de Shalom Auslander
Editura Univers, 2014
Trad. de Carmen Scarlat
O poveste tragicomică cu o familie de evrei ai cărei membri sunt cu toții ușor smintiți, pentru uzul celor care s-au săturat de dramatismul lacrimogen stârnit de-atâtea filme, cărți ș.a.m.d. despre pogromuri, gropi comune, camere de gazare, soluții finale – cam asta-i ce scrie cu umor, avânt ludic și lipsă de patetism Shalom Auslander. Sau altfel: plăsmuiește, dacă ne slujim de tehnica cititului printre rânduri, un mic tratat de pesimism ironic despre moarte, moralitate și candoare umană. Vocea este a lui Sol Kugel, un personaj nevrotic, bizar și haios, în care mocnesc, mustesc și ies la suprafață fie gânduri camuflate în înțelesuri filozofice desprinse subtil din fapte mărunte, fie sporovăieli lejere, triviale, insultătoare și chiar ursuze pe marginea capcanelor exasperante pe care i le întind semenii, soarta, originea evreiască sau vreun Dumnezeu sprinten și pișicher. Dumnezeul ăsta cam într-o doagă, ne spune Kugel, trage sforile sau joacă farse omenirii, deși e posibil să nici nu existe.
Tema morții se iscă pe neașteptate la fiecare răscruce a narațiunii, dar e banalizată cu umor negru, așa încât Kugel, închipuindu-și anxios momentul propriei morți, se gândește, de exemplu, la diferența dintre moartea unei veverițe făcute afiș pe șosea și sfârșitul unei căprioare cu ochii umezi. Pe ambele le vede cu ochii lui, în timp ce lasă frâu liber reflecțiilor despre împrejurările în care el însuși își va da duhul și ultima suflare. Deși psihologul pe care-l vizitează îi dezvălui, cu semeție înțeleaptă, speranța drept sursă a slăbiciunii umane, Kugel realizează că ceea ce-l răscolește de fiecare dată când vede o veveriță strivită pe șosea este speranța, încercarea disperată de a scăpa, ce se ghicea în modul crud în care murise, plesnită pe asfalt, bidimensională. Voia, se înțelege, să ajungă, tâșnind și sărind, pe partea cealaltă a drumului. Totuși, „căprioarele, precum Kugel, păreau sigure că nu vor ajunge. Păreau șovăielnice pe șosea, înspăimântate, și așteptau camionul care să le izbească, mașina care să le despice în două” (p. 118). Îndeletnicirea de taină a lui Kugel este să noteze, răzleț, expresii care i se potrivesc ca epitaf. Bineînțeles, își zice sieși, el nu va avea timp să articuleze niște ultime cuvinte demne de a fi rememorate, care să învestească cu sens existența nemiloasă și chinuitoare. Orice frază ar fi bună, numai să se termine cu un semn de punctuație care să încheie fățiș și inflexibil viața, nu cu lipsitele de fermitate puncte de suspensie. Deznodământul romanului ne va arata, vai, cât de amăgitoare au fost speranțele lui Kugel…
Tema holocaustului – sau a post-holocaustului – e atinsă fără morga specifică, fără tragism, ba chiar vag demitizată. De fapt, pasajele despre război și destinul evreilor umiliți și obidiți se împletesc printre firele poveștii principale, iar un detaliu straniu într-o fotografie cu deținuți din lagăr îi atrage atenția lui Kugel și eclipsează toate celelalte povestiri grave și emblematice despre uciderea în masă. Unul dintre deținuții din fotografie, scheletic, cu pielea lividă, întinsă pe niște oase diforme, își acoperă goliciunea cu o cârpă într-un ultim gest de decență și demnitate și cumva schițează un zâmbet, nu un zâmbet larg, totuși un zâmbet. Pe parcursul romanului, el încearcă să interpreteze acel zâmbet, dar se opintește în revelația că e o dovadă stupidă de optimism să crezi nu că aceasta-i cea mai bună dintre lumile posibile, ci, invers, cea mai rea dintre câte alte lumi or mai fi. În orice caz, se convinge Kugel, zâmbetul bărbatului din lagăr coincide incredibil cu epitaful lui Gogol: „Și voi râde amar”. Sfârșitul lumii nu va fi anunțat cu surle, trâmbițe și cutremurări de pământ, ci, fără îndoială, cu o voce stridentă de pe coloana sonoră Disney. Așteptați-vă la un That’s all, folks!, așa pare să ne îndemne Shalom Auslander.
Neputincios în fața problemelor cotidiene, alături de o mamă țăcănită și muribundă, de o nevastă veșnic bosumflată și irascibilă și de un copil bolnăvicios și obsedat de personajul de desene animate SpongeBob, Kugel dă tonul unei narațiuni presărate cu inserții în flux al conștiinței, învelind fiecare întâmplare ce contrazice logica într-un halou de comedie cinică – intriga romanului este apariția perfect suprarealistă a renumitei Anne Frank în podul casei lui Kugel. Peripețiile prin care trece familia, de-ndată ce Kugel o găsește pe capricioasa bătrânică, sunt analizate din toate unghiurile, cu emoție și fler meditativ, ori cu însuflețire și scepticism. E drept, poate părea un giumbușluc à la Woody Allen, atunci când, evreu fiind, după ce auzi un păcănit, un hârâit și un ciocănit în pod, te ridici vag paranoic din pat în timpul nopții și o descoperi în pod tocmai pe evreica sus-numită, chircită, îmbătrânită și pitită după un maldăr de cutii, scriind de zor pe un laptop. Totuși, miza romanului e să umble la nuanțe, să caute miezul ridicol al fiecărei răsturnări iraționale de situație, să creeze suspans în mod inteligent, prin imprevizibilitatea și fluiditatea poveștii, sau o reacție empatică taman acolo unde cititorului îi vine să pufnească-n râs.
Scriitură naivă, facilă, idioțenii ițite din mintea unui autor care se folosește de jocuri de limbaj copilărești? Poate. Dar, așa cum aflăm de la Kugel, ultimele cuvinte rostite de Allen Ginsberg înainte de a muri au fost „pa și pusi”. Vreți să știți și ce-a spus Churchill? Cu un gest evaziv, le-a aruncat celor care-i stăteau cu chipuri pălite și neliniștite la căpătâi: „ah, ce m-am plictisit de toate astea.”
Monica Stoica
(Cronică publicată în INFINITEZIMAL 4)
