O radiografie subiectivă a volumului Izbăvirea frumosului* de Byung-Chul Han
de Dan Dediu
Suntem azi prea morți pentru a trăi
și prea vitali pentru a pieri.
Byung-Chul Han
Stilul
Stilul filosofic al lui Byung-Chul Han e haric și sibilinic. Asumând o scriitură teribil de simplă și eficientă, dar, în același timp, impresionant de fluentă și complexă, autorul izbește continentul filosofic post-heideggerian printr-un act de mare curaj: de parcă ar scrie pentru ziar, utilizează terminologia filosofică în propoziții simple, dotate cu o forță de impact aforistică. De aceea, asistăm la explozii peste tot în pagină.
Pagina lui Han e un câmp de luptă, asemenea unei compoziții muzicale. Concepte răsar, idei noi apar pe canavaua unor obsesii expuse, argumentate și asimilate. Un teatru nō al conceptelor, preluate din filosofia europeană, dar filtrate năpraznic și neiertător printr-o viziune proprie, clară și hotărâtă, asemenea unei arte marțiale a conceptelor. Mi se pare o opțiune excelentă de a face filosofie originală în ziua de astăzi, accesibilă și totodată adâncă.
Pe de o parte, frazeologia elementară, claritatea, construcția logică bazată pe acumulare de descriere – conduc la obținerea unor cratere ale textului, din care erup (în momente bine pregătite) sentințe incandescente și epatante. Pe de altă parte, vocabularul utilizat mizează pe profunzimea conceptelor din limba filosofică germană (mai cu seamă concepte heideggeriene precum Zeitlichkeit, Gewesenheit etc.), dar și pe o capacitate impresionantă de invenție conceptuală și terminologică (termeni precum „a fosforiza”, „calocrație”, „pornografie sufletească” etc). Alegerea termenilor filosofici se realizează cu responsabilitate semantică, dar și cu imaginație și putință metaforică, dublate fiind de opinii tranșante și de câteva concepte și dihotomii obsesive, circulare și repetitive. Astfel, asistăm la o permanentă depliere a gândirii, printr-un procedeu asemănător „ciocănirii” stăruitoare, până la spargerea carapacei „scoicii” conceptuale sau vizionare, întru pescuirea perlei originalității.
Cuprinsul
Volumul cuprinde paisprezece capitole cu titluri sintetice, poetice și atractive: 1. Netedul, 2. Trupul neted, 3. Estetica netedului, 4. Frumosul digital, 5. Estetica învăluirii, 6. Estetica vătămării, 7. Estetica dezastrului, 8. Idealul frumosului, 9. Frumusețea ca adevăr, 10. Politica frumosului, 11. Teatrul pornografic, 12. Zăbava întru frumos, 13. Frumusețea ca reminiscență, 14. Mărturia întru frumos.
Desigur, capitolele pot fi privite ca paisprezece eseuri de sine stătătoare, însă un sistem invizibil de vase comunicante conceptuale le leagă inextricabil, astfel că preferăm înțelegerea lor ca părți ale unui flux cognitiv dinamic ce posedă o formă, o arcuire specifică. Acestei forme îi vom încerca să-i găsim – în cele ce urmează – configurația, pe baza analizei de conținut.
Formă și conținut
Pentru a înțelege în profunzime tezele gândirii estetice a lui Byung-Chul Han e necesar, mai întâi, să deslușim forma acestei abordări, pornind de la titlurile și conținutul ideatic al capitolelor sus-menționate. Desigur, autorul nu segmentează problematicile, mizând pe fluiditatea metodologică a folosirii conceptelor, care asigură tranziții line și circulă de la un capitol la altul asemenea bancurilor de pești: imprevizibil și compact. Ca atare, împărțirile pe care le vom face în acest context sunt pur personale și subiective, ajutându-ne la sistematizarea conținutului întru o înțelegere mai aprofundată a multitudinii de cărări ideatice lăsate deschise și a profuziei de corespondențe semantice și metaforice din text. Desigur, nu vom putea analiza forma fără a reliefa liniile de forță ale conținutului gândirii lui Byung-Chul Han, căci, în funcție de acestea, vom putea găsi criteriile grupării capitolelor în unități macroformale semnificative.
