Acel an 1970

Alexandru Paleologu, Ștefan Radof, Ștefan Iordache, Sebastian-vlad Popa

În marginea unui spectacol interzis:
Conu’ Leonida față cu reacțiunea
de Caragiale, în regia lui Petrică Ionescu,
la Teatrul Nottara

[14 noiembrie 2000,
în biroul directorial al Teatrului Nottara]

Ștefan Radof: … nici eu nu stau prea bine cu memoria, dar știu cu precizie și încerc să-i aduc aminte lui Ștefan că pe Petrică Ionescu l-am cunoscut la Nancy.

Ștefan Iordache: Eu aici l-am cunoscut. Dar cum îl cheamă pe celălalt care a rămas și a făcut carieră?

Radof: Negulescu. El a rămas în ’69, ’70.

Iordache: Reperul cel mai exact e referendumul.

Radof: Cu un an înainte fusese celebra revoluție din Paris, dacă putem s-o numim revoluție, după care a venit Pompidou.

Iordache: Nu, Pompidou a venit după ce am fost noi acolo.

Alexandru Paleologu: După aia. N-a fost imediat Pompidou după de Gaulle.

Radof: În orice caz, a venit stânga sau ceva de centru.

Iordache: Când am fost noi la Nancy, era referendumul. Mergeam în bistrouri și ne uitam pe hartă. Punctele albe erau pentru de Gaulle, iar cele negre contra.

Radof: În duminica în care s-a votat, de fapt sâmbătă s-a votat…

Iordache: Și el duminică s-a retras…

Radof: Noi am ieșit pe stradă și toți francezii plângeau. Și Ștefan mi-a spus: „Bine, mă, dar ăștia-s nebuni?”

Iordache: Am întrebat pe unu’… „Domnu’, n-a ieșit ce-ați dorit, de ce plângeți?” Și mi-a zis: „Pentru că nu credeam să fie atât de ușor”. După aia eram într-un bistro, pe la 4 dimineața, era fantastic ce era pe străzi. Mi se pare că pe tine te-a arestat cu Cernescu.

Radof: Nu, pe mine nu m-a arestat. Ha, ha, ha! Eu l-am scăpat pe Cernescu.

Iordache: Sau l-ai scăpat. Și l-am întrebat pe ăla: „Dar ce vreți dumneavoastră?” Și zice: „Vrem un conducător de 30 de ani.” „Mi se pare cam puțin – i-am zis – vă întoarceți la Alexandru cel Mare, nici ăla n-a avut atâta.” În seara când s-a terminat zăpăceala, ne-am întâlnit după…

Radof: Erai foarte intrigat.

Iordache: Eram intrigat pentru că nu înțelegeam mecanismul democratic. Mi s-a părut cel mai frumos exercițiu pe care l-am văzut, de a îndepărta de la conducerea unei țări un om care nu-ți convine. Și nu înțelegeam de ce nu le convine de Gaulle.

Radof: Afară de asta, noi îl cunoscuserăm pe Alain.

Iordache: Am fost chiar în casa lui.

Radof: Voia să ne ducă la Cioran. Alain era de stânga. Însă nu ne-am întâlnit.

Iordache: Am ratat întâlnirea cu Cioran din cauza revoluției.

Paleologu: Da. Ha, ha, ha. Adică nu era revoluție, era un fel de haloimăs.

Iordache: În Saint-Germain s-au bătut.

Radof: Dar adu-ți aminte ce era la ambasada americană. Mare scandal. Anul următor, vara, a avenit Lovinescu (Horia Lovinescu, directorul de atunci al Teatrului Nottara, notă S-vP) și ne-a spus despre ce era vorba. Atunci a sosit Petrică Ionescu și ne-a povestit piesa.

Iordache: Pe care o încercase la Institut.

Radof: La Institut, da.

Paleologu: Eu cred că voi v-ați dat seama de ceva. Când ați venit voi la Nancy, ați observat că nici noi nu eram niște rahați. Veneați dintr-o țară unde se făcea teatru cu adevărat.

Radof: Se făcea teatru și eram puși pe dărâmat și noi, într-un sens constructiv, desigur.

Paleologu: Eu sunt un inamic al opiniei care s-a răspândit de la I. P. Culianu, că la noi a fost o Siberie a spiritului și o cultură inexistentă.

