Teatrul Național din București
Regia: Alexandru Dabija
Decor: Helmut Stürmer
Fatalitatea exprimată drastic în două vorbe: vice-versa. Centrifugă necruțătoare care te izbește de toți pereții orașului până o iei razna ca un bezmetic repetând chiar și dincolo de bătrânețe aceleași două vorbe: vice-versa. Diavolul, răbdător și geometric, te așteaptă la colțul străzii învăluit în noaptea mistică a loteriei. El e autorul. El e aici, printre noi și poate recalcula scenariul în orice clipă. Disperarea calculului infinitezimal al diabolicului te sparge în țăndări când descoperi că muierea ta pare să fi făcut și ea târg cu dracul și, prea scump inocentă, ți-a „vândut loturile pe farfurii”. Astfel că nu mai vezi alt sens decât cercul acelor de ceasornic către un dens întuneric. Atunci te oprești și mintea o ia în sens invers. Vicevers. Așa poți ieși în afara jocului.
Spectacolul Două loturi în regia lui Alexandru Dabija este unul dintre cele mai importante experiențe de cultură românească din ultimele decenii – în sensul unei radicale lecturi a etosului caragialean. Pentru prima dată, poate, pe scenă, comediografia tipologică face loc tulburatei rigori expresioniste. Ușurătatea dulceagă dar cinică a „caracterelor” lui Caragiale (așa cum le-a înveterat tradiția – nu mai puțin tradițiile străduit neconforme cu tradiția) capătă dimensiunea misterioasă a figurii stigmatizate de obsesia unei fatalități negative… În fine, pitorescul e înlocuit cu „histeria” stârnită de acordul infinitezimal dintre miracol și oroare.
Spectacolul lui Alexandru Dabija e construit la precizia acestei măsurători și a acestei abateri. Lefter Popescu, sau poate Demetru Demetrescu-Buzău, tocmai „histeria” asta modernă o trăiește. Fiecare gest, fiecare imagine dramatică reinițiază dihotomia fatidică din nuvela lui Caragiale. Puterea spectacolului e dată de asprimea semnelor, de esențializarea personajelor, de sobrietatea dureroasă și totuși grațioasă a partiturii scenice scrisă în negru pe alb. Spectacolul se clădește pe turnanta lui gravitațională, exactă, cifrată. Un hipercifru tulbură viețile dinlăuntrul turnantei. Diavolul cifrelor așteptă ex-centric deznodământul propriului joc care „învârte sori și stele”… Și pentru că cifra 2 (doi) sfâșie cumplit, fiind singura care întregește, expresionistul Caragiale lasă finalul în cea mai chinuitoare indecizie, care e, se pare și cea mai deplină limpezime a lumii ăsteia. Iar balcanicul Dabija respectă jocul. Două loturi: totul și nimic în același timp. Sau vice-versa.
Kristoph Locknow
(Articol apărut în INFINITEZIMAL 1)