Ca atare, forma cărții este nelineară: începe cu un eseu despre conceptul de neted (capitolul Netedul) și situația de azi a esteticii, analizând cu multă istețime, imaginație și inventivitate fenomenele contemporaneității. Astfel, sculpturile lui Jeff Koons, iPhone și Brasilian Waxing (o tehnică dureroasă de epilare corporală) sunt aduse împreună întru exemplificarea conceptului de neted (das Glatte), care, după cum afirmă Han, nu rănește și nu opune rezistență, renunțând la orice formă de negativitate.
Suplețea (Anschmiegsamkeit, cu sens de faptul-de-a-se-conforma) și
docilitatea (Widerstandslosigkeit, în sensul privativ de lipsă-de-rezistență)
sunt trăsături esențiale ale esteticii netedului. (p. 9)
Netedul mijlocește doar un sentiment plăcut, care nu permite să se lege de el vreun sens,
vreo adâncime. Se epuizează în «Wow». (p. 11)
Lumea netedului este o lume a culinarului, o lume a pozitivității pure,
în care nu există durere, nici lovitură, nici vină. (p. 14)
Apoi, autorul generează o discuție privitoare la fluxul de informații și mania contemporană de a avea încredere numai în procesul calculabil și stocabil, pe care-o denumește Data-ism, făcând referire ironic-critică și la fenomenele Facebook, Like, Sharing și Selfie (capitolul Trupul neted):
Sharing și Like reprezintă un mijloc comunicațional neted. Negativitățile sunt eliminate, fiindcă ele reprezintă
obstacole pentru comunicarea accelerată. (p. 10)
În prim-plan se netezește fața ca Face. Face nu are nici adâncime, nici ne-adâncime. Este doar netedă.
Îi lipsește interioritatea. Face înseamnă fațadă (lat. facies). Pentru expunerea lui Face ca fațadă nu e necesar niciun șarf de adâncime. Șarful de adâncime chiar ar dăuna fațadei. Așa că diafragma rămâne complet deschisă. Diafragma deschisă lasă la o parte adâncimea, interioritatea, privirea. Ea face Face-ul obscen, pornografic. Intenționalitatea expunerii distruge reținerea,
care constituie interioritatea privirii. […] Face-ul care se expune este fără privire. (p. 23)
Tot în această diatribă împotriva netedului se relevă și strategia dihotomică a autorului. El posedă un arsenal de opoziții pe care le stăpânește cu virtuozitate și le combină cu imaginație într-un stil apodictic, aforistic și metaforic. Aceste opoziții (cele mai importante) sunt: pozitivitate/negativitate, erotism/pornografie, opacitate/transparență, învăluire/dezvăluire, murdărie/igienă, cunoaștere/informație.
După ce radiografiază prezentul prin prisma conceptului de neted (capitolul Estetica netedului), oferind o definiție clarificatoare și memorabilă a acestuia –
Netedul este astfel o suprafață optimizată, fără negativitate. (p. 26)
începe o peregrinare prin istoria filosofiei, cu scopul găsirii unor elemente de joncțiune cu noțiunea tradițională de frumos. Astfel, o primă idee importantă este opoziția dintre frumosul natural și frumosul digital (capitolul Frumosul digital). Interesant este faptul că Han nu opune frumosul artistic frumosului natural. Probabil că frumosul artistic este considerat de acesta ca fiind diferit, dar nu opus frumosului natural, probabil pentru că amândouă izvorăsc dintr-o formă de cunoaștere (Wissen), în timp ce frumosul digital izvorăște din pura informație (Information), din aglutinarea datelor:
Frumosul naturii este contrapus frumosului digital. În frumosul digital este anulată negativitatea Celuilalt.
