se dedică prietenului meu Francisc Mraz, artist radical, care știe ce înseamnă să pui mâna pe realitate
Fotografia e o lașitate și e un fapt radical.
Fotograful știe că nu trebuie să creeze lumea din nou; dar oriunde oricând s-ar afla, lumea întreagă se află cu el aici și acum.
Fotograful are de făcut un singur gest, cel mai laș gest dintre gesturile de lucru ale artistului: să îndrepte obiectivul înspre lume. Ce intră și încremenește în încadratura obiectivului e surprinzător, miraculos, perfect, dincolo de orice intenție și de orice așteptare, așa cum lumea este – atunci când se încredințează privirii. Fotografia, asemeni oricărui pătrat care limitează privirea, forțează privirea să-și capete conștiința. De aceea, fotograful are de făcut cel mai radical gest dintre gesturile de lucru ale artistului: să îndrepte obiectivul înspre lume.
Maladia secolului e fotografia. Toată lumea e pasionată de fotografie. Tuturor le place fotografia. Nu există să nu fii interesat de fotografie. Nu există să nu fie interesantă fotografia. Fotografia e o pasiune artistică. Oamenii au sensibilitatea artistică și iubesc fotografia. Fotografia e o artă! Cine spune că fotografia nu e o artă este ponegrit. Pentru că fotografia e democratică, e a tuturor. Fiecare are un fel de adevăr, un fel de întâietate, un fel de vulnerabilitate, un fel de speranță, din care lumea pare că e făcută. Fotografia e o artă pentru că arată sensibilitatea omului care face fotografie. Cine spune că fotografia nu e o artă e fie snob, fie obtuz. Fotografia e a tuturor și nu e a celor care nu suportă plaga mondială numită fotografie. Fotografia surprinde tot felul de chestii. Nebănuite. De care nici nu știai. Fotografia e sensibilă, te învață să observi. Te învață să fii atent. Și, în definitiv, ce este artistul, dacă nu un om mai atent decât alții? Aşa fiind, toată lumea practică atenția practicând fotografia. Deci toată lumea face fotografii bune. N-am văzut fotografi care să nu facă fotografii bune. N-am văzut oameni pasionați de fotografie care să nu facă fotografii bune.
Fotograful e radical, el știe că orice obiect privit (cu ochiul) se transformă în subiect. Dar asta e și lașitatea fotografului, bănuind el (cu bună știință!) că obiectivul fotografic nu e într-adevăr obiectiv, ci un subiectiv raportor de orice.
O imagine decupată dintr-o imagine provoacă o tensiune nouă, aparent mai puternică decât cea a ansamblului. Un pătrat (sau încadrare) care se perindă peste imaginea lumii face din oricare dintre pozițiile trecerii lui o poziție critică, misterioasă, gravă. Tăind cu foarfeca tot mai îngust încadratura unei fotografii, imaginea ei devine din ce în ce mai inexpresivă, mai pătimașă și mai enigmatică, până la sfâșierea interioară a privitorului care nu mai poate opta între revelarea unei noi evidențe și revelarea unei noi ascunderi. E destul să adâncești detaliul ca să observi și mai acut lumea, și să te înfiori de ocultările ei. Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni ne spune acest adevăr. Fotograful e radical, el se bizuie pe acest adevăr. Fotograful e laș pentru că se bizuie pe acest adevăr, fără puterea de a atinge el însuși materia căreia îi dă o atât de vie conductibilitate de conștiință.
N-am văzut fotografi care să nu facă fotografii bune. N-am văzut oameni pasionați de fotografie care să nu facă fotografii bune. Toate fotografiile sunt bune. Nu există fotografie săracă. Nu există fotografie goală. Nu există fotografie care să nu conțină totul. Toate fotografiile sunt impecabile (fără păcat). Aceasta este una dintre irațiunile majore pentru care toată lumea pe glob e pasionată de fotografie, de vreme ce fotografia pune la un loc inocența și democrația.
Un om cu ranița fotografică pe umăr sau cu obiectivul la piept, agățat de un ham, este o prezență dramatică. Pe de o parte ne arată spectacolul jalnic al cuiva care caută mereu ceva (și nu găsește), deci va trebui să se întrebuințeze de memorie. Fotografia pe care o face e un obiect de arhivă. Pe de altă parte, el, purtând cu sine încadratura, e apt să vadă idiomul secret al lucrurilor și al lumii, pretutindeni, în timp ce noi, ceilalți, uitându-ne la lucruri nu vedem nimic.
Nu cunosc fotografii proaste și nu cunosc fotografi care să nu se priceapă la fotografie sau care cel puțin să n-aibă sensibilitate pentru fotografie. Fotografia e o impostură a reușitei necondiționate. Deci n-am văzut niciodată impostură în fotografie. Toți fotografii sunt buni. Nu există fotografi slabi sau răi. Fotografi slabi sau răi nu există decât dintre cei buni.
