„Inconvenintul” mortalității omului e dat de condiția lui de ființă care se perpetuează sexuat, această echivalență pare să guverneze corpul de romane ale lui Michel Houellebecq, Extinderea domeniului luptei, Platforma, Particulele elementare, Posibilitatea unei insule şi Harta şi teritoriul. (Să nu care cumva să nu fie rostite cuvintele-cheie „drama omului occidental contemporan”, „inadaptarea” sau „incomunicabilitatea”…!) Dacă treci pragul lecturii instruite în cinismul general al vremurilor, e posibil să constați că Michel Houellebecq nu face așa-zisa critică de sistem, că nu are de clamat legitimări noi, deci nu „deconstruiește” crize…, și că nu denunță tragedia revoluțiilor sexuale și a sexualității omului contemporan, ci că edifică, în stratul de profunzime al romanului, un ciclu tragic: tragedia sexuării.
Ca fenomene colaterale care decurg din condiția sexuată a omului, formele de sexualitate și proliferarea de noi forme sunt rezultatul direct al accelerării conștiinței morții. Iar accelerarea conștiinței morții pare și ea a fi legată de adiționarea istorică de revoluții în numele libertăților, al dezinhibițiilor și al accesului imediat la fruct… Desigur că fiecare înfruptare nu face decât să amâne „fructul” ultim, sau dimpotrivă, să grăbească drumul către el, moartea. Așa arată și sexualitatea în romanele lui Michel Houellebecq: o permanentă ratare a fructului, în fruct. Voluptuoasă, probabil, și această ratare.
În Extinderea domeniului luptei, neatrăgătorii fizic au de luptat pe un front crunt pentru „uzufructul” lor senzual. Tisserand sau colega de clasă a naratorului, Brigitte Bardot, personaje făcute din „caltaboş cu vinişoare de grăsime”, arătând asemeni „broscoilor râioși”, cu „trăsături greoaie, din topor, lătăreţe, diforme, exact contrariul frumuseţii”, cu „pielea lucioasă, acneică” ce pare „să secrete permanent o sudoare grasă” nu prea au dreptul să afle cum te-ai mântui prin sex. Dar cât de mult și-o doresc! Tisserand trebuie să facă orice posibil pentru a reuşi să aibă o experienţă a trupului erotic, integrală. Dacă la începutul romanului el pare nu să sufere din cauza refuzurilor constante ale femeilor, eșecul îl gâtuie în cele din urmă. El își urlă permanent nu doar frustrarea simțurilor, dar și golul de afecţiune. Recunoaşte că este virgin, refuză să recurgă la prostituate, face diferite călătorii (tematice) în speranţa unei întâlniri, și crede mereu că are dreptul la o minimă fericire reală, firesc să fie inculcată în orice fel de trup… Dar nu o va atinge vreodată.
Naratorul, rece şi calculat, fără vreun rânjet de cinism pe chip, el însuși un personaj singuratic depresiv, îşi observă colegul şi îi deplânge neputința. Adică îşi deplânge neputinţa lui proprie. Pentru că tot ce găsim de deplâns e de deplâns în noi înșine. Tisserand este pe punctul de a se elibera şi de a poseda sexual ca urmare a unei crime. Când o tânără dintr-un club îl refuză, acesta, buimac de ură şi de durere, acceptă provocarea naratorului-personaj de a ucide pentru că doar în felul acesta „posesia” lui va fi integrală. Pe bună dreptate: neînsemnaţii, neimpunătorii nu pot răzbate decât prin subterfugii ale puterii lor ocultate, prin diversiuni violente. Nu pe tânără vrea să o omoare Tisseraud, ci pe iubitul ei de culoare (evident că este şi o problemă de putere şi de inferioritate), dar când ajunge aproape de ei pe plajă şi îi surprinde în actul erotic ființa lui încremenește. E privirea „meduzată” care-l încremenește, sau crima se suspendă în fața imaginii atât de proxime și de incandescente a iubirii? Mai spera el la ceva… La afecţiune? Are un accident de maşină, iar supoziţia sinuciderii nu este exclusă.
