Bovarismul conjugal

femeia-sfasiata_1_fullsizeFemeia sfâșiată
de Simone de Beauvoir
Ed. Humanitas, 2014
Trad. de Anca Milu-Vaidesegan

Se amăgeşte cine crede că naraţiunile din volumul La femme rompue sunt compătimitoare faţă de femeie. Femeia din ele (în fond, aceeaşi, deşi cu variante distincte în situaţiile narative ale textelor) nu se sfâşie pe sine, şi nici nu este victimă a celorlalte personaje, masculine sau nu, din cele trei povestiri. Feminismul lui de Beauvoir ar fi aici rudimentar dacă s-ar mărgini să devină părtinitor prin intermediul unei posturi narative care să acuze pe cei ce aduc protagonistele într-un stadiu de subordonare. Persoana întâi din fiecare text nu trădează empatie, ci e cheia paradoxală spre distanţă. Nu vom găsi în cele trei povestiri ale volumului poziţii militante pentru emancipări, dar nici pledoarii pentru conservarea unei ordini sociale tradiționale. Însă absenţa unei înclinări a balanţei narative nu dezvăluie privirii cititorului un echilibru, ci îl lasă să asiste la dezvelirea dezechilibrelor care pun stăpânire pe conştiinţa feminină şi pe gândirea de secol XX a subiectului feminin sau a felului cum aceasta se inventează, se propune pe sine.

Femeile lui de Beauvoir sunt prinse într-un stadiu intermediar, blocate într-o etapă care desparte, să zicem, inocenţa dăruirii, existenţa prin celălalt, de aparenta libertate a femeii moderne care împrumută din trăsăturile masculine. Pragul dintre aceste moduri de existenţă se actualizează în îmbătrânirea celor trei personaje ale povestirilor. Dar în loc să participăm la nişte frumoase rituri de trecere, citim zbaterile sterile, narcisice ale unor existenţe irecuperabile, refuzul lor de a-şi integra timpul prezent. E greşit să vedem aici trei poveşti de femei abandonate (deşi ele descriu tiparul unor îndepărtări: a fiului Philippe de mama care îi impune direcţiile de carieră, a bărbaţilor şi copiilor de personajul frustrat din Monolog, a fiicei cinice Lucienne şi a soţului Maurice de posesiva Monique); sau dacă e corect, atunci abandonul le aparţine şi le defineşte, adică ele părăsesc sfera conştiinţei şi a libertăţii, ajung aservite de proiecţii-clişeu ale unei identităţi împlinite. Prezentarea volumului tradus la Humanitas ne vorbeşte despre cele trei femei sfâşiate drept „victime ale propriei respectabilităţi”; ele sunt, probabil, mai mult victime ale propriei responsabilităţi, ale unei lipse de flexibilitate care naşte fanatismele cele mai virulente.

Apogeul violenţei discursului este atins în Monolog, unde o pagină întreagă este plină numai de „m-am săturat săturat săturat”. Protagonista de aici îşi va „forţa”, spune, bărbatul să se întoarcă la ea şi „să-i facă dreptate”. Murielle începe şi îşi încheie discursul cu imprecaţii: „Nenorociţii”, „Gunoiule!” etc., autoarea stăpânind minunat intensităţile delirului personajului şi culminând cu invocarea previzibilă, jalnic dezlănţuită a figurii divine ca justiţiar mărunt al conflictelor maritale: „Doamne Dumnezeule! Dă Doamne să fii adevărat! Dă Doamne să existe rai şi iad mă voi plimba pe aleile din paradis cu băieţelul meu şi cu fata mea dragă iar ei vor arde cu toţii în flăcările invidiei”. Murielle nu pretinde altceva decât o inversare a raporturilor din lumea în care îşi trăieşte eşecul, la asta se limitează viziunea sa asupra „dreptăţii”. Textul are drept moto propoziţia lui Flaubert „Ea se răzbună prin intermediul monologului”; avem aici o plasticitate demnă de Vechiul Testament, rizibilă pentru vremurile în care este activată această retorică. Iar personajul nu repetă un bine, ci se afundă în perpetuarea unor dezechilibre.

Vârsta discreţiei, Monolog şi Femeia sfâşiată prezintă feminitatea în aspecte statice şi în ceea ce se tot numeşte „incapacitate de adaptare”, iar bărbatul în dinamica raporturilor cu mai multe femei şi cu succesiunea vârstelor.

În ultima povestire, care dă titlul volumului, Monique întrupează ipostaza tipică a femeii care şi-a aşezat gândirea între parantezele maternităţii şi căsniciei, dilatate monstruos de la atmosfera placidă a primelor pagini de jurnal (descrierea câtorva zile petrecute fără soţul ei, părând iniţial hoinăreli plăcute, iresponsabilitate savuroasă a unei femei-flâneur) până la descoperirea infidelităţii lui Maurice, procesul sinistru de comparaţii cu tânăra avocată Noëllie, incapacitatea de a trăi fără validarea exterioară.

Pradă facilă a singurătăţii de care nu se poate bucura, Monique simte doar astfel: „inima îmi este sfâşiată de un fierăstrău cu dinţii foarte fini”. „Fierăstrăul” nu este altceva decât jurnalul, zimţii masochismului scriiturii, şi, de partea auctorială a textului, dezgolirea treptată pe care o operează meticulos Simone de Beauvoir cu personajul său. Tactica folosită şi structura personajului se regăsesc întrucâtva în Interiors al lui Woody Allen, care evidenţiază, în lumina relaţiilor familiale, cât de precare sunt identităţile feminine.

