Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp
de Matei Călinescu
Ediție îngrijită de Raluca Dună
Ed. Humanitas, 2016
Ieșirea din timp este, de fapt, despărțirea anevoioasă de lectură, încetarea ei. Ultimul jurnal al lui Matei Călinescu stă sub semnul lui Proust, mai mult decât al oricărui alt scriitor. Îmbătrânirea și apropierea de moarte, văzute de scriitorul francez precum o înălțare tot mai primejdioasă pe picioroange fragile, apar și aici, emblematice pentru acest jurnal care încearcă, tensionat și împăcat în același timp, să se prelungească, să nu se mai încheie.
Regăsirea și recitirea sunt fatalmente legate de timp, proiectate pe un orizont al posibilității trecute, prezente sau viitoare. Teoreticianul relecturii, al recurențelor pe care le putem întâlni în chipurile modernității, se confruntă aici cu tărâmul unicului, al experienței imposibil de repetat după cum o poate bănui conștiința umană. Două planuri se întâlnesc aici: cel al încercării temătoare de a lămuri, cât te afli încă prins în timp, inextricabilul, și cel al singurelor certitudini aproximative, percepția prezentului și amintirile. Memoria și amenințarea dispariției relevanței sale, adică întâlnirea cu necunoscutul absolut, înstrăinarea ireversibilă, se confruntă aici.
Acest altfel de jurnal al lui Matei Călinescu, tulburător numai ca să lase, totuși, împletirea vieții nescrise cu viața din pagină într-o ordine limpede, împlinită, e scris cu o surprinzătoare disciplină și atenție la construirea drumurilor pe care textul (și înțelegerea vieții) să le urmeze consecvent. Confesivitatea lui Matei Călinescu, precum a altor autori strămutați din țară și din scrisul în limba română (Virgil Nemoianu), rămâne, totuși, de expresie și structură românească. Un fel de jurnal, cartea care vorbise despre ființa în exil, mărturisea o vinovăție intelectuală resimțită de autor în faptul de „a se întreține” astfel cu sine în ceea ce găsește a fi un tip de text lipsit de miză și de utilitate, plin de trăiri volatile, precare. Cu toate acestea, Ieșirea din timp păstrează formula înregistrărilor de jurnal, de data aceasta cu un nou tip de asumare: tentativa de a fixa urmele personale în lume înainte de exilul neființei. Iată, deci, scopul fundamental al jurnalului, revelat prin contextele sale: apropierea de nou (de spațiul și timpul Lumii Noi, o dată, în anii ’70, și de non-spațiu, non-timp, în 2008-2009). În 2009, cum admite autorul, „acest gen fără cap și coadă e singurul care-mi stă la dispoziție” (p. 325).
O altă formulă prin care îl cunoaștem pe Matei Călinescu în tot scrisul său, deci și aici, este dialogul: precum în cartea scrisă cu bunul său prieten Ion Vianu, și acest jurnal al exitusului se bazează pe figura celuilalt, în absența căruia proiectul ar fi fantomatic, de neîncarnat. Celălalt ia chipuri felurite, dar familiare: soția Adriana Călinescu, fiica, sora, portretul fiului dispărut Matthew (portret păstrat viu în minte și publicat în română și engleză), vechii prieteni (precum Ion Vianu și Mircea Ivănescu), filologul căruia îi încredințează proiectul editorial postum (Raluca Dună).
Familiarul își consolidează tușele, pe de o parte ca element securizant, pe de altă parte căpătând conturul unei porți către extramundan, către stranietatea absolută: „Uimitor e că apropierea de moarte nu abolește obișnuința, banalitatea sau plictiseala, ci doar le dă o transparență prin care miracolul devine vizibil, luminos, prezent. S-ar putea spune că obișnuința, banalitatea, plictiseala, repetiția devin bune conducătoare de miracol, sunt pătrunse de el și pot fi iubite, alături de alte iubiri, într-o creativitate difuză” (p. 316).
Nu poate fi decis (și nici nu trebuie) dacă aceste fragmente de jurnal, în care omul Matei Călinescu, împresurat de suferință și desprins de activitatea profesională, dar nu și de lectura asiduă, intensă, pot fi luate în considerare ca mărturii relevante despre predare, critică, teorie, literatură. Lecturile sale se adună, cu predilecție, în jurul marilor teme ale filozofiei și religiei: timpul și ordonarea acestuia, bucuriile imediate în contrast cu veșnicia. În acest sens, autorul își construiește un principiu simplu pentru trăitul fără proiecții, eliberat de speranță: „fiecare zi e o monadă temporală” (p. 260), tradus în deviza americană one day at a time, adaptată la gândirea în limba originară prin formula „de pe-o zi pe alta, în sens metafizic”; Matei Călinescu stabilește într-o discuție cu Mircea Ivănescu, la telefon, că fără inserția metafizicului, expresia poate fi, din punctul nostru de vedere, folosită doar într-un sens economic.
