Fotoni liberi (scenariu de film)

De-a lungul întregii călătorii, el socotește distanțe, consum de combustibil, prețuri de ospitalitate. Ocrotește cu gândul cel bun fiecare componentă a automobilului: injectoare, filtre, lonjeroane, amortizoare, turbină, gps, volantă, cauciucuri. Socotește și ea ofertele agențiilor de turism. Pe bancheta din spate a mașinii, copilul de 10 ani tace, absent.
— Ne oprim la Linz?
— Să aruncăm o privire…
Mașina familială intră în Linz. În amurg, Linz este un oraș vid. Îl cutreieră tramvaie, iar vatmanii sunt singurele ființe animate ale orașului. Piața centrală e acoperită de cioburi de halbe de bere, iar berea curge pe rigole, caramelizat și apocaliptic. Mașina poposește chiar în fața casei lui Anton Bruckner.
Camera cinematică insistă două minute pe placa de pe casă unde e gravat numele lui Anton Bruckner. În liniște. Mult.
— Rămânem aici?

Secvența este tăiată abrupt de forfota solară a Linzului de a doua zi, scăldat în bucuria indiferentă a turiștilor japonezi, coreeni și chinezi. Dar și localnicii au chipuri de japonezi, coreeni și chinezi. Blonzi. Aparatele de fotografiat stic-clic-jectează continuu. Copilul aleargă prin Hauptplatz după baloane cu heliu în formă de roți de automobil, de automobil, de bucșe, de mașini-femei. Ea îi face o poză copilului. Ea îi face o poză bărbatului ei. Ea le face o poză lor doi. Ea face o poză semnului heraldic al unei bresle de pe fațada unei clădiri. Este blazonul fierarilor.

Cadrul se întrerupe brusc, iar camera cinematografică studiază în detaliu, aproape lasciv, aproape indecent, toate formele, devenite instantaneu feminine și subversive ale mașinii familiale. Un Hyundai. Aparatul o privește peste tot, îi vede toate cutele, toate răsfrângerile. Apoi camera se depărtează de obiectul dorinței și ne trezim la Salzburg, la restaurantul de pește de lângă casa lui Mozart. Sugestia durează 7 secunde. Apoi suntem la Klagenfurt. Alte 7 secunde. Urmează granița cu Italia. 7 secunde. Apoi Udine. 7 secunde. Ocol scurt la Cividale. 7 secunde. Ca într-o convențională revistă de turism. Suntem în fine la Veneția. Camera cinematografică insistă să cerceteze apa când cristalină, când vertiginoasă, când coclită de pe canale. Sau canaluri?
— Cum zice, mă, Eminescu? Canale sau canaluri?
— Canale, dar parcă zice canaluri.
— Canaluri. Stai să-ți fac o poză.
Ea îndreaptă aparatul către el, apoi privește pe display-ul aparatului. Display-ul aparatului a înregistrat chipul bărbatului, iar în fundal se distinge parcarea de la intrarea estică a orașului și enorma hală de pește de alături. Și mai departe, se insinuează furnalul stației de termoficare.
Două femei de la micul restaurant de alături se scobesc cu scobitoarea în dinți. Privite din spate, sunt două nordice blonde zdravene. Pe partea cealaltă a circumferinței camerei cinematografice, descoperim două japoneze.

— Frumos e în septembrie la Veneția! rostește el pe tonul murdar-benign al călătorului care știe să tragă cu ochiul mai ales la monumentele pieritoare din excursie (vezi chipuri de femei, torsuri, gambe).
Ordinăria umorului lasciv și „conotativ”. Sau nu, poate nu. Aici e o decizie a regizorului de film. Un scenariu oricât de prost se oferă egal și regizorilor proști.
— Ce mai vedem? întreabă ea.
Ea nu e frumoasă, e frumoasă. Așa cum e urbanica femeie românească, voluntară, vulgară, fructiferă, suavă. Cel mai ușor de jucat rol în film e.
— Ce mai vedem? întreabă ea.
Secvența se întrerupe brusc și ne aflăm în camera de hotel. El socotește costurile parcărilor, compară prețuri. Tolănit cu fața în sus, cu capul pe pernă, emite:
— Până la Mamaia într-o oră jumate, până la Olănești într-o oră, Vatra Dornei în două ore jumate, până la Baia Mare în trei ore și-un sfert.

Copilul tace grav și singur.
Ea recapitulează pozele pe display-ul aparatului. Vedem și noi câteva.
Tatăl sporovăie despre neantul de hoți și chiulangii din țară. (Dar țara nu e așa, el e cam tâmpit, personajul tatălui. Dar nu lipsit de o anume dulceață de bărbat-prostovan-copil-arogant care vede, înțelege, dar nu poate să articuleze.)

