Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine
de Lucian Boia
Ed. Humanitas, 2013
Pe coperta ultimei cărți de Lucian Boia, Sfârșitul Occidentului?, o tânără stă dezolată pe o bancă în parc. Dar dezolarea ei pare a fi cochetă, bănuim chiar că se lasă privită. Suferind, ea seduce, în tradiția cea bună a feminității occidentale. Valorile culturii ei triumfă, tristețea își îndeplinește eficient scopul. Cu mâna dreaptă exprimă teatral abandonul, cu mâna stângă susține povara propriei lucidități: un teanc de reviste Times. Ele trebuie să-i fi provocat fetei „nefericirea”. Ele trebuie s-o fi „abuzat” pe fată. Acolo, în ele, scrie probabil ceva care-i bulversează fetei toate amintirile și toate proiecțiile. La o privire atentă se observă că teancul a ajuns pe mâinile tinerei printr-o scamatorie realizată cu migală în photoshop. O fi fotograful uneori magician și contingența uneori norocoasă, dar asta… e prea de tot. Deci motivele amărăciunii fetei trebuie să fi fost altele, probabil că mai puțin teoretice. Dar jocul acesta de-a colajul e un vechi deliciu occidental, care nu s-a sfârșit. Salutând eforturile editării migăloase, mi-a venit totuși să cred că o fotografie sepia s-ar fi potrivit și mai bine. Apoi m-am gândit că o fotografie alb-negru, și nu sepia, li s-a părut editorilor că ar răspunde unor exigențe estetice și tematice, anticipând nostalgic prezentul privit din perspectiva lumii de mâine. În plus, semiotica coperții întreține tot soiul de ambivalențe: titlul îl conține și el pe ieri și pe mâine, conține o întrebare, adică un răspuns, o presimțire rea, care e bună, în virtutea restartării ciclice a istoriei. Să încuviințăm așadar că este încă un exemplu dezarmant de profesionalism editorial.
După ce ne povestește despre hegemonia și expansionismul trufaș de care se face vinovată (și nu prea) Europa, Boia relativizează răul, exemplificând și cu alți călăi și vinovați ai istoriei extraeuropene, alte colonialisme, alte sclavii, alte diferende teritoriale sfârșite sângeros. Proiectând destinele popoarelor în inevitabilitatea trecerii, istoria povestită de Boia nu are de fapt vinovați sau călăi. În indiferența istoriei, după un apogeu urmează cu necesitate declinul, după declin, renașterea, călăul devine victimă, sclavul devine stăpân. Istoria e egală cu sine. Deși toate sunt victime inevitabile ale contingenței, unele popoare par totuși să fie, crede Boia, mai înzestrate cu voință proprie decât altele. De exemplu popoarele Occidentului european. Așa se face că din multitudinea de enunțuri cu caracter exasperant de generalitate pe care le citim în carte, o convingere integrală se întrevede dincolo de nuanțe și relativizări: Europa a ajuns ceea ce a ajuns datorită spiritului său nihilist, proiectiv, transformator. Așa cred și eu, ca eurocentrist intuitiv ce sunt, sentimental și ignorant. Prezumția de ignoranță de care mă acuz eu însumi e stimulată tocmai de discursul cam didactic al lui Lucian Boia, care acreditează, fără o energie nouă, nici teoretică, nici pătimașă toată gama de convingeri eurocentriste care s-au rostit vreodată. Temperat și benign, nesentențios și pașnic, Lucian Boia e un eurocentrist care nu are nimic cu nimeni.
Nenumărate interogații: „Cine știe?”, „Cine poate ști?”, „Ce ne-așteaptă oare?”, „Ne așteaptă oare o migrație spre nord?”, „Să fie doar o chestiune de?”, „Despre ce viitor vorbim?”, „De ce ar mai exista?”, „Până unde?”, „Își vor lua hispanicii revanșa?”, „Ce era să spună Franța?” etc. etc. ritmează didactic discursul sau mențin, prin amânare, suspansul. Cartea lui Boia este deci cartea întrebărilor, retorice sau sincer dubitative. E cartea întrebărilor la care nici el, nici altcineva în afară de viitorul însuși nu poate să îndrăznească să răspundă. Ferindu-se să practice orice fel de pozitivism istoric cu ambiții profetice, Boia cultivă modestia și ingenuitatea întrebărilor fără răspuns, precum și a enunțurilor fără consecințe.
Totuși cauzalitatea este principiul care îi explică lui Lucian Boia evoluția fenomenelor din trecut. Istoria, în inevitabilitatea ei (trecută), devine deodată, pe cât de greu de prezis, pe atât de lesne de explicat. Textul este agreabil doar pentru că e accesibil, dar e criticabil din tocmai același motiv. E optimist pentru că ne spune că sfârșitul edifică cu necesitate o lume nouă. dar și util pentru că, pe lângă opiniile inofensive și puse mereu sub semnul îndoielii, conține și câteva cifre și date statistice (despre ecologism, dinamica minorităților, progrese demografice, încălzire globală etc etc), a căror obiectivitate devine aproape un prilej de bucurie. Ce rămâne? Un conspect judicios și eficient, din care nu aflăm din păcate nimic mai mult decât că: noul e o veche poveste; că istoria e implacabilă și că după rău vine bine. Este deci o carte fără consecințe, care s-ar fi putut numi și: De ce e Europa altfel?
Daniela Duca
(Recenzie publicată în INFINITEZIMAL 1)
