de Ohara Donovetsky
Imaginează-ţi că eu mă duc la adolescenţii mei de la Colegiu şi le spun (nu mereu, dar destul de des):
Ce trebuie să înţelegeţi e că:
1. Nu e bine că citiţi numai ziare şi pliante (nu am o problemă dacă citiţi carte electronică, nu e neapărat nevoie să citiţi pe hârtie, totul e să citiţi).
2. Trebuie să citiţi literatură ca să vi se deschidă al treilea ochi.
3. Trebuie să citiţi literatură ca să nu descoperiţi apa caldă.
Şi ei ce zic? Asta e, că ei nu zic. În cel mai bun caz, zâmbesc. Nici nu ştiu dacă ei înţeleg ce vreau eu cu ochiul şi cu apa caldă, deşi adolescenţii mei sunt nişte tipi tare inteligenţi. Chiar sunt. Nu sunt ei mulţi, dar sunt deştepţi. Asta mă şi întristează. Că sunt deştepţi şi, fiind deştepţi, e obligatoriu să fie şi informaţi. Deci, să se facă mai deştepţi. Să citească literatură. Să-şi vorbească limba corect. Să înţeleagă proverbele limbii române. Să nu mai creadă că „a trage mâţa de coadă” înseamnă a „tăia frunză la câini”. Să simtă poezia. Să-şi folosească şi creierii din inimă şi inima din cap! Să priceapă nuanţe şi sinestezii. Să înţeleagă de ce Fata din rude mari, împărăteşti nu e Cătălina şi de ce Demiurgul nu-i poate da condiţia de om lui Hyperion. Să priceapă de ce riga Crypto rămâne în soare. Ce sunt „piloţii grei” care se prăbuşesc în Lacustră a lui Bacovia. De ce Odă (în metru antic) este o odă, de ce este singura poezie eminesciană atipică. Să ajungă să nu o mai vadă pe Vitoria Lipan „o femeie superstiţioasă şi un spirit detectivistic” (!) şi să nu-i zică „Victoria”. Să nu mai caracterizeze personajele lui Caragiale doar după tipurile lui Pompiliu Constantinescu, să vadă dincolo de ele. Să nu mai zică „am oportunitatea”, „una din ele”, „sunt determinat” (pentru „sunt hotărât”, auzi!), „am decât”, „în opinia mea” şi „ești patetic”! Să înţeleagă diferenţa dintre o metaforă şi o metonimie. Să nu-i zică Fomilă lui Flămânzilă. Să aibă un scriitor preferat. Să nu stea pe scaun în mijloacele de transport. Să nu intre după profesor în clasă. Să nu confunde romantismul cu romance-ul. Să ştie cine este Ghilgameş. Să nu mintă că au făcut tema. Să nu scrie „crează” în loc de „creează”, „ar ştii”, „nu fii…” în loc de „ar şti”, „nu fi…”. Să nu întrebe: „Dar, de fapt, ce se întâmplă cu Gavrilescu?”. Să înţeleagă „enigma” Otiliei. Să aibă umor. Să ştie că „Anecdota primează!”. Să ştie cine este „Nefârtatele”. Să nu înveţe pe de rost, să nu scrie comentarii literare. Să nu creadă că Demiurgul e un fel de a pronunța greșit Demi Moore și că „armaș” înseamnă armăsar. Să se bucure. Să priceapă ce e cu povestirea promisă a comisului Ioniţă. Să râdă frumos. Să nu râdă doar pentru că nu înţeleg despre ce e vorba. Să ştie cuvinte, să vadă, în cele din urmă, că a şti cuvinte înseamnă a pricepe mai multe dintre nuanţele lumii. Să ştie să salute uitându-se la om şi să nu salute de 60 de ori pe zi acelaşi om. Să folosească sufixul secundar „ră” la pluralul de la Mai-mult-ca-perfect. Să nu zică „or să plece” în loc de „o să plece”, „taceţi!” și „făceţi”, cum aud eu în cancelarie, mai ales. Să spună când nu înţeleg. Să caute cuvinte pe care nu le ştiu în dicţionare. Să aibă dicţionare! Să nu spună: „Intenţia autorului a fost…” sau, mai rău, „Scriitorul a vrut să ne zică în opera lui că…”. Când aud asta, mi se face întuneric în cap. Răspund calm: „Nu ştim care a fost intenţia autorului. Dacă vreţi, nici nu ne interesează. Ce ne interesează este întâi să înţelegem ceva, orice, apoi să vedem care este efectul asupra noastră. Atât. Cât despre ce a vrut să ne zică scriitorul, una, că nouă, personal, nu ne zice nimic şi doi, despre ce a vrut el să zică, de fapt, nu vom afla niciodată, deci mai bine să nu punem aşa problema… Dacă vrem să aflăm asta neapărat, facem o şedinţă de spiritism!” Şi, evident, atunci toată lumea râde.
Să…
Şi știi ceva? Adolescenţii mei chiar nu au creierul amorţit. Toţi, cum îţi spuneam, sunt inteligenţi şi nu spun asta să mă aflu în treabă. Sunt prea inteligenţi ca să rămână în afara problemei. Pentru că asta li se întâmplă, culmea, în şcoală. Rămân în afara problemei. Parcă dorm. Sau adorm. Învăţă, mai degrabă, cum să nu facă, cum să nu citească, cum să nu… Şi învaţă asta dormind în picioare. Cum fac caii de rasă. Ei, şi asta fac eu acolo. Merg pe sârmă ca să le spun, cu alte cuvinte: „Citiţi, băieţi, citiţi!”. Uneori încep prin a spune: „Să nu cumva să citiţi cartea asta!” sau „Nu ştiu dacă veţi înţelege ce e în romanul ăsta, e unul dintre cele mai dificile…” sau „E o carte deşteaptă, dar nu pricepi mare lucru dacă nu citeşti despre Socrate înainte” şi uite, tot aşa, încerc să fac… altfel. Uneori ţine.