Absența trupului străin, a trupului-fruct… Și totuși, înainte de acestă absență calculabilă, vidul de emoție instalează cea mai deplină spaimă: „Încetul cu încetul, mi-a venit ideea că toţi acei oameni – bărbaţi sau femei – nu erau câtuşi de puţin nebuni; pur şi simplu le lipsea afecţiunea. Gesturile, atitudinile, mimica lor trădau o sfâşietoare dorinţă de contacte fizice şi mângâieri; dar, fireşte, asta nu era cu putinţă. Aşa că gemeau, urlau, îşi sfâşiau carnea cu unghiile.”
Unul dintre prietenii naratorului, un preot catolic, cade în „păcat” cu o asistentă medicală. Odată părăsit, conștiința păcatului nu își ia revanșa, dimpotrivă, aviditatea de lumesc și totodată spaima de lumesc se împletesc. Preotul își dorește cu și mai multă furie să aibă. Femeia însă aplică schema simplistă, amuzamentul, rictusul şi detaşarea murdăresc timpul atingerilor lor: „Lunea trecută, Patricia mi-a spus că a cunoscut alt băiat. Într-o discotecă, Metropolis. Că n-o să ne mai întâlnim, dar că se bucură că m-a cunoscut; îi place să schimbe băieţii; are doar douăzeci de ani. În fond, mă simpatiza şi nimic mai mult; o excita mai ales ideea că se culcă cu un preot, i se părea amuzant; dar mi-a promis că nu va spune nimic, nimănui.”
Dacă afecţiunea se trăieşte, renunţarea la ea se învaţă. Există și o meserie care se îndeletnicește cu așa ceva, psihologia. Psihologii, meşteşugari care te instruiesc cum să te iubeşti pe tine şi să te apreciezi pe tine (pentru că fiecare în parte suntem fiinţe speciale, nu?), transformă o persoană capabilă de afecţiune într-o mutilare – experiență a frustrării etalabilă ca bun învestit cu o certă demnitate urbană. Dacă e vorba de suferinţă, păi să fim suferinzi Asta este povestea de dragoste a naratorului cu Véronique, femeie care ar fi putut iubi dar în locul iubirii ea alege drumul la psiholog.
Sexualitatea neîmplinită, nefecundă, devine covârşitoare, este o maladie, un corp străin în corpul erotic. Astfel, tăierea sexului sau scoaterea ochilor devin necesare: „Pe noptiera de lângă pat e un foarfece. Ideea se impune: să-mi tai sexul. Mă imaginez cu foarfecele în mână, îmi imaginez uşoara rezistenţă a ţesuturilor, apoi, brusc, ciotul însângerat, leşinul previzibil. Sexul tranşat, pe mochetă. Lipicios de sânge. […] Ideea, acum, este să iau un foarfece, să mi-l vâr în ochi şi să-i smulg. Mai precis în ochiul stâng, într-un loc pe care-l stiu bine, acolo unde pare atât de afundat în orbită.”
Participă la această luptă pentru perpetuarea senzației că ești viu și turismul sexual. Capătul celălalt al lumii e populat cu ființe exotice dotate cu vulve de altă consistență nervoasă decât ale femeilor europene. Așteaptă și acolo o mântuire posibilă. Cuvântul tarif sună, desigur, trivial, dar asta nu-i exclude virtualitățile.
