Fragmentele citate urmăresc ediția din 1956, în traducerea lui Demostene Botez. Probabil cea mai trădătoare și cea mai frumoasă încă versiune românească.
♦
Emma nu-i aici. Plăcerea e în altă parte: Emma ar fi dorit, din contră, să facă nunta la mizeul nopții, la lumina torțelor, dar Moș Rouault nu pricepu deloc ideea asta.
Văzuse oare Emma vreodată marea? (Plăceri filtrate.) Nu-i plăcea marea decât când era dezlănțuită de furtuni, iar verdeața numai ici și colo, printre ruine.
Charles nu știe să viseze. Nu știe nici să înoate, nici să tragă cu pistolul, nu poartă redingotă de catifea, bea seara rachiu, nu merge la teatru, moțăie la masă, iar după ce mănâncă își trece limba peste dinți (dar mai cu seamă n-o face să râdă și să viseze pe Emma Bovary, de asta se face el cu adevărat vinovat): Pentru el, universul nu trecea dincolo de poalele de mătase ale fustei ei.
Conversația cu Charles era searbădă.
O credea fericită; și ea nu-i ierta această liniște atât de temeinic înscăunată.
Convingerea lui că o face fericită i se părea o insultă.
Nu se poate dori decât peste măsură (ce e iubirea în tihnă?): Și acum nu-și mai putea închipui că tihna în care trăia era fericirea pe care-o visase.
Dar ea era plină de pofte, de mânie, de ură.
Căutând pretutindeni orice prilej de-a suferi.
(despre căderi și tristeți)
— Se zice că pe urmă, după ce s-a căsătorit, i-a trecut.
— Mie, însă, reluă Emma, după căsătorie mi-a venit.
Era toată palidă
avea totdeauna la colțurile gurii acea strâmbătură neclintită care încrețește obrazul fetelor bătrâne
avea priviri vagi
deseori o apuca un fel de sfârșeală
Celălalt eros al Emmei, aceeași plăcere – proliferarea obiectelor (golind vidul încă și mai tare) și risipa de bani și de sine: O femeie care-și impusese atât de mari sacrificii putea foarte bine să-și îngăduie fantezii.
Terapeutul pervers, negustorul Lhereux, pune diagnosticul cu precizie – fantezie: Era vorba de fantezia aceea a dumneavoastră cu lăzile de voiaj.
Amanții.
Cele mai emoționante pagini de ardoare din literatura lumii ne-o arată pe Emma Bovary alergând în răcoarea dimineții peste câmp și prin crânguri să-l prindă pe amant în așternuturile calde. Voluptatea se consumă aici, în goana asta interzisă – căci restul va lâncezi. Emma era la fel ca toate amantele, și farmecul noutății căzând încetul cu încetul, ca o haină, lăsa să apară, în toată goliciunea ei, veșnica monotonie a pasiunii, care are totdeauna aceleași înfățișări și același limbaj.
Ecuația e simplă: amanții sunt cei care o redau pe Emma vieții. Tot ei i-l fac pe Charles dacă nu agreabil, măcar tolerabil. De aceea Charles nu doar că o iubește pe Emma, dar el trebuie, implicit, să-i iubească și pe amanții ei și să nu știe mai mult: Doamna Bovary n-a fost niciodată mai frumoasă ca-n timpul acela; avea acea nespusă frumusețe pe care-o dă numai bucuria, entuziasmul, succesul, împlinirea dorințelor. Poftele, necazurile, deprinderea cu plăcerile și amăgirile lor mereu tinere o împliniseră treptat, așa după cum băligarul, ploile, vânturile și soarele fac să crească florile, și înflorea și ea, în sfârșit, în deplinătatea ființei ei. […] Charles o găsea încântătoare și cu totul irezistibilă, ca și-n primele zile ale căsătoriei.
Cu soțul ei era mai drăguță ca niciodată; îi făcea creme cu fisticuri și-i cânta valsuri, seara, după masă. Charles se socotea deci cel mai fericit dintre muritori și Emma nu avea nici o grijă.
Fantezia (neîntâmplatului perpetuu) întrece realitatea (știam), în timp ce fantezia rememorării realității întâmplate devine voluptate supremă: Căuta să-și amintească cele mai mici amănunte ale acelei zile trecute. Dar prezența soacrei și a soțului o stânjenea. Ar fi voit să nu audă nimic, să nu vadă nimic, ca să nu tulbure reculegerea dragostei ei, pe care, orice-ar fi făcut, o simțea cum se pierdea în tot ce se întâmpla împrejur.
Ascunderea – trebuie să mă vezi ascunzându-mă: Emma mergea cu ochii în pământ, strecurându-se pe lângă ziduri și surâzând de bucurie sub voaleta lăsată în jos.
„Trăsăturile” Emmei – dorințele (proiecțiile ei hedonice sunt naive, dar cât se poate de pragmatice, visează în coordonatele unei recuzite precise, fiecărei reverii îi corespunde un tablou, un decor, un obiect anume): Cum era dorința de a avea, ca să meargă la Rouen, un tilbury albastru tras de-un cal englezesc și mânat de-un lacheu cu cizmulițe răsfrânte.
Preaplin: Cele mai fierbinți sărutări nu-ți lăsau pe buze decât pofta neîmplinită a unei voluptăți și mai mari.
Niciodată destul: În fiecare zi se înverșuna și mai mult, secând orice fericire, tocmai fiindcă o voia mai mare.
Ajunsese să se supere de orice, să fie lacomă și desfrânată. (Preaplin înseamnă abolirea moștenitorilor – Nietzsche via Barthes. Emma Bovary într-adevăr nu e mamă.)
Iubirea nu trebuie și trăită: De idoli nu trebuie să te atingi, că-ți rămâne poleiala pe mâini.
Cronica unei morți regizate (după ce înghite arsenicul): Se supraveghea, curioasă, ca să-și dea seama dacă suferă. („Am un amant!”, își spusese Emma privindu-se în oglindă. Realitatea nu era de-ajuns fără reflectare.)
Ultimele ore ale Emmei Bovary – ruinată, datornică, hăituită de creditori și executori, străbătută totuși de o rază de grație și de plăcere, un fleac (de ordin economic) ce deturnează pentru o clipă agonia: Uite o sufragerie cum mi-ar trebui, gândi Emma.
Iuliana Dumitru
Text apărut în INFINITEZIMAL 11 / 2018 ARDOR
