Cotloane (II). Dan Dediu – Jurnal de compozitor

♦ extrase ♦

13 februarie 1997
[…]
Ideea cea mai valoroasă care mi-a venit scriind la partea I a concertului este că folosirea dramaturgiei tradiționale terifiante poate crea o nouă paradigmă stilistică și, implicit, un nou mod de a simți, prin apelul la „febricitatea” pre-atonală, la ideea de cadență, de suspin (tratată omofon), la o armonie și o melodică intensă și convingătoare.

14 februarie 1997
Spasmul preluat de la „senzația” lui Francis Bacon, pictorul irlandez.
Partea a II-a din Concertul pentru vioară, un scherzo cu o formație camerală conținând un clarinet, clarinet bas, trompetă, doi percuționiști, vioară solo, pian de jazz și contrabass solo în pizzicato.

15 februarie 1997
A isteriza muzica – iată o idee de a raporta tradiționalul la actual. Isterizarea se poate face în diverse moduri: se pornește de la un stil dat, după care se deformează – prin extindere, întindere, radicalizare, extremizare, caricaturizare – parametrii stilistici dați, aflați în momentul citatului în echilibru (după cum face Francis Bacon cu portretul papei Inocențiu de Velasquez).

[…]

19 martie 1997
Azi am prezentat la comisia simfonică două piese: Pavana per Don Quichote pentru viola d’amore și pian și Sonata nr. 4 pentru pian, pe care am cântat-o singur. Primul care m-a felicitat a fost Bentoiu. Piesele i s-au părut foarte bune, iar pianistica mea, mi-a spus, i-ar „mânca pe pâine” pe toți interpreții actuali din România. Marbe și Rațiu, precum și Petculescu m-au felicitat foarte cordial. Niculescu mi-a spus (la părerea lui țin cel mai mult) că ambele sunt foarte reușite: prima că e „nostimă” (la fel mi-a spus și despre prima piesă pe care a auzit-o de la mine – pre plaiu pentru fluier solo), cea de-a doua că e excepțională, numai că e curioasă, anume că tehnica pianistică se păstrează în intervalul 18-20 (prima jumătate), adică până la Berg. „Nu sunt referințe la Scelsi sau Ligeti!” M-am apărat spunând că „pianistica” la Scelsi nu există, iar că de pianistica lui Ligeti, foarte pregnantă și mecanică, m-am ferit. Niculescu mi-a dat paginile în timp ce am cântat și a apreciat lucrarea în modul său olimpian și semi-ironic.

Eu consider – și de aceea încep un nou paragraf – că Sonata nr. 4 pentru pian este o lucrare crucială în evoluția stilului meu și reprezintă totodată o sinteză între piesele vechi și cele noi. O iubesc în mod deosebit și când scriam la Aria guerriera (în secțiunea de aur) s-a născut Eugen. Am întrerupt-o acolo pentru a scrie Simfonia a III-a, Capriccio classico. Am reluat-o după aceea și am încheiat-o în decembrie 1996.

[…]

9 aprilie 1997
Am plecat spre Viena și am de gând să notez toată desfășurarea călătoriei. Vremea e rece, dar însorită. Până la Ploiești am avut – pe o parte a planului secționat de trenul în care mă aflu – nori albi, contrastând cu cei negrii-cenușii de pe partea cealaltă. După ce am trecut de Câmpina s-a înseninat, iar odată cu apariția munților am avut parte de o priveliște deosebită: la marginea unui crâng neînfrunzit se iscă un povârniș ce se întrerupe brusc cu o stâncă albicioasă dezgolită, pe care se pot observa straturi succesive de calcar. Din cauza lungimii diferite a straturilor calcaroase se produseseră țurțuri enormi ce înfățișau un peisaj înghețat terifiant, des, asemenea unei peșteri dezgolite, a unui interior fără pereți, dezghiocat cu forța. Vizavi, o cascadă minusculă curgea grăbit.
Pe la Sinaia a început să ningă, iar la Bușteni nu se mai vedea nimic din cauza perdelei de zăpadă.
Am observat un lucru interesant: în Ungaria, de la Budapesta spre Hegyeshalom peisajul devine simțitor mai civilizat, mai curat. Iar în Austria, e o reală plăcere să privești pe geam. Soarele strălucește din nou, o vreme de primăvară te învăluie cu aer cald și primitor, astfel că senzația intrării în Austria e posibil de comparat cu cea a unei „însoriri” interioare, de parcă aș fi ieșit de undeva din noapte, dintr-o groapă.