Femeile occidentale, adică femeile masculine, posedă dar fără rodire. La capătul celălalt al lumii, femeile nu s-au desprins de feminin și devin limanul afectuos și erotic al bărbaţilor occidentali care redevin capabili să trăiască un mariaj şi să aibă copii. Nu e evident că și-ar dori întoarcerea la paternalism, dimpotrivă, apropierea lor de femeile asiatice îi reașează în ordinea nostalgică a tandreței materne. Îşi doresc supunere. Apoi este teama de îmbătrânire, mai ales de îmbătrânirea în singurătate: „Mulţi bărbaţi se tem de femeile moderne, tot ce-şi doresc e o soţie care să se ocupe de casă şi de copii. Dorinţa asta, de fapt, n-a dispărut, dar în Occident le-a devenit imposibil s-o mărturisească; de asta se însoară cu asiatice. […] Femeile care simt plăcere şi care vor să dăruiască plăcere sunt rare, acum. Să seduci o necunoscută, să te culci cu ea a devenit mai ales o sursă de frustrari şi de complicaţii. Dacă te gândeşti la conversaţiile plicticoase pe care trebuie să le înghită un bărbat ca să ajungă în pat cu o femeie – care cel mai adesea se va dovedi o amantă lamentabilă, îl va pisa cu problemele ei, îi va povesti despre foştii ei amanţi sugerându-i, în treacăt, că nu prea e la înălţime, şi cu care, vrând-nevrând, va trebui să petreacă măcar restul nopţii -, înţelegi de ce bărbaţii preferă să evite o droaie de necazuri plătind o mică sumă. Când ajung la o anumită vârstă şi experienţă, bărbaţii preferă să evite iubirea. […] Dar în mediile culturale pe care le frecventam era pur şi simplu dezastru. Pe fetele acelea nu sexul le interesa, ci seducţia – şi încă o seducţie elitistă, trash, teoretică, de fapt deloc erotică. La pat, nu erau bune de nimic. Sau ar fi trebuit să le ofer fantasme, tot soiul de scenarii plicticoase şi kitsch care mă dezgustau numai când mă gândeam la ele. Le plăcea să vorbească despre sex, sigur, era chiar singurul lor subiect de discuţie; dar nu aveau nici urmă de inocenţă sexuală autentică.”
Sexul se trăiește inocent, aud. Cu abandonare de sine. Mai este posibil amorul voluptos într-o lume obsedată de greutatea corpului, de igienă şi de sport? Sexualitatea fericită este preocupată de plăcerea celuilalt. Acesta este sexul PUTERNIC. Femeia luminoasă din romanele lui Houellebecq este fiinţa care îşi doreşte înainte de orice fericirea celuilalt. Este o altă perspectivă a fericirii şi a iubirii, față de cea construită în ultimii şaizeci de ani în Europa. Pentru Michel Houellebecq iubirea este contrară celibatului și libertății individuale. Inocența aceasta intolerantă alungă și spaima de moarte. Iar pierderea iubirii este echivalentă cu moartea. Sexualitatea care are nevoie de durere şi de necunoscut, de depersonalizare este o sexualitate a egoismului şi a autosatisfacerii. O sexualitate joasă: „e mai simplu decât am crede… Există sexualitatea oamenilor care se iubesc şi sexualitatea oamenilor care nu se iubesc. Când posibilitatea de identificare cu celălalt a dispărut, rămâne o singură modalitate: suferinţa – şi cruzimea.” Houellebecq, în toate romanele lui, recompune ideea de cuplu şi de fericire pe care acestă întâlnire o conține, îngrozit de sărăcia fără alternativă a multiplicității. „Când iubirea a dispărut, viaţa devine oarecum convenţională şi silnică. Păstrezi o formă umană, comportamentele obişnuite, un soi de structură; iar sufletul, cum se spune, e gol. […] Acum sunt convins: pentru mine, Valérie a fost o excepţie luminoasă. Era una dintre acele fiinţe capabile să-şi consacre viaţa fericirii cuiva, să-şi facă din asta un ţel. Acest fenomen e un mister. În el se află fericirea, candoarea şi bucuria; dar nici acum nu ştiu cum, nici de ce se produce. Iar dacă nu am înţeles iubirea, la ce bun să fi înţeles restul?”
Totuși, în romanele lui Houellebecq sexualitatea fericită nu e niciodată posesivă, și nu reclamă în chip totalitar fidelitatea celuilalt. Ar fi de-a dreptul comic să-l vedem pe Houellebecq făcând figură de dogmatic conservator, de ortodox al familiei, de regresiv la valori ale stabilității etc. Sexualitatea se trăiește și multiplu. Plenitudinea nu e egală cu fidelitatea ci cu puterea de a te regăsi în plăcerea celuilalt. În Harta şi teritoriul scenele sexuale explicite lipsesc. De fapt, se renunţă cu totul: la ce? Să mai spunem odată cuvântul: la sex. Artistul Jed Martin se îndrăgosteşte pentru prima oară de Geneviève, o magaşă caldă şi voiasă, o fiinţă care trăiește aproape sălbatic. Şi se prostituează. Jed nu trăiește cu ea ros de gelozie, obsedat de trupul ei oferit altor barbaţi. El ştie că sexul poate fi pură biologie. Şi o întâlneşte apoi pe Olga (apoi însemnând după cincisprezece ani; ani fără memorie), o rusoaică superbă, luminoasă, o femeie conştientă de frumuseţea ei şi pe care i-o oferă lui. Când Olga îl anunţă că va pleca în Rusia, el este incapabil să facă vreun gest pentru a o opri sau pentru a pleca cu ea. Se eliberează unul pe celălalt din paradisul lor de libertate și de posesie, neîncercând salvări ultime și autodistrugătoare. Dar ei știu și că acesta e începutul vidului.
