Banii cu duh. Cuviosul Don Juan cheltuitorul

Don Juan îi dă regelui Villaverde și Almendral, Mértola și Herrera, / „între Castilia și Portugalia”, și va primi de la rege Olivenza și Moro, Serpa, Toro, întinderi de dimensiunea celor pe care le-am numi noi Țara Crișurilor, Ținutul celor 4 Scaune, Insula Mare a Brăilei, Herța, Valea Ialomiței. În clipa când se face acest schimb, acceptat imediat de rege, Don Juan nu e de față. El tocmai cucerise, în fruntea armatei castiliene, Lisabona (sau Ulisabona, sau „zidirea lui Ulise”), iar acum conduce frontul de cucerire a Tangerului și a Ceutei. Pe eroul militar îl reprezintă la acest schimb chiar viitoarea lui victimă: un tată de fiică dezonorat de furia seducătoare a lui Don Juan.

Cine este Don Juan? Se vede că este un impecabil seducător de paradisuri planetare, un adulterin geostrategic spre gloria misericordioasă a coroanei Castiliei. El e, asemeni suitei de donjuani prodigioși care coboară dinspre Tirso de Molina către azi, o natură demnă și vitală, încarnarea curajului și a neîndurării fricii! Acesta e Don Juan: refuzul pătimaș al fricii.

Frica izvorăște din următoarea despărțire: întâi o lume a faptelor; pe urmă o lume a răsplăților sau a pedepselor pentru fapte. Dacă adevărata valoare a faptelor de acum se va descărca într-o lume de altcândva, la Judecata de Apoi, atunci prezentul se dizlocă din prezent, prezentul se golește de prezent, și această golire e chiar originea fricii. Iar moartea face contabilitatea prezentului, până atunci suspendat. „Comerț cămătăresc cu mila” numește Papini această decontare de apoi. Don Juan refuză pătimaș frica, adică succesiunea de timpuri care fură prezentului prezentul și-l înstrăinează. Acest refuz îi consacră lui Don Juan și nestatornicia față de femei. Dacă plăcerea ar fi cumva vinovată și se hrănește din multiplicitate, atunci Don Juan vrea să trăiască pedeapsa multiplicității în chiar actul vinovat al plăcerii. Nu altcândva. E deja probabil că o trăiește?

Prezentul fără prezent naște frica. De „brațul greu” al lui Dumnezeu și de neîndurarea Lui în moarte Don Juan nu vrea să audă. „Las’ pe mine!” repetă el obsesiv. „Pân-acolo-i lungă cale”, (iar în spaniolă: „Tan largo me lo fiáis”). Don Juan se copilărește fără sfială, el vede că până la moarte calea e lungă, ba mai mult, că orizontul morții e ipotetic, că nimic nu îi confirmă consistența, nici măcar statuile funerare, că moartea e o abstracțiune și că va rămâne o abstracțiune cel puțin până după ultima suflare. Doar eliberat – nu de frică, dar eliberat – prin actul de conștiință care refuză orice pact al ființei vii cu frica, Don Juan își clădește strălucirea etică. Virtuțile lui cavalerești sunt pentru toți neîndoioase – iar printre primele, onoarea cuvântului dat i-o admiră cu toții, chiar și cârtitorul servitor Catilinón. Don Juan merge până la capătul ultim al refuzului fricii, urmându-l pe musafirul de piatră, pe tatăl dezonorat, pe mortul luat în derâdere („Cum să te temi de un mort?”) către ultimul ospăț, cel de piatră, „criptic”, din care se înalță miesmele de pucioasă. Protest mai cumplit împotriva cultului morții și împotriva fricii, în frisonul copleșitor al fricii, nu s-a mai pomenit vreodată în cultura europeană.
Doar cuvântul dat femeilor seduse nu și-l ține Don Juan. De ce așa? Ce e prodigios în mizeria asta?