10 aprilie 1997
Am sosit la Viena la ora 9 dimineața. Hotelul Alpha de pe Boltzmanngasse este mic și simpatic, însă la ora la care am ajuns eu, în jur de 10, nu aveau camere pregătite, așa că a trebuit să aștept până la 12, timp în care m-am plimbat până pe Graben, la magazinul muzical Doblinger, la Stephansdom, apoi la Hochschule și înapoi. Am cumpărat un CD cu studiile de pian ale lui Ligeti.
La ora 14 m-am prezentat la Universitatea din Viena, unde se strânseseră și ceilalți bursieri, iar rectorul Ebenbauer, o persoană interesantă și plăcută, împreună cu profesorul olandez van der Bergen, au susținut discursurile de bun-venit, despre Herder și Europa națiunilor. La masa de seară la primărie am vorbit cu multă lume, iar admirabila doamnă Regner a adus o pianină adevărat și m-a invitat să cânt câte ceva. Lucru pe care l-am făcut, fără pic de rușine: am cântat câteva piese rapide din „Levantiques”, iar toată lumea a fost încântată. Un domn de la fundația care ne invitase m-a întrebat dacă piesele sunt publicate și s-a oferit să vorbească la Schott. Mi-a dat cartea de vizită și m-a rugat să-i trimit partitura de la Sonata nr. 4, din care cântasem piesa mea de succes, adică Menuetul. Am rămas foarte buni prieteni și ne-am revăzut de multe ori după aceea, de fiecare dată fiind la fel de săritor și comunicativ: avocatul Dr. Hugbert Flitner.
După masă am făcut o plimbare cu Nucu Teodoreanu, Ioana și familia Scutaru.

11 aprilie 1997
De dimineață, la micul dejun, m-am conversat cu doi foști bursieri din Bulgaria – Ivan Merdjanov și Boteva, apoi am plecat la o Drogerie Markt pentru a cumpăra șervețele pentru Eugen, care la noi nu se găsesc. La simpozion s-a vorbit la modul teoretic și general, iar la final am luat și eu cuvântul și am vorbit despre artă, o problemă care nu fusese abordată în privința subiectului „Herder heute”. M-am împrietenit cu un arhitect polonez, Grzegorz Sadowski, care m-a invitat la el acasă și cu care am avut o comunicare spontană foarte reușită. De la Doblinger am cumpărat apoi tratatul de armonie al lui de la Motte și câteva topuri de hârtie de note. Pentru că mai aveam ceva timp, m-am dus la Stephansdom și am analizat rozariul sângeriu de la intrare, cum se vede dinăuntru. Întotdeauna mi-a făcut o impresie extraordinară, dar acum am înțeles și de ce. Totul a fost gândit pentru ca percepția să se concentreze în roșul superb al trifoiului din mijloc. Vitraliul este conceput astfel: fiecare culoare conține în cadrul esenței sale un „coloratio”, o altă culoare secundară. Roșul de fond în acest trifoi central este potențat printr-un oranj ce colorează o cruce interioară, însă culoarea dominantă rămâne roșul. Acest trifoi este înconjurat de șase flori cu câte patru foi ce se „albăstresc” spre margini. Apoi albastrul capătă mai mult spațiu și importanță, ajungând să inunde totul. E greu de imaginat o mai splendidă surprindere arzătoare a esenței ființei, a energiei de început a acesteia, realizată cu o fascinantă economie de mijloace.
După un episod meteorologic furtunos, cu vânt îngrozitor, vremea s-a potolit, înainte de concertul de la Musikverein. Un concert de duzină, în care violoncelistul Heinrich Schiff a făcut-o pe dirijorul într-o simfonie de Mozart, pe solistul și dirijorul în concertul de Lutoslawski și a încheiat cu Todtenfeier de Mahler, la baghetă. Am apreciat mai mult mica gustare de după concert, la Ana Grand Hotel Restaurant, la invitația organizatorilor.

12 aprilie 1997
Înainte de 9:30 am ajuns la biblioteca universității, de unde am copiat câteva lucruri din Talmudul babilonian și începutul din Facerea (în ebraică), apoi m-am dus la întâlnirea cu profesorii universității. Întânirea a fost, pentru mine, destul de neinteresantă, mai ales că nu prea rezonau la discuțiile despre artă. Am băut în pauză o excelentă bere, numită Universitäts Bier, Berea Universității. M-am întânit pe fugă cu Sylvia și Ernst, iar la ora 17 toți bursierii au fost invitați la Passauerhof, un „heurigen” tipic vienez, în Grinzing. A fost o atmosferă foarte plăcută, destinsă, s-a mâncat și băut foarte bine. Între timp, afară a început să ningă vârtos. După Grinzing, m-am dus la căminul studențesc Haus Döbling (vechea mea locuință din anii ’90), unde locuiau Nucu și Ioana, și am vorbit vreo două ore despre muzică.