Radof: Bineînțeles că nu. Însă spectacolul nostru nu urmărea nici o conotație politică. Nici nu ne-am gândit atunci, dacă-ți aduci aminte, Ștefane, la vreun amănunt politic.

Iordache: Ba da, ai uitat.

Radof: Eram contra conservatorismului ca stare de spirit, dar nu eram contra a ceva politic.

Iordache: Lasă că-ți aduc eu aminte.

Paleologu: Eram contra prostiei.

Radof: Dacă asta poate fi numită politică…

Paleologu: Mare politică. Asta se numește politică, de fapt.

Radof: Sau esența politicii, aveți dreptate.

Iordache: Vreau să vă spun, domnule profesor și domnule Paleologu, că artizanul acestui spectacol, cu toate conotațiile implicate, a fost omul care stătea cândva aici, Lovinescu. (Arată spre scaunul de director de la Nottara.) Nu știu cine i l-a propus pe Petrică.

Radof: Rafael, altă personalitate imensă, de o extraordinară cultură, căruia eu îi datorez cariera.

Paleologu: Acest om era unul dintre cei mai buni știutori de limbă română.

Iordache: Eu am lucrat cel mai mult cu Rafael.

Radof: Ba eu am lucrat și mai mult.

Iordache: Ha, ha, ha…

Radof: Mergeam și-mi recita, așa cum mi-ați recitat dumneavoastră, coane, un Verlaine. Dacă-ți aduci aminte, și ție îți recita.

Iordache: Eu am avut amintiri fantastice cu el. Era un vorbitor extraordinar de limbă română. Știa Caragiale pe dinafară, Sonetele lui Shakespeare la fel, și era un bijutier ca regizor.

Radof: Eu l-am auzit prima dată, recitat de el, pe Fundoianu. Știam de Fundoianu, dar nimic din scrierile lui pentru că nu se publicase nimic. Deci doi oameni de cultură mari: Lovinescu și Rafael.

Iordache: Rafael l-a propus pe Petrică Ionescu și Lovinescu l-a acceptat.

Radof: Și-acum povestește tu cu Petrică Ionescu cum a fost.

Iordache: El începuse spectacolul la Institut, nu știu dacă l-a terminat.

Radof: Nu l-a terminat, că nu i-a convenit lui.

Iordache: La Paris, la Nancy sau aici, nu mai știu.

Radof: Ne-a văzut când a venit la Nancy, unde a fost celebrul spectacol cu pălării aruncate…

Iordache: Când a înnebunit lumea. Titlul din ziar a fost: „Lecția de teatru dată de Teatrul Nottara din Budapesta”…

Paleologu: Budapesta, București, Bucharest se confundă și acuma.

Iordache: El ne-a văzut atunci pe noi.

Radof: Și ne-am bucurat de o cronică din Le Monde, ceea ce era atunci extraordinar, pentru că Le Monde nu prea se implica în teatrul de avangardă. De fapt, habar n-aveam noi de avangardă.

Iordache: N-aveam habar de noțiunea aceasta. Cum e în Burghezul gentilom? Făceam avangardă fără să știm.

[…]

Iordache: Conu’ Leonida… are 11 pagini. În 11 pagini, dacă faci un calcul cât de cât normal, iese un spectacol de 20 de minute. Ei bine, el l-a făcut de două ore. Teoria lui extraordinară era că el dilată cuvântul și-l face în loc de trei secunde cât durează pronunția, șapte sau opt. Și a inventat situații fantastice.

Radof: Primul lucru care m-a contrariat a fost distribuirea mea în rolul Efimiței. Mă așteptam ca Ștefan să fie Efimița.

Iordache: Ha, ha, ha.

Radof: Cu asta m-a șocat în primul rând. Și apoi, iar pe asta vreau s-o povestească Ștefan, a fost modul cum ne-a jucat el spectacolul.

Iordache: Da, asta a fost extraordinar. Mie mi s-a părut în clipa aia că seamănă cu Pintilie ca stil de lucru, pentru că Pintilie juca magnific situațiile. Și Petrică Ionescu, având date de histrion…

Paleologu: Aparent, Petrică n-are cu Pintilie nici o asemănare. Dar, funcțional, au operat cam același gen de teatru. Alături de el, un artist la fel de mare, Rafael iubea de fapt rostirea cuvântului, era mai talmudic.

