întotdeauna, de fapt, copila naturii, aşa a numit-o mereu faţă de mine, acum copila naturii e moartă, m-am gândit, copila naturii, atât de iubită de el se află acum pe catafalc în oranjerie, l-a lăsat singur.”

Singurătatea bărbaților, la Bernhard, nu pare a fi singurătatea celor care pierd iubirea, ci a celor care pierd reflexia propriilor lor singurătăți.

Diana Oprea

Articol publicat în INFINITEZIMAL 2

Share Button

Leave a Reply

Back to Top