Se pare că există o iubire de Iubirea prin devoțiune, tezaurizată (iubirea de reprezentările sfinte, iubirea matrimonială, iubirea de marile reprezentări comune); Don Juan iubește cealaltă iubire, care se conține pe sine integral în chiar actul risipirii ei, și care nici n-o fi fiind iubire, poate că trebuie numită separat, seducția. El seduce continuu ca nu cumva să fie prins în năvodul iubirii avare, superstițioase. Iar seducția nu poate fi tezaurizată, e fulgurantă.
Seducția e concomitentă cu părăsirea subiectului sedus.
Seducția se cheltuie.
Seducția se instituie de fiecare dată din nou, fie și pentru același subiect sedus, dar într-o logică a multiplicității. Don Juan nu e niciodată îndrăgostit, el seduce și caută seducția.
Ca să poată trăi seducția, Don Juan trebuie să se înfățișeze (iubirii) ca o ființă înnoită, unei ființe mereu înnoite.
(Când spun „ființă înnoită” mi se pare că arăt un consemn cristic, sau cuvintele mă înșală?)
Iubirea aceasta seducătoare, a ființei în ipseitate, mereu inaugurată, vitalistă, fuge de iubirea mortificată de reprezentări și de valori masive. În afara seducției, iubirea nu e decât un paleativ la cultul morții pentru Don Juan.
Iar Don Juan poartă cu sine aporia iubirii eliberate de cultul morții și al fricii: plăcerea de iubire este aceea de te reconfigura tu însuți mereu în altul, iar pe altul îl întrupează el, Don Juan (mereu în obscuritate, deghizat, mereu dând femeilor seduse parola furată de la altul); plăcerea de a iubi o femeie este aceea de a iubi mereu o alta, aceeași mereu smulsă de pe pragul matrimoniului necrofor.

O singură spaimă îi rămâne lui Don Juan de neînfrânt: „Pentru mine-i zi funestă, / Tristă, numai ziua-n care / Nu am bani în buzunar. / Restu-i glumă de prost gust.”
Pe Don Juan umbra morții îl amenință numai dacă n-are bani în buzunar.
Dar Don Juan dă și primește în schimb, de la rege, uriașe întinderi. Ce înseamnă bani în buzunar pentru un senior ca Don Juan care are în stăpânire ținuturi de pe cuprinsul iberic?

Bani în buzunar, adică bani de risipit.
Bani de cumpărat clipa.
Bani care n-au nici o legătură cu posesia, cu averea.
Bani care nu cumpără nimic stabil sau definitiv, ci bani care cumpără evanescența.
Adică banii. Exact spus, banii din buzunar, pentru că singura definiție a banilor este chiar circumstanța lor de loc și de dimensiune: în buzunar.
Nimic altceva decât evanescența sunt banii. Iar cea mai sumbră clipă a lui Don Juan e aceea care-i interzice jocul cu evanescența. Clipa sumbră nu pare deloc să fie sărăcia rezultată din deposedarea de posesii. Ci deposedarea de ceva ce nici nu se posedă, pentru că se risipește.

Identitatea lui Don Juan sunt domeniile regatului, pe care le are.
Ipseitatea lui sunt banii din buzunar (pe care nu-i are, pentru că îi cheltuie). Adică ceva care nu te ancorează la nici un cheu al existenței, nu te agață de nimic ce nu-ti aparține (și nimic nu-ți aparține), nu te împământenește în nici o demnitate, nu te silește la nici un troc cu posteritatea și la nici un pact (înfricoșat) cu moartea.
Sunt bani puțini banii cu duh, cât să încapă în buzunar. Cu ei luneci la suprafața realului, nu te impotmolești. Ei sunt corpul fără organe, nu reprezintă în definitiv nimic, sunt convenționali și lipsiți de densitate. Banii din buzunar sunt superfluizi și îți promit singurul miracol al superfluidității, ipseitatea.