Iordache: El a fost actor și, la primul lui rol, când a urcat pe scenă, nu a putut să pronunțe nici un cuvânt de emoție și s-a trezit în partea cealaltă, unul din cei mai importanți regizori. Pentru mine a însemnat enorm.

Paleologu: Absolut. Eu îl știam de mult pe Rafi, dar nu-mi închipuiam că e un așa de mare artist și că e în stare să facă o asemenea exegeză…

Iordache: Și era nu numai regizor, era un om care știa muzică și poezie.

Paleologu: Era un om de carte, dar nu făcea caz de asta.

Radof: Pentru că nici nu avea nevoie. Era un microbist.

Iordache: Extraordinar. Era un microbist de teatru, ha ha.

S-vP: Domnule Paleologu, spuneți-mi, cum s-a întâmplat să vă aflați în teatru în ’69, ’70?

Paleologu: Prin Rafi am ajuns. Eu lucrasem la Editura Teatrului, la Institutul de Filozofia Artei și mă cam plictiseam de atâta academism.

Radof: Dar cum ați ajuns cercetător?

Paleologu: Când m-au arestat asta eram și, când am ieșit din pușcărie, George Oprescu (el a fost un om extraordinar), mi-a trimis vorbă să vin la el imediat. Și m-am dus direct la Institutul de Istoria Artei, iar când m-a văzut a început să plângă. Și eu la fel, bineînțeles. În momentul ăla mi-a spus: „Du-te la mitocanu’ (da, domnule, Dumitrescu, de la Academie) să-ți facă formele să intri la Institut.”

Radof: Deci șeful de cadre era mitocanu’.

Paleologu: Reintegrarea mea în Institut s-a făcut instantaneu. Nu am văzut în viața mea un om mai afectuos decât George Oprescu, pe care toți îl considerau ciufut. Era un om de mare sensibilitate. Apoi însă, Rafi mi-a propus să vin la teatru.

Radof: Dar de unde îl știați pe Rafi?

Paleologu: Îl știam de mult. Am fost coleg cu el la regie. După ce m-a dat afară de la Externe, m-am luat după amicul meu George Teodorescu, care se înscrisese la Conservatorul de Teatru.

Radof: Deci sunteți studinte în Drept, publicist și om de teatru.

Paleologu: Ha, ha.

Radof: Pe cine ați avut profesoară?

Paleologu: Pe Alice Voinescu, bineînțeles. Jeni Acterian a fost cu mine colegă. Nemaipomenit de inteligentă și fermecătoare, numai frumoasă nu era, dar te fascina, avea un farmec feminin deosebit.

Iordache: Să nu-mi spui că era mai de plăcut Nina Cassian.

Paleologu: Nina era simpatică și o vedeam la mare, la 2 Mai, cu multă simpatie. Mie îmi plăcea climatul pe care îl emana, dar prea semăna cu Dante. Ha, ha, ha…

Iordache: În Teatrul Nottara când ați venit exact?

Paleologu: În 1967, prin decembrie.

Radof: Deci după trei ani de la ieșirea din închisoare.

Paleologu: Eu, în afară de Senat, unde sunt de 12 ani, n-am stat nicăieri mai mult de trei ani. Doar la Cartea Românească patru.

Radof: Deci ați devenit statornic la bătrânețe.

Paleologu: Niciodată n-am avut longevitate în vreo funcție, dar s-a întâmplat să fie, de fiecare dată, foarte plăcută ieșirea.

Radof: Tout à fait golan, nu?

Paleologu: Ha, ha! Însă din Senat nu ies nici acum, deși ar fi trebuit să ies.

Radof: Păi, cred că ține Senatul cu dinții de dumneavoastră.

Paleologu: Ține cu dinții P.N.L.-ul actual, pentru că s-a văzut părăsit de unii. Bun, cum am ajuns în teatru? Prin Rafael. Pe urmă am avut o relație extraordinară cu Lovinescu, pentru că ne plăceam unul pe altul grozav, dar din când în când ne enervam unul pe altul.

Radof: Ca doi oameni inteligenți și cu multă carte.

Paleologu: Nu știu dacă era multă carte sau multă inteligență, dar cu siguranță multă votcă la mijloc.

Radof: Aha, bun!

Paleologu: Pentru că, dacă țineți minte, biroul lui Lovinescu și al meu nu era aici. Era la Podgoria.

