Ed. Charmides, 2016
acum, căzuți la învoială,
așteptăm doar să ne priponim
de verighete
Tranziția către o așa-zisă vârstă adultă a bărbatului – pragul de 30 de ani – e grea și apăsătoare; copilul („peste care viața a venit cu responsabilități de oameni mari cam devreme”) încearcă să devină bărbat, iar devenirea e stângace și neautentică. Se suferă mult, ca la carte, într-o poezie încropită aproape exclusiv din imagini prefabricate, din temele cele mai convenționale ale vieții „contemporane”: serviciul (cu necesitate opresiv), orașul (alienant), căsnicia (sufocantă), beția obligatorie („apeluri respinse și-un sms neclar mă trimit din crâșmă-n crâșmă / stau la mesele la care am stat amândoi”), suferința purtată prin locurile unde îndeobște știm că se suferă.
Acolo unde acuitatea simțurilor ar fi putut recrea realitatea ca dimensiune vie și amplă a dezolării, Matei Hutopila rămâne captiv al acelorași reflexe banale; imaginile care se vor intense sunt din capul locului vlăguite: „în oraș, roșul semafoarelor, verdele crucilor farmaciilor / teste de sarcină prin tomberoane / tocuri cui calcă sigure pe caldarâm”; contrastele țintite sunt facile, involuntar hilare: „pe frigul ăsta, în intersecție, doar eu și statuia poetului nepereche / stana de piatră tronează monumental și comunist-eroic la / intrarea în copou / […] / căcatul uscat al ciorilor într-o prelingere înghețată îi îneacă fața / ca-n bukkake”. E multă naivitate și multă rețetă în discursul așa-zisei alienări: „iată orașul / neînvinsa groapă de gunoi a lumii / din cele patru vânturi, clădirile corporației veghează scuarul / într-una din ele scanez cartele de acces la fiecare ușă / îmi ocup cușca din care am grijă să fie bine / jumătate de zi în fiecare zi privind ecranul calculatorului ca-n gol”.
Amorul rămâne și el împotmolit în locuri comune: tânăra nevastă e fatalmente cicălitoare și iubitoare, viața casnică, fatalmente meschină, toate celelalte femei (străina din tren, din cămin, iubitele altora, fata din duș, vecina, fata de la bar), fatalmente atrăgătoare, obiecte ale unor fantezii monotone. Mica dramă a bărbăției include un soi de regret implicit după o presupusă tinerețe netrăită și reimaginată acum în termenii cei mai stereotipi („unul din noi își schimbă plodul de scutece, eu la vară chipurile mă-nsor / fără să fi apucat vreunul să aibă marea experiență a tinereții / am visat curve am dat de ortodoxe care ne-au prostit / am visat orgii ne-am rezolvat singuri cu urechile ciulite să nu fim prinși”). Visarea și proiecția – în fond, forme compensatorii de eliberare, de deschidere – nu depășesc nici ele, probabil parțial autoironic, logica convenționalului.
Cu adevărat descurajante sunt însă bancurile (veșnica tentație a bancului!): „în crâșmă, buzunarele goale, fuduliile pline” sau „am dat cum întindeam rufele pe uscător, în curte, de chiloții ei / nu mirosind a detergent și nu din mașina de spălat mi-aș fi dorit / să-i culeg”. Scăpări precum „istericale”, „fucked up” sau „sentimente” (care „migrează”) sunt de înțeles în contextul general al unei poezii românești care încă n-a obosit, de pildă, să citeze versuri din trupele favorite.
Revenind la volumul lui Hutopila, mediocritatea trăirilor se traduce simplu, la o scară de 1 pe 1, într-o poezie mediocră. Mărunta și prea familiara poezie feminină a corpului, glandelor, secrețiilor și stărilor îi aparține în aceeași măsură și poetului (bărbat), semn că poezia proastă, la fel ca și aia bună, e străină de gen (deci imparțială, adică nedreaptă!). E poezia sordidă, neglijentă și puțin glumeață a ciorapilor și chiloților stătuți. Ești captiv într-o experiență oarecare de viață pe care începi s-o narezi ca și cum n-ai avea nici o miză (fals!) – asta nu-i deja poezie?
Aș rezuma volumul Tișița astfel, salvându-l întru câtva: „în weekend facem mâncare pentru toată săptămâna / și ne stoarcem unul altuia coșurile” – asta e până la urmă „căldura unui cămin” (ultimul capitol al cărții). Imaginea e dură și-ți năclăiește gura. Viața ca o uriașă rutină monstruoasă ar fi putut fi o temă mare (e la Ioan Es. Pop, de pildă), nu și la Hutopila (nu așa, nu acum, poate).
Iuliana Dumitru
Cronică apărută în INFINITEZIMAL 8 / 2016