Ce mă interesează pe mine e ca ei să fie curioşi să citească. Să vrea să citescă. Să accepte pactul cu ei înşişi. Să investească în ei, în creierele lor. Să vrea să le cadă solzii de pe ochi. Uite, începem cu – măcar, ce amar! – cărţile astea româneşti. Şi apoi, apoi…, să nu le citească cu mintea altora, ci cu a lor. Să fie curioşi. Nu trebuie neapărat să le placă, ei asta nu înţeleg. Nu trebuie să se extazieze. Nu trebuie să se identifice cu personajul, e cea mai mare prostie şi, de altfel, e imposibil şi schizoid să fii atâtea personaje. Şi le şi pierzi savoarea pe drum! Nu trebuie, de asemenea, să vorbească în superlative! Ei asta au înţeles, că nu poţi începe sau sfârşi o interpretare literară decât cu „Una dintre capodoperele literaturii etc.”, „În Panteonul literaturii…” Îţi vine să-ţi iei lumea în cap!
Dar eu nu mi-o iau. Aştept cu răbdare să citească. Îi iau cu mine în barcă. Aşa le şi spun: „Azi citim Platon (Whitman, Nabokov, Nichita Stănescu, Llosa, Poe, Papini, Dostoievski, Mateiu Caragiale, Urmuz etc.)! Cine se urcă în barcă?”
Întotdeauna e lume în barcă. Sunt destui.
Sunt oare prea puţini?
♦ ♦ ♦
Exposing
Pe un perete dintre etajul întâi și al doilea al Colegiului în care lucrez, pe o scară mică, înghesuită, „pe pat de humă unsă”, departe de ochiul treaz al profesorilor care merg doar pe scara mare, spre soare, a apărut un „zid al plângerii”. L-am descoperit acum o săptămână, deși sunt semne că ar avea deja vechime și popularitate. Am stat vreo zece minute să citesc versurile, glumele, desenele și semnele trecerii pe acolo a adolescenților mai rebeli. În afară de cunoscutele „God is dead or alive?”, „Coffee makes me poor”, „Aici a chiulit doișpe b de la română”, erau și prețioasele „Wohin ist Gott?” rief er. „Gott ist tot” sau amuzantele lingvistic „God is Dog” sau „Hellouin”. Deja îmi puneam problema că ar trebui panotat locul, când am observat că gluma se îngroșa odată cu markerul celui care notase. Textele începeau să arate tristețe, povară sau seriozitate de adolescent excedat etc. Ochii mi-au alunecat peste „By pouring their derision upon anything we did and exposing every weakness however carefully hidden by the kids” și am zis „Hm, interesant”.
Dar la un moment dat, am uitat să zâmbesc pentru că am citit: „When we grew up and went to school there were certain teachers who would’ve hurt the children any way they could”. Era scris deasupra tuturor și era un „Lasciate ogni speranza…”
Am conștientizat că de câtva timp mă urmărea ideea lipsei de adecvare a noastră, a profesorilor, la propriii noștri elevi. Poziția de forță pe care ne-o dă statul la catedră (deși ar trebui să fim în mijlocul lor, între ei, pentru un dialog); poziția lor în bănci înșirate, de stat-cu-fața-la-spatele-celuilalt (poziție care, prin forța lucrurilor, atrage indiferența și egoismul, în loc de dialog); abuzul de autoritate al nostru, al profesorilor (în loc de dialog, de argumente pentru a convinge); supravegherea vigilentă la teste, teze, lucrări, ascultări (în loc de testări pregătite, asumate, cerute de elevi pentru a-și cunoaște re-al-men-te nivelul de pregătire), ceea ce atrage din partea lor încercări de a păcăli, de a ocoli, de a copia; refuzul dur al punctelor de vedere neoficiale sau neconforme curricular (în loc de expunere de argumente și contraargumente, așezare, în timp, a informațiilor într-un sistem coerent și formare, tot în timp, de deprinderi), ceea ce îi conduce la necesitatea discursului dublu (parcă vrem să îi învățăm să mintă la școală) sau paralel cu propriile lor convingeri, dar care poate plăcea profesorului sau examinatorului (îți place să citești? Nu, dar nu pot să spun asta); surzenia pe care o manifestăm în ceea ce privește volumul de muncă enorm pe care îl solicităm, ignorând că au 11 sau 14 sau 16 materii la care trebuie să se pregătească, ignorând, în consecință, că numărul de ore solicitat pentru teme, proiecte sau lucru suplimentar depășeste fizic numărul de ore din realitatea concretă; orbirea pe care o dovedim când înregistrăm absenteism sau refuz (incapacitate) în acoperirea temelor sau a sarcinilor etc.
… Dacă la asta se adaugă și ce a scris adolescentul de mai sus…, gândul că ar fi adevărat, „pahar e gândul, cu otravă”.
Texte apărute în INFINITEZIMAL 5 / 2015
