antologiile Nemira + 3,14 Dilema/Humanitas
111 cele mai frumoase poezii de dragoste
Antologie de Radu Vancu și Marius Chivu, 2015
Obiectul pleacă din spațiul lui de referință și intră în altă constelație, raporturile de gravitație (și de gravitate) i se schimbă, și își descoperă propria lui alteritate superioară. Așa văd facerea unei antologii poetice. Astfel încât, antologatorul de literatură este un creator autonom de sintaxe, de intersecții și de analogii. Nu precizia prețioasă (și axiologică) sau prestigiul obiectului selectat asigură criteriul dintâi al unei antologii, dar pragul pe care actul critic dă să-l treacă, la rându-i, înspre poetic, creând un spațiu. Dacă într-adevăr cuvântul curator are legătură cu a cura, adică a îngriji și a face curat un organism, atunci numim antologia de literatură un act curatorial, care lansează în lume un spațiu curat, de obiecte și de energii, la rândul lor reînsănătoșite de tensiunile și oglindirile noi în care se instalează.
Altminteri, sigur că cele 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română nu sunt cele mai frumoase poezii din literatura română. Sunt altele – care? Altele.
Însă autorii antologiei, Radu Vancu și Marius Chivu, deschid poetic un spațiu curat, de poezie românească nemaiștiută, într-o ordine de gravitație care anulează prejudecata literaturii de rang minor, a neizbutințelor limbii vechi, sau a scrisului desuet și ocazional.
Cum procedează curatorii poetici? Ei aleg trei puncte de referință ale timpului iubirii: începutul, însingurarea și nostalgia. E destul! Orice formalizare, orice pretenție tematică ar fi fost abuzivă. Se extrag texte poetice din straturi „necanonizate”, iar prezența lor în antologie îți trezește fiorul unei hiperstratificări „canonice”, obscure încă, latente, de o incalculabilă putere de revelare, într-o literatură a cărei geologie poetică este de o bogăție neașteptată. Sunt zeci de poeți români citiți doar la nivelul crustei operei lor, sunt opere de autor îngropate de adeziunea populară la un anume titlu, sunt depozite de travaliu poetic și de gratuitate poetică, în stare să recalculeze criteriile de autoritate ale poeziei românești. Sunt zeci, sunt sute, poate, de poeți români fără geniul integral al operei, dar cu geniul fulgurant al rostirii, al unei rostiri, al unui idiom pasager. În spectrul de rezonanță al unei limbi intră voci a căror notorietate – dacă ea va fi existat vreo clipă – se stinge definitiv după lansarea volumului de autor. Sunt și astfel de nume în antologia lui Vancu și Chivu (și nu doar dintre poeții ultimei generații care, printr-o fatalitate a generației antologatorilor, sunt foarte mulți). Precum sunt textele secunde ale marilor autori, cu siguranță. Plecând de la o astfel de compunere a spațiului poetic, nu doar că se pot reconfigura istorii literare, dar capătă dimensiuni nebănuite idolii mici, în vreme ce tradiția sufocată a „reprezentativității” se poate orienta către spectrul liber și nebănuit de larg al rostirii poetice, a cărui conștiință n-o avem!
Înăuntrul acestei discrete organizări, și foarte precise, funcționează impecabil efectul aleator pe care antologatorii scontează atunci când lasă rândul alfabetic de nume să-și creeze spectacolul de contraste și coincidențe. Hazardul operează riguros, întotdeauna. Ca subiect al propriei noastre conștiințe, deci ordini, el trebuie lăsat să lucreze, și hazardul lucrează oportun, creând inevitabil, accidente, articulări și reașezări metabolice înlăuntrul organismului. Vorbim aici de organismul limbii care, în jocul amestecat al timpurilor și stilurilor, s-a eliberat de categoriile didactice ale cronologiei literare, ale tipologiilor de scriitură, și chiar ale temei (de dragoste) – pe care antologia aceasta o și transcende, ca o fatalitate bună a hazardului îngăduit. Limba poetică ni se înfățișează, dintr-odată, ca în Levantul lui Mircea Cărtărescu, modernă în diacronia ei, integral modernă, necontenit productivă (de realitate) și inaugurală.
Doar curajul de a ști că antologia de poezie este un spațiu poetic autonom poate face să irumpă suita eclatantă din primul capitol al antologiei: Costache Conachi, Într-o sară, / Ștefan Aug. Doinaș, Făptura ta, / Geo Dumitrescu, Școala frumuseții, / Mihai Eminescu, În ochii mei nimica de azi nu are preț, / Șerban Foarță, L’orœile qui voit ma voix, / B. Fundoianu, Femeie luminoasă…Constelație prin care trece linia curbă a altui zodiac poetic.
Sebastian-vlad Popa
♦ ♦ ♦
111 cele mai frumoase poezii ale generației ’80
Antologie de Cosmin Ciotloș, 2015
Bineînțeles că de ce un text, și nu celălalt. Bineînțeles că de ce un autor, și nu altul.
Dar antologia nu e o colecție, ci, o mai spun: un spațiu. La fel gândește și Cosmin Ciotloș când alcătuiește antologia de poezie a generației ‘80.
Poeții care reclamă injustiție sunt poeții care abdică.