Să-l observăm și pe celălalt personaj nodal al romanului, scriitorul Michel Houellebecq însuși, un om ursuz, apatic, depresiv, singuratic, morăcănos. Houellebecq personajul e omorât cu cruzime, meticulos, prin decapitare, cu sfâşieri de piele şi mult sânge. Acest revers al romanului face din uciderea personajului care poartă numele autorului o parabolă oarecum mai explicită a sexualității care transcende egoul, dacă nu chiar a asexuării. Acum trebuie citită latura poliţistă a romanului, se caută un criminal, se verifică ipoteze, și mai ales este cercetată viaţa sentimentală a scriitorului-personaj. Nu se află nimic notabil! Nici un secret lubric bine ascuns, nici un fetiş, nici măcar descărcări de filme porno. Doar nişte corespondenţe cu nişte foste amante. Houellebecq-personajul, nu pare să fi fost preocupat de nici o sursă de afrodisiac și de nici o simulare: „Una peste alta, rar mai văzuse pe cineva cu o viaţă atât de searbădă. Nici browser-ul de internet nu a dezvăluit ceva pasionant. Houellebecq nu se conecta la nici un site pedofil sau măcar pornografic; conectările sale cele mai îndrăzneţe erau site-uri de lenjerie sau de ţinute erotice feminine, precum Belle et Sexy sau Liberette.com. Aşa că bietul bătrânel se mulţumea să se holbeze la fete în minijupă mulată sau în maiou transparent.” Rațiunea morții lui, foarte „sacrificială”, foarte simbolică, trebuie să fi fost direct răspunzătoare de inaderența lui la practicile colective de mântuire în libido.
În romanul Particulele elementare sunt puse faţă în faţă două extreme ale libidoului. Michel şi Bruno, fraţi vitregi, destine similare, dar trăiri ale dorinţei radical diferite. Bruno se agită frenetic în marginea paradisului vulvei, tânjește permanent. Pe de altă parte, Michel, lucid, cercetător, blând, incapabil de iubire, e departe de orice magnetism veneric. Până şi în timpul actului sexual priveşte cu luciditate şi fără abandon împreunarea. Ambii au şansa de a trăi iubirea. Li se dă şi li se ia. Un fel de.
Bruno desigur că ratează tot: pentru pasiunea de neoprit de a poseda multiplu și de a nu se ancora afectiv în nici o relație. El jinduieşte continuu, își poartă acest blestem. Dar, ne avertizează Houellebecq, „afecţiunea este anterioară seducţiei, iată de ce-i atât de greu să pierzi orice speranţă.” Acesta-i al doilea blestem al lui Bruno, nostalgia iubirii tandre. Apoi, continuarea schemei deja știută în romanele lui Houellebecq: el o întânește pe Christiane. Ceva din această nostalgie tandră e satisfăcută de întâlnirea cu această femeie. Ea moare și odată cu moartea ei se instalează vidul ireversibil și lucid.
Michel şi Annabelle, dimpotrivă, trăiesc iubirea, fără s-o fi căutat, încă din adolescenţă. Dar ei se pierd emoţional unul pe celălalt. Michel pare a fi și el un personaj asexuat, el nu poate cunoaşte abandonul plăcerii, dar simte un soi de iubire domestică, împăcată, fără extaz. Tot un fel de personaj sacrificial pare să fie și Michel, asemenea scriitorului din Harta și teritoriul. Annabelle, femeie frumoasă, trăieşte sinistrul previzibil al acestui dat fizic: rămâne însărcinată după o noapte banală cu un ins grotesc, renunţă la sarcină şi urmează o serie de întâniri cu diverşi. Experienţe goale, seci, triste: „Mă dăruiam prea uşor, bărbaţii mă părăseau de îndată ce-şi atingeau scopul, iar eu sufeream. Bărbaţii nu fac dragoste pentru că sunt îndăgostiţi, ci pentru că sunt excitaţi…”. Cu un gest de ultimă disperare şi speranţă ea îi cere lui Michel să îi dăruiască un copil. Scena în care cei doi procrează compune un documentar ştiinţific: „Cu puţin înainte de a ejacula, avu viziunea – extrem de clară – a fuziunii gameţilor, şi imediat după aceea a primelor diviziuni celulare. Era ca o cădere în gol, ca o mică sinucidere.”