De aceea el este complet neted. Nu poate conține nicio ruptură. Semnul său este plăcerea fără negativitate,
adică „îmi place”-ul. (p. 36)
Dorul după frumosul naturii este în ultimă instanță dorul după o altă stare a ființei,
după o formă de viață complet diferită, non-violentă. (p. 36)
Retina digitală transformă lumea într-un ecran și monitor. În acest spațiu video autoerotic,
în această interioritate digitală nu este posibilă nicio mirare.
Oamenii găsesc plăcere numai în ei înșiși. (p. 37)
Se trece apoi la prezentarea frumosului din perspectiva lui „ce este?” frumosul, am spune, ceea ce generează trei răspunsuri sub formă de „estetici” specifice: învăluire (capitolul Estetica învăluirii), vătămare (Estetica vătămării) și dezastru (Estetica dezastrului). În capitolul despre estetica vătămării (Verletzung) există o aprofundare a teoriei lui Roland Barthes despre etapele percepției unei fotografii, denumite de către acesta studium și punctum, cărora Han le mai adaugă și un al treilea termen, anume affectum, pe care-l propune și definește ca fiind ancorat în moment, în clipă, și constând numai din stimuli excesivi și isteroizi. Aici ni se pare că problematica expusă poate fi aprofundată și că s-ar putea construi o teorie interesantă a percepției și a gradelor sale de adâncime (într-un fel, și teoria budistă a celor trei nen ai percepției auditive s-ar dovedi utilă pentru relevarea aspectelor comune și ale diferențelor dintre percepția vizuală și percepția auditivă), drept pentru care vom înfățișa succint și comenta problematica a ceea ce am numit „triada percepției”, ea fiind una dintre propunerile originale ale volumului de față.
Pe scurt, Barthes scrie că studium ar fi etapa descriptivă, prin care o fotografie este privită într-un mod „administrativ”, inventariindu-se componentele, contextul, detaliile, poziția obiectelor sau persoanelor. În opinia sa, studium e opac, nu are idee. De-abia odată cu etapa intitulată punctum apare ceva de ordin ascuns, care atrage la acea fotografie. E un punct de fugă ce poate fi uneori descoperit în mod subiectiv sau obiectiv, alteori poate fi doar intuit prin „împrejmuire”, neputând fi numit. Punctum ar fi un fel de „atractor straniu” al fotografiei, o dereglare a câmpului realității, o inserție de vis, un fior sau pur și simplu un „gărgăune” al fotografiei, un ceva indistinct și inconștient, calitate dată de stranietate, nepotrivire ori, mai dubios, de un post-gând șocant, dezolant sau îngrozitor. O specie mai aparte de punctum temporal este prezentă în fotografia unui condamnat la moarte, fotografiat anterior momentului execuției, care constituie exemplul clasic al acestui tip de percepție. Byung-Chul Han adaugă acestor două etape perceptive o a treia, pe care o denumește affectum:
Percepția imaginilor digitale se efectuează ca infecție, ca afecțiune, ca nemijlocit contact între imagine și ochi. În aceasta constă obscenitatea ei. Îi lipsește orice distanță estetică. Percepția ca infecție nu permite închiderea-ochilor. Perechea noțională a lui Barthes studium/punctum este de prelungit cu affectum. Nemijlocitul contact între imagine și ochi îngăduie totuși numai affectum. Mediul digital este un mediu de afect. Afectele sunt mai rapide decât sentimentele sau discursurile.
Ele accelerează comunicarea. Affectum nu cunoaște răbdarea pentru studium și [n-are] nicio receptivitate pentru punctum.
Îi lipsește liniștea elocventă, tăcerea grăitoare, care constituie punctum. Affectum urlă și excită.
El naște numai excitări și farmece mute, care provoacă plăceri nemijlocite. (pp. 50-51)
Celelalte două capitole aduc în prim-planul analizei, pe de o parte, învăluirea (Verhüllung), considerată o calitate ontologică a frumosului, dar și a ființei (în sensul heideggerrian al lui das Sein), iar pe de altă parte, dezastrul (Desaster), care introduce discuția despre necesitatea opoziției față de estetica plăcerii și despre obligativitatea incorporării în liniile de forță ale conceptului de frumos a negativității sub forma rupturii:
Negativitatea îngrozitorului constituie matricea, stratul de profunzime al frumosului.
