Niveluri de viață
de Julian Barnes
Ed. Nemira, 2014
Trad. de Radu Paraschivescu
Julian Barnes este prin excelență scriitorul îndrăgit și iubit de toată lumea; orice s-ar spune (dar oare ce-ai putea spune?), fiecare nou volum al său strânge în juru-i întregi comunități de entuziaști sentimentali (un soi de reminiscențe ale adolescentinelor fanclub-uri). Fanii, deci, așteaptă an de an ca Barnes să vină și să-i mai ungă încă o dată pe suflet, ah, acest „magician al inimii” (zice, în același registru incert și necuantificabil, juriul care i-a oferit în 2011 Man Booker Prize). Despre Barnes observ că se discută numai în termeni emoționali și impreciși, altfel nu e voie – emoții, sentimente, duioșii, visătorii; fiecare critic sau simplu cititor simte nevoia unei confesiuni – „povestea lui de dragoste” cu scriitorul englez; Julian Barnes este prin excelență scriitorul înduioșărilor noastre; despre Barnes nu se discută, doar se oftează. Pe Barnes nu-l citești – de Barnes te îndrăgostești. Asta-i regula. Scriitura căldicică a lui Barnes merge parcă mână-n mână cu odiosul slogan cititul e sexi.
Am citit mult Barnes, mereu cu speranță, ba chiar cu o anumită încăpățânare că e ceva –trebuie să fie – cu scriitorul ăsta și după fiecare volum, prin forța autosugestiei, am refuzat parcă să-mi asum decepția sau nedumerirea; sau, în fine, senzația că lucrurile nu-s duse (spuse) până la capăt, senzație de scriitură cu jumătăți de măsură, scriitură lipsită de orice urmă de îndrăzneală. (Desigur, dacă e vreo carte a sa care să rămână, asta e fără îndoială Papagalul lui Flaubert din 1984; ca de altfel bună parte din activitatea lui jurnalistică, adesea gravitând în jurul temelor franceze, Flaubert mai cu seamă. Iată o întâlnire fericită. O rară afinitate.)
Să ne-nțelegem totuși, scriu toate astea – lucruri față de care nu mai am nici o îndoială – nu cu înverșunare, ci cu doza necesară de candoare. Inevitabil. Barnes, habar n-am de ce, n-ai ce-i face, rămâne o figură simpatică. Dar asta nu-i face scriitura mai puțin flască. Barnes și-a găsit un discurs confortabil, care nu supără pe nimeni; pe un ton când melancolic, când ușor ironic, când glumeț, când „intelectual”, când jucăuș-evocator, în fine, tonul perfectei moderații, în care enunțurile nu-s nici corecte, nici incorecte – ba nu, mai degrabă mereu corecte, mereu la locul lor, cuminți, conștiincioase, proză a bunului-simț. Nici o alunecare radicală, nici o deviație, nici o tulburare, nici o tresărire, nici o formulă tare. Doar poziții uscățive. Ăsta-i scriitorul civilizat și îmblânzit, Barnes. Ireproșabil. Cărțile lui sunt întruchiparea bunelor maniere în literatură. Nu-i de mirare atunci că după câteva volume de Barnes îți vine s-o iei la goană în căutarea literaturii scrise „cu ciocanul”, a naratorului totalitar, neîndurător, a stilului inadmisibil. După Barnes trebuie să mai și respiri, dar să fie un aer toxic, violent, chimic.
Mai zăbovesc o clipă asupra puhoaielor de cititori. Barnes a intrat de mult pe făgașul limpede al acceptării probabil unanime, înspăimântător de unanime. Suspectez aici nu doar slăbiciunea banală a cititorului pentru joaca de-a sentimentele alunecoase, ci mai degrabă un soi de inerție a receptării. O transă. Din cine știe ce motive, oameni altfel cu capul pe umeri închid ochii – ochiul critic – și primesc necondiționat edulcorațiile englezului. N-am auzit încă de nici un insucces al lui Barnes, nici de critică, nici de public. Orice scoate e bine primit. Pur și simplu. De la sine. De-a gata. Indiscutabil exemplu de autor fetișizat.