Dar Particulele elementare trebuie să-i procurat lui Michel Houellebecq deopotrivă multă popularitate și multă ostilitate din partea promoțiilor de intelectuali francezi care au trăit mișcările New Age, hippy, ori feminismul ca pe experiențe capitale în biografia lor… ideologică. Toți acești „pași înainte” în sensul libertății individuale sunt etape ale unei noi deziluzii luminate. Michel şi Bruno sunt ei înșiși bastarzii unui spirit „liber” practicat de părinții lor. Progeniturile revoluționarilor sexuali sunt condamnați la nenorocirea vârstei de patruzeci de ani, sterpi, deja bătrâni, încercând acum „reintegrarea în absolut”, prin yoga, „creativitate” şi meditaţie.
Și în recursul la domesticul cel mai meschin vede Houellebecq o corectă continuare a revoluțiilor dezinhibitoare. „…femeile care aveau douăzei de ani în jurul „anilor ’68” s-au pomenit, ajungând la patruzeci de ani, într-o situaţie jalnică. În general divorţate, nu puteau conta pe relaţia conjugală – afectuoasă sau sordidă – , după ce făcuseră totul spre a-i grăbi dispariţia. […] Niciodată nu le-am înghiţit pe feministe. Putorile astea nu discutau decât despre spălatul vaselor şi împărţirea sarcinilor menajere; erau de-a dreptul obsedate de spălatul vaselor. […] În câţiva ani, reuşeau să-i transforme pe bărbaţii din jurul lor în nişte nevrozaţi impotenţi şi acri. Din acel moment – era absolut sistematic – , le apuca nostalgia virilităţii. Până la urmă, îşi părăseau bărbaţii ca să sară în patul unor machos latini de tot rahatul. Întotdeauna m-a uimit slăbiciunea intelectualelor pentru golani, pentru brute şi cretini. Pe scurt, se culcau cu unul, doi, trei şi mai mulţi în cazul celor bune de regulat, apoi turnau un plod şi începeau să facă dulceaţă de casă după reţetele din Marie-Claire. Am văzut scenariul ăsta repetându-se de zeci de ori.”
Michel Houellebecq dezvoltă tema trupului tânăr și în romanul Posibilitatea unei insule. Tinereţea este forma supremă a puterii, a dreptului la plăcere, la dorinţă și la viață. Tinereţea şi vampirismul sexual sunt temele-cheie în jurul cărora trebuie dusă bătălia pentru întâietate. Trupul tânăr este dorit şi este deplâns atunci când dispare deoarece odată cu el piere orice sens al existenței. În Harta şi teritoriul bătrâneţea şi boala îl determină pe tatăl lui Jed la eutanasiere, este singura lui scăpare dintr-un infern în care abia intrase. În Posibilitatea unei insule personajul principal, Daniel, se sinucide din cauza pierderii iubitei mult mai tinere care devenise raţiunea lui de a exista. Prima relaţie afectivă este cu Isabelle, o femeie care nu îşi mai poate continua existenţa sexuală deoarece se fanase şi nu mai era dornică să îşi mai arate corpul, Isabelle nu mai reușea să iubească sexul. Etc. Etc.
Romanul Particulele elementare se încheie cu proiecția unei umanități formate din clone, fiinţe asexuate. Ele nu vor cunoaşte iubirea, dorinţa, violenţa şi suferinţa. În absența iubirii, nici mântuirea nu mai trebuie obținută. Infructuoasă, omenirea și-a atins libertatea, dacă noțiunea de libertate mai are vreo rațiune să fie rostită.
Diana Elena Oprea
(Articol publicat în INFINITEZIMAL 3)