Frumosul este de-a dreptul insuportabilul încă suportabil sau insuportabilul făcut suportabil.
El ne apără de îngrozitor. Dar totodată îngrozitorul transpare prin frumos, ceea ce constituie ambivalența frumosului.
Frumosul nu e o imagine, ci un paravan. (p. 55)
Negativitatea rupturii (Gebrochenheit) este constitutivă frumosului. […]
Fără negativitatea rupturii frumosul se veștejește în neted. (p. 57)
De asemenea, se desprinde de la sine futilitatea și artificialitatea împărțirii tradiționale între frumos și sublim (reliefată cu citate din Burke, Kant și Hegel), pledându-se pentru o fuziune a lor într-un concept „tare” al frumosului, care să conțină negativitatea ca sâmbure și ferment:
Fără negativitatea morții viața înțepenește ca moarte. E netezită ca ne-moarte. Negativitatea e forța vitală a vieții.
Tot ea constituie esența frumosului. Frumosului îi este inerentă o slăbiciune, o fragilitate, o ruptură. (p. 58)
Calocrația de azi, care absolutizează sănătosul, netedul, desființează de-a dreptul frumosul.
Și viața simplă, sănătoasă, care capătă astăzi forma unei supraviețuiri isterice, se pliază în moarte, în ne-moarte.
Astfel, suntem azi prea morți pentru a trăi și prea vitali pentru a pieri. (p. 58)
Discuția se mută apoi, în opinia noastră, pe palierul lui „în ce relații?” este prins frumosul. Sunt înfățișate două relații „tari” și două relații „slabe”. Pe de o parte, relațiile „tari” se desfășoară pe două axe tradiționale: frumos-bine (capitolul Idealul frumosului) și frumos-adevăr (capitolul Frumusețea ca adevăr); pe de altă parte, relații „slabe” sunt cele care ipostaziază discuția despre frumos în câmpul politicii (Politica frumosului) și în cel al teatrului (Teatrul pornografic).
O întreagă teorie a lipsei de caracter a mediului fluid al informațiilor digitale este construită pornind de la două idei ale lui Carl Schmitt în capitolul despre idealul frumosului. Astfel, se discută aspectul moral, ajungându-se la o dimensiune critică a actualității, întrucât netedul este asimilat lipsei de caracter:
Cu cât ești mai fără caracter și fără configurație, cu cât ești mai neted, mai anghiliform,
cu atât ai mai mulți Friends. Facebook este o piață a lipsei de caracter. (p. 63)
Și, un pic mai departe, concluzia:
Ordinea digitală mută toți parametrii ființei. „Proprietate”, „vecinătate”, „clan”, „spiță” și „stare” aparțin, toate, ordinii pământului. Rețeaua digitală dizolvă clan, spiță și vecinătate. Economia-sharing face ca și „proprietatea” să devină neimportantă. O înlocuiește prin acces. Mediul digital se aseamănă mării lipsită de caracter, în care nu pot fi trasate linii sau marcaje stabile. Pe marea digitală nu se pot ridica nici fortărețe, nici praguri, nici ziduri, nici morminte, nici pietre de hotar.
Caracterele stabile se lasă greu legate în rețea. Ele nu sunt capabile de conexiune sau comunicare.
În timpurile conexiunii, globalizării și comunicării, un caracter stabil nu e decât un impediment și-un dezavantaj.
Ordinea digitală celebrează un nou ideal. Se numește omul fără caracter, netedul fără caracter. (pp. 63-64)
O ultimă întrebare, „cum este?”, structurează ternar ultima volută a cărții: frumosul ca zăbavă, adăstare, rămânere (Zăbava întru frumos); frumosul ca reminiscență, ca amintire (Frumusețea ca reminiscență); frumosul ca mărturie (Mărturia întru frumos) ce conduce întru experiența contopirii (das Verbindliche). Interesant este faptul că fiecare modalitate de a fi propusă reprezintă câte o fațetă a temporalității: zăbava implică prezentul, reminiscența conjură trecutul, iar mărturia constituie fundamentul viitorului.
