de Alain Besançon
Humanitas, 2013
Trad. de Vlad Russo
Un tehnician al căilor ferate, fără a-i fi necesar apelul la istorie, se poate convinge de alienarea timpurie a Rusiei de spaţiul occidental. Rusia a fost prima ţară care a introdus ecartamentele de 1,524 cm; asta însemna că nici un tren european nu poate trece graniţa rusească (majoritatea trenurilor europene, asiatice şi africane circulă pe ecartamente de 1,435 cm). Chiar şi acest amănunt confirmă singularitatea autoimpusă a Rusiei, acest centimetru în plus. Ecartamentele nu puteau, fireşte, fi mai înguste decât media adoptată de celelalte state. Dacă această informaţie nu performează decât într-un serial de trivia, eseul lui Besançon, obraznic, îşi propune să desfacă pe masa de operaţii analitice sufletul rusesc, adică întocmai ceea ce, spune poetul rus Tiutchev, nu poate fi înţeles cu mintea (recte, printr-o înţelegere limitată), ceea ce nu poate fi măsurat. Despre Rusia se poate spune orice, mai puţin că are vreo legătură cu lucrurile minore. Rusia nu are (de livrat) regizori minori, politicieni minori, filosofi minori. Cu un prozator de toaletă (deci suportabil), să zicem Frédéric Beigbeder, putem lua contact cumpărând Gazeta Sporturilor; „i se permite” acest statut mediu; dar, în cazul Rusiei, aproape că nu putem nominaliza un nume de influenţă mică, intermitentă, pe nici un strat cultural sau politic. Tot ceea ce e lăsat să se cunoască despre Rusia parcă e menit să bifeze chenarul grandorii (iar aici includem şi consecinţele de ordin ideologic).
Nu mă miră că un francez (un „străin”, d.p.d.v. al unui rus) brodează în jurul insularei Rusii. La o adică, şi în cazul nostru, cele mai „corecte” istorii au fost petecite tot de străini (anglo-saxoni). În plus, faţă de Rusia occidentalii au pendulat mereu între teamă şi fascinaţie, iar aceste efecte molipsitoare s-au datorat, în primul rând, caracterului religios al Rusiei (ne zgândăre rău obscurantismul). Aşa cum atenţiona Marx la sfârşitul secolului al XIX-lea, citat în prologul eseului Sfânta Rusie, exemplul Rusiei livrează o problemă legată de credinţă, mai degrabă decât de fapte. Treptat, Besançon ne lămureşte, nouă, excluşilor, atât dilemele bulevardiere (de ce să nu te pui cu rusul?), cât şi dilemele cu iz evanghelic (ce este Rusia?). O idee general acceptată este că Rusia nu este (nu vrea să fie) Europa. De ce, ne-am întreba, Rusia nu a vrut să se alinieze „tezaurului cultural infinit” al Europei, ci a preferat să rămână picătura de ulei din paharul cu apă? În comparaţie cu Europa, arsenalul cultural al Rusiei este depăşit „tehnologic” şi „numeric” şi, totuşi, ea se crede superioară. Superioritatea ei are rădăcini religioase, prin urmare operează în afara timpului, este ontologică, imaterială. Raţiunea (de a fi a) ruşilor este racordată la mistic, ei înşişi văzându-se drept poporul cel mai iubit de Cristos. Filosofii ruşi sunt de fapt teologi (Berdiaev, Soloviov…), iar prin expresia „Sfânta Rusie”, Rusia îşi aroga responsabilitatea de moştenitoare a Constantinopolului.
Cu un astfel de titlu, Rusia nu îşi permitea să eşueze. Pentru a masca orice eşec, a minţit. A minţit până când mizeria reală a fost redusă la inexistent. Singura faţă pe care străinii aveau voie să o privească era cea a unei Rusii imense, primejdioase. Astfel, „minciuna rusească” a devenit trăsătura esenţială a Rusiei, care, mai apoi, a molipsit întreg teritoriul comunismului, începând cu secolul al XX-lea. În ce hal se minţea în Rusia? Michelet: „Rusul e numai minciună. […] Se minte la curtea boierului, minte preotul, minte ţarul […]. Crescendo de minciuni şi de aparenţe şi iluzii”. Besançon oferă o disecţie superbă (!) a fenomenului minciunii ruseşti, de care rusul nu poate (biologic?) să se rupă. Observăm aici o primă şi explozivă contradicţie dinlăuntrul sufletului rusesc (minciuna şi credinţa lăfăindu-se extatic în acelaşi corp). Tendinţa de a fabrica pseudofaţete ale realităţii a contaminat, în mintea ruşilor, distincţia dintre „adevărul adevărat” şi minciună. De ce mai sunt capabili ruşii, am crede, sunt minciunile adevărate. Ruşii nu mai spun adevărul pentru că nu mai ştiu care e acesta. Ruşii mint, dar mint cu patos, în aceeaşi măsură, de altfel, în care şi cred. În Rusia se minte cu sinceritate, se minte din toată inima, descrie Besançon – şi atenţie la acest organ emblematic pentru Rusia (Besançon face o comparație între Franţa şi Rusia; dacă regele Franţei era „dreptatea”, ţarul rus era „iubirea”. Fiind „cel mai aproape” de Dumnezeu, el se putea lipsi de justiţie).
Eu sunt creştinismul, eu sunt socialismul…
Într-un fel, dualismul intern al Rusiei e mai feroce decât oricare alt element de divizare între Rusia şi Europa. Rusul e pios, blând, darnic, ataşat de cele sacre (ar scrie oricând un jurnal de rugăciuni). Dar e şi brutal, crud, lacom, mizantrop (îi şade bine în veşmânt de mafiot). Extremismul ăsta, pozitiv şi negativ, ne-a făcut martorii unui imperialism rusesc, în care fostul obiectiv mesianic al Rusiei, de restaurare a creştinismului pur, a fost înlocuit de destinul extinderii la nesfârşit; iar de cealaltă parte, Lenin, un alt exemplu al contradicţiei dintre Rusia şi Rusia, şi-a propus să lichideze tot ce contribuise la crearea Rusiei (creştinismul şi Biserica). De aceea, pentru Besançon, URSS nu a fost o continuare a Rusiei, tocmai pentru că regimul comunist nu poate fi reformat; ori durează la nesfârşit, ori se prăbuşeşte şi dispare. „Voi nu înţelegeţi, noi, ruşii, deţinem o cunoaştere pe care n-o puteţi dobândi” rămâne refrenul cântat la urechea oricărui străin care îndrăznește să judece această ţară (imposibil, Rusia e o ţară „ontologică”!). Sfânta Rusie a lui Besaçon luptă deci cu această condiţie impusă nemijlocit, de a nu putea înţelege nimic din treburile ruseşti (afirmaţie aleatorie dintr-un documentar despre Tarkovski), demascând-o elegant, precum se dezbracă femeile după ce beau două pahare de vodcă: încet şi aproximativ. Sfânta Rusie e onestă. Besançon nici nu vrea să înţeleagă Rusia, vrea doar să creadă în ea. Cu toată logica.
G. Șerban
Articol apărut în INFINITEZIMAL 2 / 2013