Fotograful e un artist asigurat. Orice shot nimerește în plin. Din orice poziție, în orice moment, realul i se înfățișează întreg. I se înfățișează întreg, la fel ca oricărui ins care nu are aparatul de fotografiat atârnat de ham! Dar insul neavând aparatul atârnat de ham s-ar putea să rateze conștiința acestui deplin. Dacă vrei să afli că realul e întreg peste tot pretutindeni, în fiece cotlon obscur al lui, trebuie să ai aparatul fotografic atârnat de ham. Dacă nu ai aparatul fotografic atârnat de ham fie nu observi realul, pentru că doar aparatul te-ar sili s-o faci, fie-l observi: dar regreți memoria ingrată care-l va risipi din conștiință, și tânjești după memoria aparatului fotografic și după hamul lui. Deci fotograful e un artist asigurat. El are libertatea să fie cel mai absent personaj dintre cei prezenți, pentru că el, fotograful, asigură stocarea necondiționată și deplină a memoriei realului. („fotograful se găsea acolo; […] el nu putea să nu fotografieze […]. Clarviziunea Fotografului nu constă în «a vedea», ci în a se afla acolo.” Roland Barthes)
Orice shot fotografic nimerește în plin. Fotograful e un artist asigurat, și tocmai de aceea fotograful nu e un artist. El e un martor fără mărturie. El vede și nu atinge. Nu intervine. Nu dizlocă materia și nu transfigurează materia. În absența transfigurării materiei, orice pretinsă artă e nulă. Fotograful nu ajunge să transfigureze materia nici măcar în măsura în care un lăcătuș o face. Fotograful vede pentru că are mijlocirea prin care vede (aparatul fotografic, încadratura), dar nu are și nemijlocirea vederii care este facerea a ceea ce vede. Deci fotograful nu numai că nu este un artist, dar este ruinarea ideii de artă, ruinarea ideii de artist. Între fotograf și pictor nu sunt diferențe de comportament, de limbaj… între fotograf și pictor e o prăpastie definitivă și gravă.
Intervențiile fotografului asupra imaginii în fotografie sau compozițiile pe care le face el îl ruinează și mai temeinic pe artistul care presimte că ar fi și nu e niciodată. Fotograful aranjează obiectele în spațiu; e posibil să găsească și secțiunea de aur; e posibil să vrea să o și comenteze, să o răstoarne; e posibil să aibă cele mai bune idei, cele mai neașteptate, cele mai îndrăznețe. Cu atât mai rău. Pentru că oricum aparatul fotografic îi promitea necondiționat izbânda: iar acum izbânda lui e necondiționată (și lașă) și în același timp subminată de arbitrariul imaginației. Astfel, izbânda fotografului nu e doar mijlocită (de radicalitatea încadraturii aparatului), dar și înjosită de subiectivitatea fotografului care devine autor. Iar fotograful capătă dreptul să combine pozițiile realului, să-l interpreteze sau să aibă imaginație, să aibă opinii despre real în absența experienței realului, adică a transfigurării realului prin nemijlocirea cu materia. Ceea ce înseamnă că fotograful nu e niciodată un autor, ci dimpotrivă subminarea brutală și subversivă, prin asemănarea cu autorul, a ideii de autor. El nu va fi niciodată un principiu auto, sau auctorial, ci un speculator de impresii. Fotografia (un ready-made uneori alcătuit cu priceperea artistului, a autorului) este ruinarea ideii de artă cu atât mai abitir ruinătoare în asemănarea ei ostentativă cu arta și în confuzia care se naște între fotograf și autor.
Toate acestea sunt banalități crase, neliniști de anul I la facultatea de fotografie, neliniști fosile pentru fotografii profesioniști. Iar pentru fotografii amatori sunt orori.
Toată lumea face fotografie. Toată lumea se pricepe la fotografie. Iar dintre cei care se pricep, o parte nu se pricep. Iar cine nu se pricepe la fotografie nu are cum să nu se priceapă la fotografie. Fotografia e o plăcere pentru toată lumea. E un hobby general. Dintre toți artiștii și pseudoartiștii din lume, amatorii de fotografie sunt cei mai habotnici apărători ai artei lor.
Nu-l înjosesc pe fotograf dacă spun că el nu e un artist, ci o nevroză a prezenței. (Cu toate că gramatica care-i ghidează decizia unei încadrări fotografice este aceeași cu a bietului pictor mânjit de materia facerii.) Fotograful vede continuu, prezența lui e iscoditoare, nerăbdătoare, densă, poetică. Totuși – deposedată de nemijlocirea cu materia: deci prezența lui e antipoetică, slabă, detașată și estetică. Cred că un fotograf trăiește înăuntrul acestei contradicții. Dar el nu știe să-și sărbătorească această contradicție și să-și sărbătorească nerezolvarea acestei contradicții. Pentru că el, cu harnașamentul aparatului fotografic prins de toate găicile costumului militar de fotograf ce e, crede că a mai rezolvat (la rezoluție mare) ceva din evidența acestei lumi, odată cu efectuarea shotului fotografic. Fotograful, neavând dificultatea de a-i reface lumii facerea, nu se simte parte din miracolul care e lumea. Dimpotrivă, fotograful, în costumul militar de fotograf, are de-a dreptul lumea în posesie. Meseria lui nu e să rescrie frumusețea lumii, așa cum ne-am putea înșela adesea, ci să instaleze în om starea de perplexitate, dând continuu lumea în vileag.
Sebastian-vlad Popa
(Articol apărut în INFINITEZIMAL 2)