Ceea ce e semnificativ pentru definirea sensibilă a omului de cultură și a profesorului Matei Călinescu e privirea retrospectivă asupra propriilor demersuri și proiectarea unui viitor pentru cărțile sale: planificarea lucidă a reeditării selective a operelor sale și a publicării textelor inedite. Explicațiile despre cărțile sale sunt, în lumina propriei teorii, minunate exemple unde funcționează o poetică a (re)lecturii. A citi este actul esențial pentru individul uman, iar variantele și contextele lecturii pot fi extinse până la circumstanțe-limită: „Găseam în lectură tot ce îmi trebuia. În cartea mea despre lectură/relectură am scris cu interes despre vârstele lecturii, despre locurile și ocaziile ei. Am scris (exercițiu imaginativ bazat pe mărturii directe) despre lectura în închisoare. Am scris (bazat în parte pe experiența personală) despre lecturi religioase (relecturi). Aveam impresia că obținusem o înțelegere – fie ea cât de superficială și de limitată – a fenomenului lecturii. Dar lipsea ceva: lectura pe patul de moarte [de dezvoltat]” (p. 458). Situațiile în care citim, scopurile pentru care citim devin mărci identitare. Toposul sfârșitului este, din punct de vedere cultural, resimțit ca o nevoie de aliniere la valorile consacrate. Ieșirea care ne înstrăinează de ceea ce știm, fiecare, că suntem este și un act de contopire cu modurile de a defini universalitatea. Implacabilul este o întâlnire la care, precum spune însinguratul și prea-umanul „lider sindical” Virgil din Solenoidul lui Cărtărescu, „Vin cu muzica și cu arhitectura mea, cu astronomia și istoria mea. Vin cu cohorta mea de sfinți și iluminați care mi-au modelat ființa lăuntrică. Vin cu Hermes Trismegistos și cu Bețaleel. […] Vin cu Bach și cu Mozart, cu Rembrandt și cu Vermeer, cu Milton și cu Darwin și cu Gauss și cu Dostoievski” (Mircea Cărtărescu, Solenoid, Humanitas, 2016, p. 394). Patrimoniul fiecărui suflet e constituit de luciditățile pe care le poate cuprinde, la Cărtărescu, și de lecturile internalizate, în termenii lui Matei Călinescu. Ambele postúri ultime, una ficțională, cealaltă extrasă direct din autenticitatea trăirii, oferă o imagine a omului ca sumă a ideilor care îl diferențiază de orice altceva ar exista.
Apropierea de inexorabil mai determină și reactivarea analogiei culturale între moarte și exil. „Sinuciderea” care a configurat opera lui Matei Călinescu este actul care ne-a dat operele recuperate după 1989, când o întreagă generație teoretică s-a putut constitui pornind de la moștenirea construită de criticii români de peste hotare: „Eu plecasem de mult în exil, altă formă de sinucidere. Neavând o țintă transcendentă, m-am lăsat în voia necesităților, întâmplărilor și, când am avut ocazia, a impulsurilor. Cred că am fost un bun profesor, deși n-am văzut profesoratul ca pe un scop, ci doar ca pe un mijloc. Un mijloc spre ce?… Spre… Spre… Între timp am scris – fără un plan mai cuprinzător – în englezește: cărți despre modernitate și despre lectură, apoi eseuri critice, risipite prin publicații academice, cele mai multe despre români exilați (Eliade, Ionesco, Cioran); și-n românește […]” (p. 325). Modestia jurnalului, conștiința determinismelor, sinceritatea lucidă sunt notele principale la fiecare pas către ieșirea din timp.
Acest altfel de jurnal este rotunjirea proiectului de o viață al lui Matei Călinescu, lectura sa va rămâne un ghid esențial nu doar pentru înțelegerea operei autorului româno-american, dar și pentru raporturile existenței cu lectura. Însă, precum în romanul despre Zacharias Lichter cel aflat în dezacord cu biograful său, care ar ucide flama existenței netransformate în document, cumva și citind jurnalele lui Matei Călinescu, trebuie să rămânem în distanța demnă de a citi, în fond, o poetică a (re)lecturii.
Roxana Eichel
Cronică apărută în INFINITEZIMAL 8 / 2016