Cine-i are nu-i cheltuie, pentru că-i are, asta este formula avariției eterne și anti-moderne. Vezi nesfârșita listă de avari ai tuturor literaturilor și ai tuturor moralelor de pe pământ. Avarul se citește literal ca fiind cel avut. Ceea ce înseamnă că averea, avară, e responsabilă de nerisipire, de propria ei stabilitate. Avariția pare a fi corespondentul iubirii gregare, consfințită de posesiunea în comun. Averea de bani se face cu frică, precum se face matrimoniul, cu grija de un prezent care se dizlocă, cu frica zilei de mâine și de apoi. Dimpotrivă, banii de buzunar batjocoresc frica, ei te dezleagă mereu de apartenență și îți îngăduie să parcurgi liber multiplicitatea, fără să delegi nimic testamentar. Aporia banilor cu duh, adică a banilor din buzunar (ai lui Don Juan) este următoarea: cine cheltuie nu are. Precum cine seduce iubește fără să aibă și fără să rămână ancorat în iubire.

Banii, dacă-i ai, ai.
Dacă n-ai, cheltuiești. (Sau seduci?)
Blasfemie mai teribilă și mai spirituală n-a rostit niciodată modernitatea.
Don Juan știe cum arată ziua „funestă, tristă”. Ziua mortificată o știe, e „ziua-n care / Nu am bani în buzunar.” La fel trebuie să fie ziua în care Don Juan nu seduce și nu e sedus.

Față de provinciile pe care le schimbă cu regele, banii lui Don Juan din buzunar sunt infinitezimali. Precum infinitezimal e momentul seducției. Banii din buzunar dispar la fel cum dispare clipa cumpărată cu ei, sau cum dispare seducătorul în chiar prezentul seducției. Banii din buzunar nu sunt niciodată la fel de mulți și nu sunt fără șir. Banii din buzunar sunt la cheremul prezentului, la rându-i inegal, capricios. Iar marele senior castilian poate oricând rămâne înghețat în mortarul sinistru al neputinței de a mai cheltui prezentul sau de a seduce.

Don Juan cheltuie bani ca orice cheltuitor – pentru că nu-i are. Când oaspetele de piatră bate la ușa casei lui Don Juan, servitorul Catilinón încearcă să-și amâne groaza întrebând: „Poate-s zbirii?” Mai mult decât evident că Don Juan trăiește la Sevilla, la Neapole și oriunde, cu bani împrumutați de la bănci sau de la zarafi și că tot ce cheltuie în numele clipei, cu fervoarea hedonistă a burghezului modern, n-are nici o legătură cu marile lui averi latifundiare de pe întreg cuprinsul Castiliei. El cheltuie singurul lucru ce poate fi cheltuit, ceva ce scapă presiunii morbide a posesiei, ceva care semnalează chiar inversul posesiei, vidul ei, incontinența: banii din buzunar.

Să cheltui întrucât n-ai e un har al omului modern. Doar al lui. Asta e libertatea și tragedia lui. Asta e slăbiciunea și radicalitatea lui. Cu banii de cheltuit pe evanescență sau mai bine zis cu vidul averii în buzunar, Don Juan ne arată latura lui stoică, căci viața lui se acordă perfect cu omnia mea mecum porto. Tot ce am port cu mine. Uită-te cum trăiește acest hedonist stoic, risipitor de sine, în disprețul bogățiilor pământești. Ca să primească harul unei iubiri integrale – deplin intensă în fulguranță și nealterabilă – cum e seducția. E impecabil Don Juan. Sfântul banilor din buzunar, deci fără de bani.

Cine pune banii deoparte, omul chivernisit și prevăzător, se retrage în spatele propriului prezent. Sau îl îngroapă așa cum îngroapă talantul omul cel înfricoșat din parabola cristică.
Cine încasează prețul încasează un preț fals pentru că orice preț încasat e fals.
Cine cheltuie prețul cheltuie un preț just pentru că orice preț cheltuit e just.