Radof: Noi știm asta mai bine.

Iordache: Mie îmi apare o carte acuma, despre mine…

Radof: Foarte frumos! Vreau să-ți spun că pe mine politica m-a marginalizat ca actor.

Iordache: Dar e normal să fie așa. A fost riscul tău.

Radof: Nu, Ștefane, înseamnă că suntem un neam de mitocani și nu putem despărți trenul de daravelă.

Paleologu: Suntem un neam de mitocani, în care mitocanul este un ins plin de greutate. Dar eu nu detest nici mitocanul, nici mahalagiul, și unul, și celălalt e foarte stimabil, mai ales mahalagiul.

Radof: Mahalaua este lumea în care eu m-am născut. Eu sunt liberal nu pentru că…

Iordache: Tu ești bulgar în primul rând.

Radof: Asta iar e o paranteză foarte importantă. Dacă citeai ultima povestire pe care am scris-o în România literară, acolo am arătat…

Iordache: În sfârșit recunoști că ești bulgar.

Radof: Nu recunosc, pentru că sunt de fapt vlah.

Iordache: Tu știi ce-nseamnă vlah?! Erai vlah, erai nenorocit!

Paleologu: Suntem niște balcanici autentici, având ca strămoș pe nenea Iancu.

Popa: Petrică Ionescu era un balcanic?

Paleologu: Eu aș zice că da. Acești oameni au fost foarte subțiri: și Horia, și Rafi, și Petrică Ionescu.

Radof: Mai ales Petrică Ionescu.

Paleologu: Eu nu fac nici o diferență.

Iordache: Petrică Ionescu era un golan după părerea mea, de-aia ne-am și iubit enorm.

Paleologu: Era un histrion extraordinar. Mă refer la acele zone de mare civilizație, cum sunt Balcanii, Franța, la anumite aspecte italienești. Nu recunosc histrionismul în varianta spaniolă, deși probabil că există.

Iordache: Dar un toreador ce e?

Paleologu: Toreadorul e tipul fudulului.

Radof: Moare cu fudulie.

Paleologu: Histrionul e un ins superior, cum îl definește Andrei Pleșu într-un capitol dintr-o carte a lui. Histrionul este om căruia îl place să se dea în spectacol într-un mod autoironic. Omul care își oferă spectacolul lumii cu sine însuși.

Radof: Ca secretar literar vă amintiți că dumneavoastră vi s-a dat această ocrotire a spectacolului, iar caietul-program Olgăi Scorțeanu?

Iordache: Olga era în secretariatul literar. A făcut un caiet-program care a fost respins de minister. Era foarte bun. Nu știu care dintre noi, cred că Leonida, apare, într-o imagine, după niște gratii. Dar nu se știe exact dacă erau de pușcărie. Caietul crea oricum un efect destul de puternic și era făcut cu multă inteligență.

Radof: Ăsta a fost semnalul de alarmă.

Iordache: Știți câte vizionări au fost?

Paleologu: Ia să vedem.

Iordache: După a patra sau a cincea vizionare, m-a chemat Radu Popescu.

Paleologu: Remarcabilul cronicar dramatic, cu un talent extraordinar.

Iordache: A declarat că nu-i place teatrul!

Popa: Ăsta-i histrionul.

Paleologu: Nu, el era sofistul.

Iordache: M-a chemat domnul Radu Popescu și mi-a spus că dacă scoteam spectacolul, ne distruge. „Adică ce ne faceți?” am întrebat eu. „Vă distrug”. Și, mai târziu, am înțeles ce-nseamnă să distrugi în calitate de cronicar un spectacol – care era fabulos, dacă ieșea. Și eu, prost, zic: „Domnu’ Popescu, de ce nu veniți să vedeți cum ajungem noi la un sens în procesul creației?” Și mi-a zis: „Domnule, sau tovarășe, sau măi puțică – cum mi-o fi spus –, tu mă chemi pe mine să văd cum faci ciorba? Eu vin să-ți mănânc ciorba.” Avea dreptate, într-un fel. Dar el a fost omul care s-a opus cel mai tare acestui spectacol.

Popa: Care au fost argumentele cenzurii?

Iordache: Eu vi le spun în ordine cronologică.

Paleologu: Lui Radu Popescu de fapt îi plăcea ce critica.