E prea multă încrâncenare și exigență de cadastru și prea mare elanul sindical – sau de generație – din partea poeților: de generație. Centrii nervoși ai poeziei unei limbi nu stau într-un mănunchi, nici de generație, nici de afinitate umorală, nici de identitate stilistică. Ei sunt răspândiți pe întreaga suprafață a corpului poetic și uneori la distanțe foarte mari unul față de celălalt. Curatorul de poezie, creatorul de spațiu poetic, dar care nu mai este poetul însuși, parcurge tocmai distanțele mari dintre centrii nervoși ai limbii poetice. De aici impresia de lipsă de criteriu și de neobiectivitate. În realitate, organismul se rearmonizează cu sine – tocmai în raporturile de distanță mare care îl guvernează. Iar Cosmin Ciotloș pare nu doar că intuiește principiul acesta, dar că aruncă în joc toate măsurile și demăsurile lucide care-i asigură spațiului poetic autonomia. (Și sunt parcurse anumite distanțe mari, fatalmente corecte, pe cât de corectă ar fi fost parcurgerea altor distanțe.)
Dacă lipsesc nume – inevitabile! – asta este pentru că oricând vor lipsi nume inevitabile și pentru că, în definitiv, orice nume este inevitabil. Cred, în schimb, că e pasionant să deschizi unul dintre posibilele spații poetice ale generației ‘80 recâștigând caligrafia lui Ion Bogdan Lefter (despre care ne așezaserăm să credem că este doar criticul generației), și turbulența unui Doru Mareș… Altminteri, cine are de reproșat cui? Sigur, în locul tuturor, trebuiau să fie alții, iar în locul poemelor lor, altele.
S-vP
♦ ♦ ♦
Nichita Stănescu. 111 cele mai frumoase poezii
Antologie de Felix Nicolau, 2013
Se poate uneori întâmpla ca spațiul antologiei de poezie al unui poet să restrângă spațiul poetic de referință. E cazul antologiei poeziei lui N. Stănescu, alcătuită de Felix Nicolau. Antologia e bună, pentru că poezia lui Nichita e un miracol al limbii, oricând. Dar nu se poate, cred, reconfigura un spațiu – la originea lui configurat foarte strict conceptual – reducându-l la categorii anecdotice, de felul acesta: Locuri vechi, uitate / Mahalaua și folclorul / Frumusețea dinamică / Dragostea etc.
S-vP
♦ ♦ ♦
George Bacovia. 111 cele mai frumoase poezii
Antologie de Marius Chivu, 2015
O rearanjare doar pare a fi și antologia de poezie George Bacovia, a lui Marius Chivu. Contrastele puternice pe care le-a obținut în antologia poeziei de dragoste, de la Nemira, sunt aici estompate, iar distanțele spațiului poetic, foarte scurte. Între Plumb și ultimele volume ale lui Bacovia, Marius Chivu găsește tonalitățile de proximitate, temperate, prea temperate ale poeziei bacoviene.
Dar e o bucurie să-l știi pe Bacovia citit, încă existând; Bacovia cel parcă prea știut (Liceu, Plumb, Nervi…, Marș…) și cel neștiut, ermeticul tot mai tăcut și mai laconic de mai târziu.
♦ ♦ ♦
Ștefan Aug. Doinaș / Cezar Ivănescu / Emil Brumaru. 111 cele mai frumoase poezii
Antologii de Daniel Cristea-Enache, 2014
DCE și-a rezervat teme grele de antologii la Nemira, poeți a căror operă greu poate fi articulată conceptual sau tematic.
Ștefan Aug. Doinaș, da! Însă titlurile capitolelor găsite de DCE sunt mai degrabă decorative: Papirus, Anotimpul discret, Arie și ecou – chiar titluri împrumutate de la poetul antologat. Se poate discerne o direcție de lectură? Parcurgi o senzație, o atmosferă. Iar Ștefan Aug. Doinaș este un poet de relief și de uriașă angajare etică!
Cât despre poezia lui Cezar Ivănescu, grafemul stereotipic al semnului de exclamare, devenit manie la început de versuri, face și mai anevoios și mai arbitrar proiectul de limpezire categorială din partea antologatorului.
Iar poezia lui Emil Brumaru e invariabil funcțională, ceea ce complică lucrurile cu atât mai mult.
♦ ♦ ♦
Petru Creția. 111 cele mai frumoase poezii
Antologie de Ofelia Creția, 2014
Ocazie cu care am aflat că a scris și poezie. Deși poet nu e.
Concluzie
Rămâne elementar și spectaculos proiectul editorial Nemira al celor 111 poetice.
♦ ♦ ♦
Cu ochii-n 3,14. O antologie Dilema veche
alcătuită de Ana Maria Sandu
Humanitas, 2016
Desigur, mereu oportună o asemenea colecție de mărunte fapte de antropologie imediată: snoave urbane, figuri comice și triste, decupaje („suprarealiste”, le zice Ana Maria Sandu) de absurd cotidian, vorbe de duh, accidente, umor involuntar – în fine, un soi de cabinet de curiozități al lumii recente. Frânturi aleatorii de mică istorie, dar simptomatice în felul lor: și aici intervine, de la caz la caz, vocea culegătorului, care, cu cât mai puțin moralistă și mai puțin sfătoasă, cu atât mai mult lasă realitatea să vorbească de la sine, însă nu toți autorii par să aibă măsura propriului comentariu „critic”, riscând adesea să dilueze sau să încarce inutil efectul faptului cules. De pildă: „Miron Cozma, întrebat de Marius Tucă de ce a fost disc-jockey la o discotecă din Valea Jiului, răspunde simplu: «Pentru că, cum spunea Șarlî Bodler, Deo la muzic avan tut șoz…»” Cam groasă asta, nu? La altele, în schimb, am mai și râs, m-am mai și minunat… – cum se face, firește, cu o culegere care în mod inevitabil e inegală în pitorescul ei la fel de inevitabil. La urma urmei, cu toții om fi colecționari, măcar ocazionali, de efemeride cu oareșice tâlc.
Iuliana Dumitru
Texte redacționale apărute în INFINITEZIMAL 8 / 2016