Don Juan al lui Ödön von Horvath, din anii ’30, se întoarce de la război, e frânt de oboseala războiului, vrea să moară și își caută limanul mortuar, logodnica pe care o părăsise chiar în fața altarului. Logodnica e dispărută, e moartă. Absența ei îl revitalizează pe Don Juan care seduce toate femeile din orașul oricum golit de bărbați. Dar Don Juan, în criza de după război, devine repede și primul speculant capitalist, el face comerț cu opere de artă. Cu toată bunăstarea aceasta financiară, Don Juan trăiește în refuzul categoric al oricărei posesiuni, ghidat tot de omnia mea mecum porto. Nimic nu e al lui, nici casa în care doarme. Asemeni modelului său spaniol, Don Juan al lui Ödön von Horvath are fără să aibă, și neavând cheltuie.
Numai asta face, cheltuie „pe frumusețe”.

Când una dintre fetele proprietăresei îi cere bani cu împrumut pentru o colegă a ei obligată să fugă din țară de consecințele unui act de anarhie revoluționară, el refuză, „Știți de ce? Pentru că sunteți urâtă, domnișoară”, îi explică Don Juan. Urâtă cum? Nu spune mai mult Don Juan, dar spunându-i „urâtă”, femeia tânără înțelege: sedusă, ea se silește să-și mintă seducția pentru a nu trăda cauza feministă pe care lupta ei socială i-o pretinde. Ea e o neuropată socialistă. „…sunteți urâtă”, adică v-ați pus masca de cauciuc a luptei pentru un adevăr colectiv, v-ați batjocorit ipseitatea ca să vă așezați în frontul unui bine dedicat asemănătorilor.
Sunteți urâtă, aici nu încape nici o subiectivitate.
Înțelege și ea foarte bine că e urâtă. Don Juan nu e zgârcit și nici cinic. El cheltuie bani din buzunar, risipește, dar risipește riguros: doar în numele ipseității. Și nu achită consemnele urâțeniei.

E indecent și fără pioșenie să spui că banii sunt ochiul dracului. Pe cât de antimodern e descântecul acestei metafore pe atât de necreștin. Da, sunt ochiul dracului pentru cei care nu înțeleg din ce sunt făcuți banii, adică din propria lor evanescență. În aporia sărăciei pe care banii o conțin trăiește duhul banilor.

Parabola talanților vorbește de înmulțirea cu duh a banilor. Nu pe împătimiții de avere și de bani îi are în vedere învățătura cristică, pe zarafi și pe negustorii avari. Dar în descendența directă a inventarurilor productive din Vechiului Testament, parabola restituie banului funcția modernă pe care o are dintotdeauna, aceea de a se cheltui prin înmulțire, și de a nu fi niciodată tezaurizat, păstrat, „îngropat” (cum face precautul înfricoșat din parabolă). Andrei Pleșu (în Parabolele lui Iisus, Humanitas, p.182,183) refuză, sau poate doar amână, să citească parabola talanților și ca pe o pravilă propriu-zisă de întrebuințare a banilor. Că sporul banilor ar fi spiritual i se pare incalculabil pentru etosul creștin, și citește parabola strict în dimensiunea unui spor metafizic, al „mizei hermeneuticii”, prin expandarea simbolică a referentului prim. În deontologia lecturii, însă, un text care exultă simbolic și nu se verifică literal e un text slab sau mincinos. Ba da, banii e minunat să fie sporiți, precum duhul credinței se înnoiește continuu, și amândouă spornice lucrări desfid avutul.

Banii sunt inocenți: pentru că ei sunt tot ce ai fără să fie nevoie să ai nimic.

Sebastian-vlad Popa

(Articol apărut în INFINITEZIMAL nr. 2)

Share Button

Leave a Reply