Radof: Aici, spre deosebire de Radu Popescu, tânărul de atunci, Silvestru a riscat și a scris singura cronică entuziastă care a apărut.

Paleologu: Spectacolul a însemnat vizionări.

Iordache: Cu toții secretari de partid și secretarii literari din Minister și cu toții cei care ne urmăream.

Iordache: Spectacolul începea cu Leonida gol în baie. Venea Efimița de-afară și-o apucase diareea. Căuta un ziar să se ducă la closet. Și un era un ziar făcut fărâme, agățat în cui. Venea strigând „Pensia, pensia, pensia” – fabulos… –, după care Efimița își termina treaba, eu mă trezeam și începea lectura ziarului agățat în cui, în fâșii, folosit de Efimița. Textul începea așa: „Reacțiunea a prins iar la limbă…” Ziarul fiind rupt, articolul nu mai continua. Și atunci începea nebunia.

Popa: Domnule Radof, înseamnă că montarea nu era chiar inocentă, cum spuneați.

Radof: Pe noi nu ne interesau conotațiile, nu știam nimic.

Iordache: Conotația politică exista și o știam toți.

Radof: Ceea ce știu eu este că în momentul acela Petrică Ionescu îmi dăduse niște sarcini. Eu trebuia să am grijă de „Babacu”, trebuia să spăl rufe. Eu, ca actor, nu aveam nici o clipă în cap că Leonida citește ziarul sau face nu-știu-ce.

Iordache: Ba da.

Radof: Poate că tu știai.

Iordache: Nu, am știut toți trei ce făceam.

Paleologu: De exemplu, replica genială a Efimiței: „Păi, te întreb și eu, cu mintea mea de femeie, la ce e bună Republica asta?” Și răspunsul: „Păi dacă e Republică, nu mai are niminea…” Și fraza rămânea în suspensie.

Radof: Încă n-am ajuns la replica asta. Continuă, Ștefane, pentru că tu ai într-adevăr…

Iordache: Eu am memoria spectacolului. Pentru că Petrică Ionescu e un foarte bun regizor, dar fără mine și Ștefan nu făcea spectacolul, în sensul fanteziei, al creării de situații. Dacă ții minte, mergeam amândoi sub o umbrelă, care nu există în textul lui Caragiale. Și ne întrebam: „Ce-o zice omul?

Radof: Era clară ideea.

Iordache: Noi, după a zecea vizionare ne gândeam unde să ne ducem ca să salvăm spectacolul. Și, Petrică Ionescu având relații în Comitetul Central, ne-am gândit să ne ducem la coana Leana, care era directoare la Școala de chimie. Ce tâmpiți eram! Am vorbit cu domnul Lovinescu și i-am spus ce aveam de gând. Horia ne-a spus atât: „Sunteți tâmpiți!” Ha, ha, ha…

Popa: Se maturizase, în 1970, o asemenea conștiință a revoltei împotriva regimului?

Paleologu: Nu știu dacă se poate vorbi de maturizare. Poate de o liberalizare care propunea o distanță contemplativă față de fenomen.

Radof: Și era o speranță că se poate răsturna comunismul.

Paleologu: Că se poate întâmpla ceva. Și eu, și Negoițescu începuserăm să publicăm unele lucruri chiar din ’67. Prima mea carte e chiar din ’70.

Radof: A apărut Iona lui Sorescu, au apărut scriitorii avangardiști. Deci în acest context, eu și Ștefan Iordache formam o generație care privea înainte cu mânie.

Iordache: Să mor eu dacă m-am gândit la așa ceva!

Radof: Eu veneam puțin montat…

Iordache: Nu ne prea gândeam la asta atunci, fii cinstit.

Radof: Atunci de ce ne-am întors de la Paris, când Cupșa ne-a spus să rămânem? Și când am venit acasă, soacra mea mi-a spus: „Ești tâmpit, de ce te-ai întors?”

Paleologu: Eram la doi ani după discursul lui Ceaușescu cu Cehoslovacia.

Iordache: Dar tu te gândeai că e posibilă alternativa?!

Paleologu: Vedeam nu un comunism cu față umană, ceea ce e o stupizenie, dar vedeam ideea că se poate ajunge cumva la o lăbărțare a ideologicului.

Radof: Iar Petrică Ionescu venea cu niște lecturi și cu o înțelegere a lucrurilor cu totul specială. El ne-a citit comentariile lui Ibrăileanu la Caragiale. Un copil care învățase la două școli…

Iordache: N-a învățat nimic. Era un derbedeu genial.