În capitolul despre zăbavă există o succintă teorie pe care o putem numi a „triadei pasiunii”, care face o ierarhizare între sentiment, emoție și afect: sentimentul e, spune Han, narativ și are o temporalitate extinsă; emoția ar fi intensă, însă de scurtă durată; iar afectul – momentan și exploziv. Iată fragmentul respectiv, exprimat într-un stil filosofic clar:
Sentimentele sunt narative. Emoțiile sunt impulsive. Nici emoțiile, nici afectele nu dezvoltă un spațiu narativ.
Teatrul afectelor nu povestește. Mai degrabă, se încarcă pe scenă, nemijlocit, o masă de afecte.
În asta constă caracterul pornografic al său. Sentimentele au totuși o altă temporalitate decât emoțiile și afectele.
Emoțiile sunt esențialmente mai fugitive decât sentimentele. Afectele sunt limitate la un moment.
Și numai sentimentele au intrare spre dialogic, spre Celălalt. Asta dă compătimirea (Mitgefühl). […]
Atât afectele, cât și emoțiile sunt expresia unui subiect izolat, monologic. (p. 80)
Nu putem spune cu siguranță, fără o cercetare temeinică a domeniului, dacă aceste distincții mai degrabă intuitive sunt adevărate sau nu. Dar cred că ele merită aprofundate cândva, mai cu seamă cu cât ar putea fi aplicate cu succes apoi la nivelul percepției artistice, dar și al esteticii.
Mai departe, Han discută despre temporalitatea frumosului, care ține de Gewesenheit, trecutul esențial, matrice temporală a amintirii, a anamnezei, opunându-i-se consumului și informației:
Experiența frumosului ca amintire se sustrage consumației, care e stăpânită de o cu totul altă temporalitate.
Recunoașterea ar fi total în detrimentul consumului. Temporalitatea consumului nu este trecutul esențial (Gewesenheit).
Amintirile și durata nu se suportă cu consumul. (p. 88)
Comunicarea ca schimb de informații nu povestește. Ea doar numără. Frumoase sunt legăturile narative.
Azi adunarea deplasează nararea. Relațiile narative înmoaie legăturile informaționale. Adunarea de informații nu produce nicio narare. Metaforele sunt relații narative. Ele aduc împreună în discuție lucruri și evenimente. (p. 91)
Este sarcina scriitorului să metaforizeze lumea, adică s-o poetizeze. Modalitatea sa poetică de a privi descoperă ascunsele liaisons dintre lucruri. Frumusețea este un eveniment relațional. Îi este inerentă o temporalitate specifică.
Ea se sustrage plăcerii nemijlocite, căci frumusețea unui lucru apare abia mult mai târziu în lumina altuia, ca reminiscență.
Ea constă în depozite istorice care fosforescizează (phosphoreszieren). (p. 91)
Frumusețea e un șovăielnic, un codaș. […] Lungimea și încetineala sunt manierele frumosului. Frumusețea nu se întâlnește în contactul nemijlocit. (p. 91)
În fine, ultimul capitol aduce un răspuns cu privire la posibilitatea existenței frumosului în lume: frumosul nu poate fi cunoscut decât prin experiența contopirii, a erosului. Astăzi îi este luată frumosului orice consacrare.
Nu mai e un episod al adevărului. Nicio diferență ontologică, niciun eros nu-l mai păzește în fața consumării. […]
Mărturia întru frumos se dizolvă frumosului ca produs, ca obiect al consumului și al plăcerii estetice. (p. 96)
Izbăvirea vine din contopirea cu ființa, sub forma zăbavei și a reminiscenței, care nu mai este probabilă în lumea de azi:
Frumosul este contopirea (das Verbindliche).