Ea pare din ce în ce mai cufundată în recapitularea imaginilor. (Începe să-mi placă mult de ea.) Urmărim și noi împreună câteva succesiuni de imagini. Din când în când ea focalizează câte un detaliu. Încearcă și aparatul cinematografic să observe care este detaliul asupra căruia se oprește ea.
Straniu, la Linz, la Salzburg… și peste tot unde s-au oprit, pare că se insinuează în unele imagini silueta unui personaj, a aceluiași. E subțirel, grațios și un pic ridicol. Nu e japonez. E același în toate aceste locuri. E același!
— Ce-o să facem cu toate pozele astea? întreabă copilul.
— O să ne uităm la ele și o să ne aducem aminte, îi spune tatăl.
Ea continuă să parcurgă adâncită suita de fotografii, absentă din dialogul lor.
— Toată viața o să ne aducem aminte?
— Toată… nu știu. De fiecare dată când o să avem nevoie… să ne aducem aminte.
— Adică o să fim fericiți de câte ori o să ne aducem aminte?
— Nu știu dacă o să fim mai fericiți…
Într-adevăr, aceeași siluetă se insinuează mereu pe traseul fotografiat al turiștilor noștri. Uneori în planuri foarte apropiate. Alteori fulgurant. E același.

Cezură în scenariu.

Cine e el, acest personaj misterios care apare în fotografiile ei? Îl avem deja în prim-planul camerei cinematografice. E grefier. Îl vedem în camera de judecată. Se dă verdictul, în fundal, ininteligibil. Condamnatul, un om tânăr cu figură tragică și nobilă privește direct în cadru, preț de două minute, e singurul care ne privește.
Grefierul preia dosarele, iese din camera de tribunal supravegheată de camere de luat vederi. Intră pe holurile tribunalului, apoi într-o încăpere unde îşi schimbă haina. Sunt și acolo retine subtile. Va ieşi pe poarta uriaşă a tribunalului observată polifonic de camere video de pe o rază de 300 de metri. Se avântă pe stradă. Intră în iureşulul oraşului pe care nu-l putem identifica. Grupuri puternice de turiști trec și mitraliază cu aparatele foto. Omul nostru face eschive explicite de soldat pe câmpul de luptă ferindu-se de răpăiala gloanțelor, de obuze, de schije. E un atac de gherilă aspru, de pretutindeni pândesc inși cu harnașamente militare gata să declanșeze foc fotografic asupra oricărui detaliu, asupra oricărui ungher. Imaginile capturate șuieră pe la urechile pietonului protagonist. Trebuie să fi trecut deja vreo 15 minute de film fără cuvinte. Numai zgomote concrete. El se refugiază într-un cotlon pustiu. Desigur că nu e pustiu etc. Durează mult această parte de film, e cea mai frumoasă parte.

Cuplul excursionist plus copil e de mult întors la cămin. Aș spune că la București. Ea, femeia, mama, a căpătat o frumusețe străluminată (nici aici rolul nu se complică). Nu e doar frumoasă, dar plutește pe o pneumă cu totul nouă, iradiantă și dincolo de lume. El e ca întotdeauna. Copilul e grav.
Ea se retrage adesea. Caută fotografiile cu el, cu insul care apare misterios în aproape toate. Le revedem și noi. E același ins. E același.
E grefierul, nu?
Pare că nu mai are nimic de pierdut. E resemnată cu bucurie, cu limpezime. E foarte frumoasă.
— Dragul meu, vino te rog, îl urnește ea pe bărbatul înecat pe undeva prin casă.
Bărbatul vine fără protest.
— Dragul meu. Dragul meu, insistă ea alintat înțeleaptă și neconsolată. Nu ți se pare că omul acesta e același, aici și aici? Și aici? îi desconspiră preocuparea ei deja sufocantă și delirantă de luni de zile.
— Care? întreabă el.
Vine și copilul cel grav și participă în tăcere.
— Acesta, zice ea. (Nu rostise în viața ei forma literară a lui acesta.)
— Care acesta? îngroașă el.
— El. El. El. El, explică ea și arată cu degetul.
Era un copil, ea. Copilul ei îmbătrânise subit. Avea riduri.
Soțul studiază problema. Mărește imaginile, compară.
Vedem și noi două variante ale aceluiași misterios pretins același ins.
— Ăsta de aici e șaten și cârn. Ăsta e cu nas acvilin și cu chelie. Ăsta e pe scaun cu rotile. (O focalizare puternică ne arată frânturi vizibile ale scaunului.) Ăsta are 80 de ani…
Copilul e deja instalat în fotoliu, se uită la televizor și e foarte bătrân.
Ea e încremenită. Se pare că bărbatul ei a văzut bine, urgent. În fine, concluzia bărbatului ei, cu calm, cu bunătate:
— Nu e el.

Sfârșit

(Articol apărut în INFINITEZIMAL 2)

Share Button

Leave a Reply