Observăm cu toţii cum raportul între spunere şi tăcere croieşte pe dos în materialul textului: alcătuieşte rupturile, sfâşierile despre care e vorba aici: „Ce curios lucru e un jurnal: ceea ce trecem sub tăcere e mai important decât ceea ce notăm”, scrie Monique, în prima parte a paginilor sale confesive, mai discretă. Jurnalul devine treptat însă tocmai absenţa desăvârşită a tăcerii, logoreea distrugătoare. Aici punctul de vedere al autoarei nu are nevoie de expresivitate, parti-pris-uri explicite, vocile personajelor se desfiinţează singure, crestând lent în certitudinile fragile care le defineau viaţa.

Grija pentru celălalt devine obsesie, validarea prin împlinirea lui e un mod de sfâșiere a propriei personalități. Celălalt este un proiect, așa cum se întâmpla și la Thomas Bernhard, în Da, însă aici fiecare „eu” feminin îşi atinge doar limitarea, neîmplinirea în intersecţiile cu bărbaţii, fie ele de tip matern sau erotic. Femeia sfâşiată este, într-o oarecare măsură, „omul divizat” despre care tot vorbesc comentatorii lui Rousseau (Pierre Manent, Histoire intelectuelle du libéralisme, Allan Bloom, L’éducation de l’homme démocratique: Émile): „omul care, în raporturile sale cu ceilalţi, nu se gândeşte decât la el însuşi, iar în raporturile cu sine însuşi, nu se gândeşte decât la alţii”. Compararea este inevitabilă în tipul de orânduire în care se zbat femeile din cele trei povestiri, şi, concomitent, ea este „nenorocirea şi păcatul originar al omului din societăţile noastre” (Manent).

Ameninţările cu sinuciderea, apelurile telefonice insistente, disperarea care se sileşte să tempereze sau să adopte o aparenţă de raţionalitate, sunt mărcile tipice prin care Beauvoir parodiază femeia care se lasă pradă imboldurilor de conservare a imaginii distorsionate de sine. Personajele ajung captive într-un mod de existenţă parazitar, ele devin (în sensul lui Beauvoir) femei într-un sens al îngrădirii, nu al libertăţii interioare. Monique scrie: „furiile, coşmarurile, groaza scapă cuvintelor”, şi este firesc să fie aşa, fiindcă aceste mici apocalipse feminine nu conţin nici un adevăr. Preocuparea maladivă pentru sine reiese limpede din paginile de jurnal sau din monoloagele celor trei, în câteva forme esenţiale: grija pentru statutul social (cel de autoare al femeii din Vârsta discreţiei), deplângerea sordidă şi voluptatea aspectului fizic neîngrijit (în Monolog şi Femeia sfâşiată), autovalorizarea forţată („Eu aş fi făcut din el un copil cum trebuie”), dispreţul faţă de alte femei, născut din superficialitatea analizei (felul în care Monique o consideră pe Noëllie cheap), superstiţia şi apelul la pseudoştiinţă şi la consilierea specialiştilor în eşecuri umane (zodiacul, grafologia, psihoterapia pe care le încearcă acelaşi personaj pentru a-şi explica alegerile lui Maurice sau a „descifra viitorul”) etc.

Dacă bovarismul Emmei lui Flaubert este de tip adulter, la femeile lui Simone de Beauvoir întâlnim bovarismul conjugal, proiecţiile despre căsnicia şi progeniturile ideale. Atârnarea lor de imaginea fixă a soţiei şi mamei împlinite le deformează şi le sfâşie, le conduce la construirea unei voci de autoapărare prin care însă nu reuşesc decât să exteriorizeze agresivităţi.

Singurul final în care sfâşierea nu pare ireversibilă, în care femeia îşi reface ţesătura sinelui şi îşi înţelege funcţia în lume este cel din Vârsta discreţiei (André fiind cel care comprimă rezolvarea conflictului ambilor parteneri cu schimbarea, cu îmbătrânirea, prin revelarea soluţiei: „Din punct de vedere narcisic, nu prea ai mare lucru de câştigat, este adevărat. Dar mai poţi trezi încă interesul cititorilor, îmbogăţindu-i, făcându-i să gândească” – îi spune el soţiei care descoperă că a atins capătul explorării temelor sale în scris; sau: „Te plasezi într-un plan moral, dar, de fapt, te simţi trădată în primul rând în cel afectiv” – ceea ce sună, întrucâtva, ca o replică la Morala ambiguităţii a lui Beauvoir).

O epocă extinsă reuşeşte să circumscrie versiuni ale unei voci care se raportează la teme ale condiţiei sale de existenţă pe tonuri diferite („fata cuminte” din Memorii…, analiza devenirii, a construirii istorice a „celui de-al doilea sex”, scrutarea acestor abisuri feminine în Femeia sfâşiată).

Simone de Beauvoir struneşte bine tensiunile confesiunii şi ale naraţiunii la persoana I, conducându-ne lin până în miezul vortexului care absoarbe identitatea fiecărei femei. Dar mai interesează oare caracterul nevrotic explorat de Beauvoir pe cele trei voci? La urma urmei, ce rămâne din povestirile volumului e totuşi doar aspectul de caz, discursul carenţei, cu volutele sale pline de exacerbări.

Roxana Eichel

(Articol publicat în INFINITEZIMAL 4)

Share Button

Leave a Reply