El fondează durata. […] Erosul e năzuința spre contopire. (p. 96)
Astfel, îl ghicim pe Han cu o lacrimă lucindu-i pe obraz și spunându-ne că secretul frumosului e secretul contopirii. O utopie, desigur, ce nu poate fi manifestată în mod pragmatic decât, poate, la modul individual, subiectiv, dar întotdeauna rămânând imperfectă, solitară și fără nicio garanție. Sentința finală ar putea fi tradusă așa, fără menajamente: dacă rezolvăm experiența contopirii, rezolvăm problema frumosului.
Estetizarea crescândă a cotidianului face deja imposibilă experiența frumosului ca experiență a contopirii.
Volatilitatea crescândă nu privește numai piețele financiare. Ea cuprinde astăzi întreaga societate. Nimic nu mai are stabilitate și durată. În fața contingenței radicale se trezește dorul de contopire dincolo de cotidianitate.
Astăzi ne găsim, în acest sens, într-o criză a frumosului, de vreme ce frumosul se netezește discreționar
și confortabil ca obiect al plăcerii, al lui Like. Izbăvirea frumosului este izbăvirea contopirii. (p. 97)
În concluzie, forma acestui volum ne duce cu gândul la o structură muzicală, anume la forma de sonată: are o introducere (trei capitole despre neted), o tranziție (un capitol despre opoziția frumos natural/frumos digital), o expoziție cu trei teme (trei capitole despre ce este estetica frumosului: învăluire, vătămare, dezastru), o dezvoltare cu patru secțiuni (patru capitole despre în ce relație e frumosul cu binele, adevărul, politica și teatrul) și o repriză (trei capitole despre cum este frumosul: zăbavă, reminiscență și mărturie).
deschideri
Sunt câteva atitudini ideatice inedite, care rămân asemenea unor reverberații interioare după aprofundarea volumului lui Han. Le enumerăm mai jos, în speranța revenirii asupra lor, cândva:
- redimensionarea conceptului de frumos prin uniunea întregitoare a frumosului și sublimului tradițional. Aceasta ar avea avantajul contragerii noțiunii, primirii ideii de terifiant, de îngrozitor, de ascunziș, de învăluire în sânul cuprinzător al frumosului. Frumosul și sublimul fuzionează întru un concept de frumos integrator.
- susținerea ideii de dispariție a frumosului tradițional în societatea contemporană, pozitivă și pornografică, transparentă și igienică, informatică și netedă – este o cauză foarte discutabilă, dar incitantă. Sigur că urmează o avalanșă de întrebări legitime: nu se schimbă frumosul oare odată cu timpul? Zeitlichkeit nu e oare un mediu în care frumosul se desfășoară?
- criticarea acerbă a capitalismului și a digitalului sunt elemente ce se regăsesc ca fundamente ale concepției estetice a lui Han, prezentă și în texte precum Societatea oboselii, Societatea transparenței, În roiul digitalului și Agonia erosului.
- etalarea unor dihotomii ce conduc, în final, la o desfășurare filosofică maniheistă. Nu e o filosofie comodă, căci identifică dușmani și îi critică acerb. Soluția sa e una utopică, deși critică și utopiile și demonizează prezentul. Frumosul se poate salva, izbăvi, spune Han, doar când vom izbăvi experiența contopirii. Or, acest lucru e deja imposibil astăzi. Contopirea nu se poate face cu Celălalt, ci cu o formă de Eu non-eu, posibil informatică și netedă. De aici, imposibilitatea găsirii unei ieșiri spre frumos, așa cum îl știm ca ideal.
- în fine, expunerea a două impulsuri filosofice esențiale ce se completează: impulsul apocaliptic, susținut de gestul căderii frumosului în neted, și impulsul soteriologic, ilustrat prin utopia recâștigării orizontului misterului și izbăvirea prin experiența contopirii cu frumosul.
___________
* Die Errettung des Schönen, S. Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 2015
Articol apărut în INFINITEZIMAL 8 / 2016
