Fericiți cei fericiți
de Yasmina Reza
Editura Polirom, 2013
Trad. de Luiza Vasiliu
Vreo 20 de personaje, așezate într-o rețea de relații care se dezvăluie pe parcurs, iau cuvântul și își pun în scenă, cu nerv, cu ușurătate, cu un soi de iritare afectată, măruntele, banalele, blândele eșecuri erotico-domestice. Că toți se ratează ca la carte, e limpede; dar nu vorbim de nici o măreție a ratării, ci mai degrabă de un exercițiu zilnic practicat aproape cu o îndărătnicie metodică: adică obișnuitele dramolete și tracasări ale cuplurilor, rupturile zgomotoase și mereu simulând radicalitatea ultimă, radicalitatea ultimei dăți, precum și regăsirile prea bine deja știute, jucate de-atâtea ori înainte. Toate astea sunt adevărate exerciții de dulce supraviețuire, sunt un du-te-vino nebun fără de care ne-am lăsa destrămați în singurătate (singuri suntem oricum, atâta doar că frecușul amoros de zi cu zi mai amână clipa adevărului).
Ăsta pare de fapt a fi scenariul deopotrivă al fericirii și nefericirii. Mica fericire alături de mica nefericire, asta e viața noastră, nici o mărire, nici o cădere, nimic memorabil; doar gesturi mărunte de nervozitate, umori inflamate. Ne rănim, ne pălmuim, ne scuipăm și ne aruncăm vorbe oribile ca să ne putem iubi mai departe. Ăsta-i pactul. Există, așadar, niște granițe clar trasate ale revoltei în conviețuire, granițe care nu ne lasă să sărim vreodată calul, să facem ceva necugetat, dumnezeule! Suntem, iată-ne, liniștiți cu confortul aceleiași furtuni într-un pahar cu apă, nimic rău, nimic îngrozitor nu ni se poate întâmpla în cuplu. Sau în viața asta.
Fiecare dintre personaje își ia doza previzibilă nu atât de… nefericire – ce e nefericirea? care ar fi marea nefericire? de unde încolo începe nefericirea? –, cât mai degrabă de disconfort; doza previzibilă adică doza suportabilă de insatisfacție, care astfel devine chiar doza sănătoasă, cea recomandată – ca să putem iubi mai departe. Ca să putem înșela mai departe.
Așa-zisele crize existențiale nu dezlănțuie nimic, sunt deja îmblânzite – nu e nimic de zdruncinat, nici o tulburare, avem de-a face parcă numai cu false tensiuni, pentru că totul e deja știut, nici o mirare, nici o revelație: căsnicia e o chestie plăcută, dar nu mai puțin și un raport contractual, o instituție ca toate celelalte, cu desfătările și metehnele ei, un soi de dat firesc în care cantitatea de plictiseală și de monotonie e de la sine înțeleasă. Mai mult, căsnicia își conține deja adulterul. Bucuria căsniciei e adulterul (a avea unde să pleci), iar bucuria adulterului e căsnicia (a avea unde să te întorci). În fond, nici amanții nu-s mai puțin plictisiți și monotoni și împovărați și însingurați; și adulterul își are greutățile lui – știm asta încă de la Emma Bovary. Fericiți și nefericiți sunt cu toții în aceeași măsură: cei ce înșală sunt și ei înșelați; și aici e tot un contract tacit, o negociere mută în care termenii sunt cât se poate de clari, nu e nevoie de nici o explicație, nici o notă de subsol. Fericirea cuminte a patului conjugal, a mâinii lui protector-doritoare peste coapsele ei, a hârjonelii intime tipice unei relații intrate deja pe făgașul potrivit (în care deci divorțul ar fi de neconceput sau, cel mult, rupturile sunt simple capricii, rătăciri de moment, revolte perfect „autorizate”) coexistă pașnic, dacă nu armonios, ca într-un perfect lanț trofic, cu clandestinitatea – desigur, parțială, neconvingătoare – a altor relații, a altor așteptări și mângâieri.
