Ce-ar mai fi de făcut?

Vinci a terminat Literele, la întrebarea ce vrei să te faci când vei fi mare el spune că ar vrea să facă ceva, ar vrea să facă, i-ar plăcea, poate, cel mai firesc ar fi, ar încerca să fie ceva care să aibă legătură cu studiile de la facultate, cu Literele, dar nu știe exact ce să facă. Se pricepe foarte bine la calculatoare (nu mă pricep foarte bine la calculatoare, e ca și cum aș fi chior în țara orbilor – varu-miu se pricepe bine la calculatoare!).
Lumea e bine făcută și nimic din cele trebuincioase nu ne lipsește. Ce-ar mai fi de făcut? Poate trecerea la noua grafie? Patruzecișioptul, poate? Patruzecișinoosul? Junimea, unirea, despărțirea, regăsirea, pierderea, repierderea, risipirea, eu?

Ce-ar mai fi de făcut?
O expoziție Goya. Fotografii de Magritte. Roger Milla trece două zile prin București și vizitează Federația. Seiji Ozawa dirijează Filarmonica. Infinitezimale. O conferință ține Saul Kripke la Universitate. Câteva chartere pline cu soli se întorc din Vest. Infinitezimale.
Viața mea e o capodoperă, zice un cântec franțuzesc, de minciună amânare minciună, parafrazăm noi, de amânare minciună amânare / frumos e în februarie la Chandelier – en Aix – pe câmpul lui martie. / E zi scurtă azi / la tiraj de 3 000, hârtie de ziar, 32 de pagini, formatul mare, 3 500 de lei costă / de renunțare absență atenție rea / viața mea e o capodoperă / de atenție rea absență / e capodoperă viața mea o / capodopera mea o viață e.
Ce-ar mai fi de făcut? E foarte neprofesionist pusă problema.
Ar mai fi, se pare, câteva grade de neprofesionism la care problema ar trebui pusă cu adevărat.
Dar timpul iresponsabil când este? Să definim iresponsabilitatea. Uitați cum definim iresponsabilitatea. Să nu răspunzi de nimic nimănui răsfrângând luminos către oricine. Așa definim iresponsabilitatea. Acum e timpul iresponsabil. Ce mai e de făcut.
Iuliana a terminat Facultatea de Litere și nu și-a ales nici o slujbă. La întrebarea ce vrei să te faci când vei fi mare ea spune că ar vrea ceva, i-ar plăcea în principiu, se gândește, ar fi de așteptat să-și găsească o ocupație legată de cuvinte, de scris. Ar trebui o dezolare puternică și inaugurală. Nici o dezolare de acest fel nu există. Sau nu e oportună.
E greu de ales ce să faci. Ce să fii. Ce să scrii.
Sigur că de făcut ceva trebuie. București e din ce în ce mai viu și mai vesel și poți avea orice-ți dorești pe lume. Deși rar, troleibuzul 90 trece cu o frecvență bine calculată pe la stadionul de fotbal.
Apoi Vatra Luminoasă (cu frumoasele casuțe tip ale Ministerului de Război din anii ’40), Matei Voievod (cu timida și înfrigurata clădire a Universității Naționale de Teatru și Cinematografie), Popa Nan (și austerul liceu „Mihai Viteazul”), Pache Protopopescu (vezi hermetica biserică grecească), Carol regele nostru nemțesc dintîi, Armenească (de Alpha Bank lipită), Piaţa Rosetti (și hotelurile ei in stil neoromânesc), Piaţa Universităţii (în spate se află Facultatea de Litere),
Regina Elisabeta (cu noul ei Cervantes), Piaţa Mihail Kogălniceanu (vezi Kogălniceanu), Piaţa Operei (Dreptul românesc), Eroii Sanitari (cu peluza lor îngrijită și tunurile lor), Facultatea de Medicină (plus străzile de castani dimprejur), apoi Palatul Președintelui, Piaţa Leul (și frumoasele edificii de învățătură și politică), Iuliu Maniu (Apaca și țesătoarele dispărute), Vasile Milea (Colosul Dorințelor) și Drumul Taberei (cu pădurea ei cu tot).
Unde e urletul unde e crima unde e scrâșnetul unde e rânjetul? Infinitezimale. Ce-ar mai fi de făcut? Troleibuzul 90 trece prin toate aceste locuri.