Radof: Era un derbedeu. Mă rog, derbedeu cum era, știa niște lucruri. Că sub ochiul lui Caragiale, de fapt, sub sintagma celebră „simț enorm și văz monstruos” descifrăm lumea românească. El spunea, „domne, tot ce se-ntâmplă în țara asta e de rahat.”

Paleologu: L-am întâlnit într-o zi, cu totul întâmplător, la Podul Mogoșoaiei. Era singur. Mânca. Mânca o friptură, cu o baterie de vin alături, mânca bine. Mă așez cu el la masă și-mi spune: „m-am hotărât să părăsesc această țară.”

Iordache: Dom’ profesor, să vă spun un lucru. Petrică Ionescu a fost invitat de Fănuș să pună O scrisoare pierdută la Național. Și m-a chemat, văzut-plăcut, nebunie… ce să joc eu? „Joci Tipătescu”. Zic: „Bine, Petrică, joc Tipătescu.” Și-au început repetițiile. Și repetițiile erau așa: după ce-am terminat lectura la masă, am urcat pe scenă. Și urcând pe scenă, Petrică spune: „vreau să-mi treacă Yasser Arafat prin scenă”.

Radof: Ăsta-i Petrică Ionescu.

Iordache: Fii atent! Zic: „Cum adică, Petrică, să treacă Arafat prin scenă?” „Și cu un elicopter.” „Bine, Petrică, da’ de ce să treacă Arafat prin scenă?” „Păi, zice, eu, când am plecat din țară era Arafat aici, și acum, când m-am întors, văd că-i tot aici. Eu văd că Arafat n-a plecat din România.”

Radof: Ăsta-i Petrică Ionescu. Să revenim la Conu’ Leonida. Decorul era o magazie…

Iordache: Nu, era o pușcărie! Cu ziduri.

Radof: Se-auzeau pistoale și zgomotelele sărbătorii… era lăsata secului.

Radof: Lăsata secului.

Radof: Pe-urmă începea îndoctrinarea mea, adică a Efimiței și, pe urmă – momentul genial. Era momentul lui Leonida cu cheia de gât.

Iordache: A, da, semănam cu Hristos…

Radof: Și începe ipohondria, din ipohondrie dai în fandaxie și „nimica mișcă”. Și rămânea Leonida, băboiul, în genunchi…

Iordache: Așa e. Am uitat. Și-ncepeai rugăciunea.

Radof: Și-al doilea moment: ca s-o îndoctrineze pe Efimița, Leonida o bagă într-o pivniță și o punea să spună ce-a zis Garibaldi.

Paleologu: Galibardi.

Radof: Despre România: „Bravos națiune, halal să-ți fie, vivat Principatele Unite.” Era perioada naționalistă… Și-atunci, Leonida furios, arunca cu o mantie roșie.

Iordache: Da. Am uitat…

Radof: Și chestia asta i-a șocat. Steagul roșu! Spectacolul avea o țintă. Hai să zicem că una politică, dacă ține Ștefan, dar îi șoca și pe ăi bătrâni, adică pe vechii conservatori. Și spectacolul cu Ghelderode îl șocase pe bietul Carandino!

Paleologu: Da, dragă, așa e! Erau conservatori de dinainte de război care credeau că ceea ce e consacrat de tradiția culturală trebuie păstrat ca atare.

Iordache: Ce-a fost cu Conu’ Leonida? A fost un exercițiu de teatru. Din unsprezece pagini să faci două ore de spectacol…!

Paleologu: Petrică Ionescu făcea o analiză literară… detaliată… Pe silabe! Pe pauze. Și ieșea la iveală o încărcătură formidabilă.

Iordache: După părerea mea a fost un mare moment teatral acesta. Să ai 11 vizionări în decurs de două luni! Să te chinuiești cu toate forurile din țara asta și să ataci un Caragiale care – gândiți-vă acum, cum sună!

Radof: Deranjează cumplit. Cu intrarea în Europa… știi ce-ar fi?

Paleologu: Ha, ha.

Radof: Și PDSR-ul, și PNL-ul, și PNȚCD-ul ar sări la gât, ar spune – ce faceți, vă bateți joc de noi?