Acum să ne-nțelegem, nu refuz și nu subestimez nici o clipă emoția lecturii; doar că o caut sub alte forme: aspră, brutală, netă. Nu-mi plac glumițele și nu particip la ele; detest senzația de jenă la lectură și șantajul emoțional; detest să mă prefac, de dragul cui și-al cărui principiu?, că nu văd neajunsul unei scriituri. Iar scriitura lui Julian Barnes nu reușește să ajungă până la mine. Undeva intervine o ruptură categorică. Dar stați o clipă, toate astea nu fac cu nimic Niveluri de viață, să zicem,o lectură mai puțin agreabilă; câteva povestioare fragile, de duminică, cu miză exclusiv emoțională, ca să nu zic igienică (căci ce altceva e ultimul text, cel confesiv, dacă nu o conștiincioasă igienizare după și legată de moartea soției drage? Bine-bine, și acum ce să fac eu cu toate astea? Căci excesul de psihologizare și relativizare – atât de prezente la Barnes – nu-mi dă nici o șansă, nu-mi lasă cale de scăpare, ai dreptate, omule, n-am cum să te contrazic, dar mă plictisești teribil). Iar, revenind, lecturi „agreabile” găsești la tot pasul, în felurite chipuri. Și atunci de ce iese Barnes cu un cap mai sus decât marea cvasi-anonimă, dar populară, de entertaineri literari? Am convingerea că Barnes rămâne, în ciuda prestigiului, într-o zonă de minorat și intimism subiectiv; un amator de simpatice anecdote pe care, prin câte-un artificiu, le asociază unor teme majore. În Niveluri de viață metafora zborului (și a căderii), și apoi răzbaterile palide către ea, rămân o simplă găselniță, fără sens, fără substanță; formula-refren „Pui laolaltă doi oameni/două lucruri care n-au mai fost puși/puse laolaltă până acum; uneori merge, alteori nu…” nici ea nu funcționează, e anemică și fadă, dacă nu pur și simplu puerilă, neglijabilă, deși ea ar trebui să ilustreze un principiu fundamental de construcție a întregii cărți. Dar nu ilustrează nimic. E doar o repetiție tâmpă.
„I-am zis unuia dintre puținii creștini pe care-i cunosc că e grav bolnavă. Mi-a răspuns că are să se roage pentru ea. N-am obiectat, dar după șocant de puțin timp m-am trezit că-l anunț, nu fără amărăciune, că se pare că dumnezeul lui nu fusese foarte eficient. A replicat: «V-ați gândit vreodată c-ar fi putut suferi mai mult?» Aha, mi-am spus, deci doar atât pot să facă galileeanul tău palid și tăticul lui.” (p. 92) O glumiță cam palidă, nu?, pentru un scriitor de primă mână ca Barnes. Și tot așa numeroase alte alunecări slabe, pe același principiu. Asta mă indispune.
Ca să-l guști trebuie să-ți joci naivitatea, și tot jucându-ți-o, de la carte la carte, devii în mod real naiv. Dar nu-i nimic admirabil în toată această retardare; îmi pare că-i doar un pretext slab pentru prosteala adultului. „Copilul din tine” e o formulă labilă, folosită abuziv pentru a explica (cu pretenție de demnitate și fără drept de apel, căci cum ai putea să te ridici împotriva argumentului copilăriei?) aproape orice formă de debilitate și confuzie. Barnes nu transgresează nici o graniță, nu calcă pe iarbă unde scrie „nu călcați iarba”, nu întemeiază, prin limbaj, nimic, nici o lume, nici o dimensiune, nu cutremură, nu zgâlțâie – el vrea doar să nu necăjească pe nimeni, își vede linișitit de treabă în micul său univers confortabil, pe calea sa deja cu grijă netezită, și el un modest (dar cât de iubit!) producător de unguente pentru suflete.
Îl urmăresc, în schimb, cu interes pe Barnes filologul, lexicograful, arheologul literar, francofilul; aici are haz și inteligență, are simțul propriei măsuri.
Iuliana Dumitru
(Articol publicat în INFINITEZIMAL 4)