Lumea celor fericiți și nu mai puțin nefericiți, adică a celor nefericiți și nu mai puțin fericiți e în fond chiar lumea noastră, vie, alunecoasă, tracasată, convențională și civilizată, în care nu e loc de tragedie sau căderi, nici de extaze. Fericirea nu e beatitudinea, nefericirea nu e dezastrul. Fericiți cei mulțumiți. Cei ce se aprind ușor și se sting degrabă.
Fericirea și nefericirea nu există. E cearta care se iscă în mijlocul supermarketului din cauza brânzei morbier (de unde înțelegem că iubirea s-a domesticit de mult; de unde înțelegem că iubirea – apropierea – persistă tocmai prin acest exercițiu zgomotos și ostentativ, mereu exagerat, grosolan, dar cu un soi de efect „detoxifiant”, s-ar spune, al disputei absurde, al gestului așa-zis radical – pentru ultima dată! – în miez de noapte: „De câte ori în viața asta ne îmbrăcăm și ne dezbrăcăm în felul ăsta nebunesc și amenințător?”); e așteptarea tâmpă și alintată ca telefonul să sune odată, nu sună, e sms-ul pripit pe care-l regreți de cum îl trimiți; e soacra pe care firește n-o suporți; sunt copiii pe care-i bați cu cureaua pentru că te scot din minți; e soția care-ți fuge cu „peisagistul”; e cancerul, e chimioterapia, sunt poveștile și complicitățile din sala de așteptare la doctor; în fine, e moartea și urna cu cenușă transportată într-o ridicolă geantă sport „model zebră negru cu roz. […] N-aveau o geantă de voiaj mai elegantă? […] De ce arunci geanta? — E hidoasă. Nu-ți mai trebuie la nimic, Jeanette. — Ba da, ba da. Îmi trebuie, ca să transport diverse lucruri. N-o arunca. — Mamă, în geanta asta a fost cenușa tatei, de-acum nu mai are altă întrebuințare. E complet stupid, spune mama, geanta asta a dus un vas, și gata. […] I-o smulg din mâini, mamă, te rog, e grotesc. Ea apucă toarta gemând, e geanta mea, Odile! Țip, căcatul ăsta rămâne la Guernonzé! O înfund turtind-o în coșul de gunoi de pe zid. Se aude un plânset violent și sfâșietor.”
Cam așa se derulează anecdotele acestor personaje, cearta e marea lor virtute – și să recunoaștem că-ți trebuie nervi și voință să te cerți, să răspunzi înapoi, să mai adaugi încă ceva, să te mai auzi încă o dată, să mai spui încă ceva, același lucru, să mai aduci o nuanță, să exagerezi, să deviezi de la subiect; îți trebuie talent să te cerți, o voință de fier. Căci ce altceva ține cele două cupluri din Carnage (în regia lui Polanski, după textul Yasminei Reza, Le Dieu du carnage) laolaltă închise ore-n șir într-o cameră certându-se încontinuu? Ce altceva îi întoarce din drum ca să mai adauge ceva, să mai spună un lucru rămas nespus, să mai atragă atenția asupra unui aspect, să mai ridice un deget, dacă nu această voință sănătoasă și belicoasă a conviețuirii, această dorință de apropiere, de continuitate, de prelungire, de supraviețuire? Dacă n-am tânji după toate astea, după însăși mizeria căldicică a relațiilor umane, am pleca odată pentru totdeauna, am tăcea și am pleca. E al naibii de greu să taci și să faci, să tai în carne vie, să urli „Gata, te părăsesc!” și apoi să părăsești. Cearta, oricât de ridicolă sau de brutală, e semnul negocierii, e semnul neschimbării, e semnul bunăstării. Pe principiul că acolo unde-i discurs nu mai e loc și de act. „De câte ori în viața asta ne îmbrăcăm și ne dezbrăcăm în felul ăsta nebunesc și amenințător?” Certurile în căsnicie, scrie Susan Sontag într-o notă de jurnal din 1956, devin de la un punct inutile dacă nu îndrăznești să faci și pasul decisiv – adică să închei relația. Eroii Yasminei Reza trăiesc prin asta, tocmai prin inutilitatea și ineficacitatea disputelor, asta-i fericirea lor, fericirea și nefericirea, însingurarea și apropierea, perpetuu asigurate.
Iuliana Dumitru
(Articol apărut în INFINITEZIMAL 2)