Iordache: Iubitule, n-am să uit acești 50 de ani care ne-au modificat fundamental și ne-au stricat, ne-au tâmpit. Nu știu, asta-i altă discuție. Nu pot să nu-mi amintesc cum ați venit amândoi la mine, la nuntă. Cu Pintilie, cu Lovinescu… Și-acum mă-ntreb, ce dracu’ ne-a despărțit, ce l-a făcut pe conu’ Alecu când eu îi dau premiu de excelență la Ateneu, să nu mă bage în seamă…

Paleologu: Ha, ha, ha… mă flatează asta.

Iordache: Conu’ Alecu, o clipă…

Paleologu: Ha, ha, ha.

Iordache: Și zice: „Mă bucur că o văd pe Maia Morgenstern”. Politica ne-a înnebunit! Mă duc, vă iau din rându-ntâi și vă întoarceți cu spatele la mine…

Paleologu: Ha, ha, ha. Sunt flatat la maximum că-mi faci acum, la un an, acest reproș.

Iordache: Toată lumea din sală a-nțeles că aveți un parti-pris politic.

Paleologu: În Evul Mediu, la cele mai faimoase curți…

Iordache: Chiar m-a frământat chestia aia.

Paleologu: Ia spune, de ce ți-am întors spatele?

Iordache: Politica!

Paleologu: Nu. Pentru mine, un om ca dumneata are o ilustrație proprie indiscutabilă. Și care domină orice situație… De ce ți-am întors spatele? Eu aveam în momentul acela o imagine extraordinară medievală. La curțile medievale din Provența, cine decerna cavalerilor calitatea de învingători în turniruri? O doamnă.

Iordache: Mi-a întors spatele…

Paleologu: Gelos ca o femeie pe un bătrân libidinos…

Iordache: Pur politică!

Paleologu: Ha, ha, ha.

Iordache: Măi Ștefane, da’ de când ești tu așa de dreapta?

Paleologu: Dar ce, Ștefane, Iordache e de stânga?

Radof: Da.

Paleologu: Bine.

Iordache: Dacă știu ce dracu’ înseamnă stânga, dreapta sau centru, domnule profesor! O prostie…

Radof: Părinții noștri, Ștefane, au fost mici meseriași, și asta înseamnă dreapta, tată.

Iordache: Tu știi că bunicul meu a fost chiabur? Și unchiul meu a făcut pușcărie, asta n-am spus-o niciodată.

Radof: Iliescu a zis că toți monarhiștii sunt decrepiți…

Paleologu: Multe tâmpenii a spus…

Iordache: De ce ești tu, Ștefane, de dreapta, tu, un bulgar nenorocit…?

Radof: Vezi că ești prost crescut și n-ai maniere? Păi bulgarii chiar sunt de dreapta, că sunt monarhiști, și-l aduc acum pe Simion.

Paleologu: Vreau să spun că doi Ștefani, adică doi purtători de coroană – că asta înseamna Stefanon – au făcut la un moment dat o asemenea conjuncție încât ar fi fost păcat să iasă întâmplarea așa de liniștită până la capăt…

Iordache: O, Doamne, e-atât de drăguț…

Paleologu: Dar știi ce-nseamnă a fi de dreapta? Dreapta are o singură definiție imbatabilă. Dreapta e omul cu frica lui Dumnezeu. Restul, discutăm. Stânga are o primejdie pe care dreapta n-o are. Ea poate luneca la extremă. Dreapta nu poate luneca la extremă pentru că dreapta nu are sorginte socialistă. Dreapta nu este extrema dreaptă. Extrema dreaptă este socialism. De-acolo pleacă. Tot ce este extremă este socialism. Mussolini a fost socialist, Hitler a fost socialist…

Popa: Dreapta nu o dă și latura națională?

Paleologu: Nu. Una e a avea o concepție despre națiune și alta e să fii naționalist. Dreapta este o atitudine care nu poate luneca la extremă. Caragiale era de dreapta. Balzac era de dreapta. Cel mai de dreapta om din Franța a fost Balzac, cel mai de dreapta din România a fost Caragiale. Care nu putea luneca la extremă.

Radof: Dar noi l-am abandonat de tot pe Conu’ Leonida

Paleologu: De-acolo pleacă totul.

______________________________

Text apărut în publicația OKEAN și reluat în INFINITEZIMAL 7 / 2016

Share Button

Leave a Reply