Există o listă grandioasă de necazuri ale oamenilor pentru care sunt alocate fonduri internaționale destinate artiștilor care vor să se ocupe de aceste necazuri. Oricine poate trăi bine azi din traficul de formulare de proiect, dacă e artist, și are un concept afiliat necazului.
Dar noi, cu buzunarele goale de trei săptămâni o ducem numai în ospețe. Cine poate să explice un asemenea fenomen? Să administrezi o criză e un fapt important și întăritor de sine, dar să nu poți să administrezi luxul e un coșmar. Nu, nu ne putem administra luxul. La televiziunile de știri tocmai a fost dată informația că o să plouă „în toate cartierele”. Ce mai e de făcut?
Acum vreo două-trei ierni, ne-am dus la Pasul Tihuța, la granița dintre Bistrița și Moldova. Am locuit într-o cabană a întreprinderii de radiatoare RAAL […]. Am pus două-trei reportofoane în funcțiune și le-am lăsat deschise nopți și zile. E tot ce ne-am propus. Să depozităm în ele toate cuvintele noastre oricare. Și să vedem ce iese. Avem reportofoanele la noi acasă, nu le-am deschis încă. La Pasul Tihuța sufla un vânt rece, era burniță pe dealurile cu iarbă verde și cu zăpadă pe care diverși cai în țarcuri se perindau și diverse grupuscule de vaci și formațiuni de oi.
Care este diferența dintre kitsch și artă? Kitschul te face să visezi. Arta te alungă.
Prietenul nostru Simon, care locuiește pe o stradă veche în preajma Moșilor, nu iese din casă decât o dată pe saptămână, sau de două, la sala de forță. El este fiul unui compozitor postavangardist, mai târziu bizantinofil, scriitor, om de radio. Mama lui este pianistă și profesoară.
Simon a decis că nu vrea să facă nimic. Deși i-ar fi plăcut, poate, să fie actor la Hollywood. Desenează cu o precizie absolută și copiază fidel detalii din pictori de cinquecento și din barocul flamand. Pe virtuozitatea aceasta nu poate pune nici un preț. Pe meseria aceasta pe care o are în mână nu poate conta în nici un fel. Refuză să iasă din casă, pentru că nu suportă să vadă figurile.
Totul este la îndemână. Dacă pleci patruzeci de ani în pustie tot un fel de a-ți pune ceva la îndemână este.
Vinci, Iuliana și Simon au destui prieteni care sunt pasionați de fotografie. Fotografia este noua pasiune a secolului. Toată lumea este pasionată de fotografie. Fotografia este un discount patetic de artă-n kitsch. Vinci, Iuliana și cu Simon zâmbesc când vine vorba despre fotografie. Fotografia e o șmecherie a conștiinței. E destul să decupezi un cadru și acolo vei avea totul.
Mara a făcut șase ani de Medicină, s-a chinuit. Și-a dat seama că nu are ce să facă. Și acum la ce facultate ești? Acum fac altceva, nu știu… Fac Psihologie, dar nu mă implic prea tare. Spune încă o dată, la ce facultate ești? Am mai făcut și trei ani de psihanaliză. Cum, mă? În paralel. Și acum? Fac Psihologie și la anul mă apuc de germanistică.
O dezolare inaugurală, spuneam, adică străluminată. O inoportunitate gravă, frenetică, liniștită, dar nu acum, nu e încă timpul. Vine cândva un timp propice pentru inoportunitate, probabil.
La Cornu de Prahova este un sfânt Hristofor pictat pe un perete, cu jumătate cap de om și jumătate cap de câine fioros. El are o urâțenie nu știm cât de oportună sau inoportună veacurilor lui, dar are o urâțenie gravă, cutremurătoare. Și-a dorit-o chiar el, așa se spune. E primul strateg de imagine împotriva „imaginii”. El vrea neapărat să fie urât. Refuză să aibă ceva de ales pe lume, sau să fie el însuși ceva de ales. Se lasă purtat de propria lui dispariție ca să exerseze lumea prin vorbire, singura lume. În frescă, o mânuță de înger vine din cer și intră în botul de câine.
