Omul e un prag îndepărtat

exercițiu de lectură pentru regizor

Oidip este un bărbat fermecător la vreo 40 de ani. Are o gropiță în obraz și un zâmbet copilăros și-o suavitate în tot. Ochii lui sunt căprui. El se adresează direct camerei de luat vederi fără nici o afectare, ca într-un reportaj pe care și-l face sieși totuși fără intenția de a se pune pe sine în pagină.

„Omul e un prag îndepărtat. Scriu un roman al cărui protagonist visez să fiu. Încerc să compun omul, adică acea ființă care s-a eliberat de orice servitute a naturalului: mâncare naturală, mișcare, sănătatea trupului, vestimentație ecologică, ambient prietenos și echilibrat, obsesia mintală a gândirii pozitive. Personajul meu mănâncă rar și numai hrană de sinteză… Apropo, mi s-a făcut o foame cumplită, zise Oidip, privind senin și copilărește în camera cinematografică. O să mă duc până la frigider.” Camera cinematografică îl urmează. Defilează un șir de nimicuri proteice, de la batal la vier și de la cireșe la lapte, lapte, lapte, apoi iarăși lapte, pe care Oidip le amestecă bulimic, pătimaș, de parcă ar fora prin materii ca înspre o ascunzătoare a lui de liniște și senzualitate. Pe fundal se limpezește figura femeii care se apropie, o frumoasă coreeancă anodină, precum coreencele anodine fiind sunt frumoase. Îl îmbrățișează. Îl sărută. Vine direct din patul lor sărbătoresc.

În secvența imediat următoare, iubita lui Oidip, o splendidă femeie mulatră zace pictural pe patul lor sărbătoresc. Camera se retrage și îl regăsim pe Oidip tastând cu rapiditate cuvinte care răspund imediat pe monitor cu portretele unor femei tinere. În succesiunea de chipuri au trecut aproape pe neobservate și cele ale coreencei și ale mulatrei. S-a petrecut în viteză cromatica întreagă a evanescenței feminine. „Am să pun unul peste altul toate aceste chipuri, ne explică el, cu aceeași liniște. O să obținem chipul sintetic, un chip care să le conțină pe toate celelalte, din care e făcut, dar care se desparte în același timp de toate. O să obținem chipul străinei absolute.”

Secvența se întrerupe brusc. Cadrul cinematic panoramează orașul, câteva secunde.

Revine în gros-plan asupra lui Oidip. Explică Oidip: „Știați. Chipul sintetic, chipul străinei absolute este chipul acesta” – ne arată o fotografie pe hârtie fotografică, în alb-negru, a unei femei frumoase, tinere. Îl putusem zări de la bun început, pe fundalul obiectelor utile ale mesei lui Oidip. Seamănă izbitor cu Oidip însuși. Apoi cadrul imaginii se îndreaptă spre chipul obținut pe monitor. În altă expresie, desigur, e chipul aceleiași femei.

„Orice aș iubi nu părăsesc incestul. Străina nu există. Omul e un prag îndepărtat.”

Femeia mulatră e în picioare, îmbrăcată, și privește stupefiată șirul de chipuri de pe monitor. Scrâșnește printre dinți „porcule!” și trântește ușa în urma ei.

Sebastian-vlad Popa

(Articol apărut în INFINITEZIMAL 4)

Share Button

Leave a Reply