Mara și cu Simon s-au întâlnit acum câțiva ani, la noi, pe când redacția noastră nu exista. Între ei doi nu s-a stabilit nici o legătură, n-au mai vorbit niciodată. Probabil că nici atunci, la noi, n-au vorbit.
E un timp iresponsabil și imaculat timpul în care nu ai nici o alegere (în engleză „immaculate timing” înseamnă „cu precizie”). Nu există exactitate mai pură decât în a nu alege, în a nu fi în stare să alegi.
Vinci și Iuliana au fost într-o tabără intitulată „Ion Creangă între universal și contingent”. În tabără i-au dus într-o zi la mănăstirea Sihăstria (ne băga prefectul Neamțului peste tot, avea un Audi din ăsta A6) să mănânce de prânz și au primit ciorbă de pește. Vinci vede pe marginea castronului un fir de păr negru. Începe să-l extragă și constată că firul e foarte lung, e într-adevăr un fir de păr negru de cap de călugăr tânăr. Vinci n-a mai putut mânca ciorba, de scârbă.
Sfârâie sfâșâietor sfârcul sfirav, sfârtecat al sfârnăresei la grătar. Unii o vedeau ca fiind doar o sfântoaie și o sfârțăită. Cu fruntea sfârlogită era într-o stare de sforțare și mintea-i se învârtea ca un sfârnel. La vremea ei într-adevăr se ocupa de sfârnărie, și mai era și o vrednică sfârșitoare. Dar a dat peste sfârtecarul ăsta care a lăsat-o să zacă pe-un sfârliuș de gheață oarecare. A mai dat și o sfârtoană peste ea, cât era căzută pe sfârliuș. Se întrezărea sfârșința. Sfârtecarul s-a sfâstâcit și a dispărut cât ai clipi. Acolo l-a și născut pe micul sfâștoc. Cine a zis că lumea are sfârș? (proză sf)
E bine să fii în fața unei alegeri și să n-o poți lua. E bine, pentru că orice alegere e greșită. Dar e la fel de bine să nu fi avut oricum nici o alegere de făcut. Ești nu ce alegi să fii, ești ce nu alegi să fii, te împlânți în fatalitate. Dar asta e poate o nouă instalare în obiect, adică în alegere? Nu tocmai.
Într-un magazin mare devii nu suma obiectelor pe care le iei, ci grandioasa sumă a obiectelor pe care ai refuzat să le iei (puteai cu certitudine să le cumperi pe toate, dar logica oricărei cumpărări este în definitiv refuzul de ale avea pe celelalte, deci ai ales să devii incalculabila mulțime de obiecte de care te-ai lipsit).
După ce ai luat o mulțime de obiecte dintr-un magazin mare ești cu atât mai puțin ceva pentru că ai luat acele obiecte, și cu atât mai mult o apartenență uriașă făcută din incontinentul tuturor obiectelor absente. Iată de ce consumul este un miracol și un izvor de neîngropare, de bunătate în lume și de superfluu.
Fotograful e radical (fotografia e pasiunea secolului, mulți dintre prietenii lui Vinci, Iulianei, Marei și ai lui Simon sunt pasionați de fotografie). El știe, fotograful, că orice obiect privit (cu ochiul) se transformă în subiect, dar asta e și lașitatea fotografului, bănuind el (cu bună știință) că obiectivul fotografic nu e într-adevar obiectiv, ci un subiect raportor de orice. Vinci, Iuliana, Simon și Mara zâmbesc când vine vorba de fotografie. Ei au meseriile lor, dexteritățile lor, brățările lor de aur. Ce-ar mai fi de făcut?
Și experimentul nostru de la Pasul Tihuța tot un truc a fost. E o porcărie la care ne-am dedat, o troacă de reportofoane lăsate de izbeliște să se umple. Nu reușim să deschidem reportofoanele cu vorbele noastre de acolo, libere, ordinare.

(Editorialul numărului 1 din INFINITEZIMAL)

Share Button

Leave a Reply