13 aprilie 1997
După ce mi-am luat rămas bun de la câțiva bursieri, mi-am lăsat bagajul la gară și m-am întâlnit cu Sylvia și Ernst în grădina Schönbrunn, la 11:30 am ajuns la domnul Burt. Am vorbit diverse, apoi am plecat împreună, și cu doamna Burt, la un restaurant din apropiere, unde am luat un prânz excelent și am discutat despre noul soft de scris note Sibelius, despre porcăria pe care o fac editorii de partituri nemișcând niciun deget pentru reclamă, despre Olga Neuwirth, Sanchez, Jarrell. Ne-am despărțit pe un ton jovial și am pornit-o spre Gara de Vest, de unde l-am sunat pe Burwik, care s-a arătat foarte prietenos și săritor, oferindu-se să propună Postficțiunea la Kammeroper.
La 19.07 am plecat din Viena, înapoi în trecut.

[…]

26 aprilie 1997
Azi, în parc, în timp ce Eugen dormea în căruț, iar în jur domnea o atmosferă feerică – păsări cântătoare, flori, mirosuri – mi-a venit ideea unor simulări orchestrale (prin complexe armonice) a unor limbi naturale. Astfel, va trebui să creez o „scară” a analogiilor între o consoană anume sau o voca anume și un complex armonic. Apoi realizarea legăturii dintre aceste sunete („foneme”) în cadrul cuvintelor – motivelor muzicale. Fraza muzicală va fi așadar analogă cu propoziția din limbajul vorbit. O secțiune va constitui un paragraf.
Simularea vorbirii realizată cu orchestra simfonică, iată punctul intuitiv și finalul acestei idei. Pentru operă, ea va fi un mijloc extraordinar de eficace în compunerea comentariilor orchestrale. Se pot imagina, astfel, dialoguri, la propriu, între soliști și orchestră. Câteva exemple: alama sună ua (cu surdina wa-wa); maracasul sună s lung; frulatto sună r; staccato la alămuri sună p; fagotul în staccato sună c spre p. Evident, un lucru serios ar fi analiza fonetică a acestor sunete și vizualizarea spectrului acestora, pentru a putea reface drumul în sens invers. Trebuie să mă gândesc serios la asta. Ar putea juca în cadrul sistemului componistic rolul pe care-l au cântecele păsărilor la Messiaen.

27 aprilie 1997
Azi este Paștele. Toată săptămâna am ținut post și am corectat, printre picături, știmele Simfoniei a III-a. Ieri am citit în „Lettre Internationale” ediția germană (Frühjahr ’97) un text extraordinar al regizorului Peter Sellars. Concluzia gândurilor sale e următoarea: adevărata artă trebuie să exprime putere, viață, esență (nu în sensul reducerii, ci în cel al adâncirii, prin care se înfățișează realitatea nevăzută cu ajutorul celei văzute). Iar acest lucru se realizează privind în „inimă”, în adâncul a ceea ce avem în comun cu toții.

[…]

5 mai 1997
Azi am avut examen cu anul V. De la mine de la clasă au prezentat lucrări Adina Dumitrescu (un concert pentru vioară și orchestră) și Andrei Mihăilă (o piesă pentru orchestră de suflători). În comisie am fost doar eu și cu Niculescu, adorabil ca șuvoi ideatic și personalitate. Am aflat că Olah nu se simte prea bine după accidentul de mașină al lui Adi Buciu, care-l conducea spre casă. Nemescu exagerează și spune că l-au operat din nou și i-au scos „o jumătate de kg. de puroi”. Sinistre imagini, ca întotdeauna la el. Cred ca asta se datorează – în mare parte – și loviturilor pe care le-a primit prin moartea unor colegi și prieteni de generație: Corneliu Cezar și, chiar ieri, Steliana Calos.
În Conservator a început festivalul și concursul „Lipatti” și e o vânzoleală continuă și febricitată. La ora 17:30 m-am întâlnit cu Aurelian și Sanda la Filarmonică și le-am dat știmele de la Capriccio classico.
În ultima lună am întrerupt lucrul la Gothic Concerto și Concertul pentru vioară și orchestră pentru a scoate știmele la simfonie. A fost extrem de greu, mai ales că timpul meu de lucru s-a schimbat capital: nu pot scrie decât când doarme Eugen. Dar e atât de drăguț și iubit, încât învăț mult mai multe de la el, decât de la orice altceva. Mă mai supăr uneori, dar nervii sunt trecători. Ceea ce rămâne e trăirea, învățămintele și intensitățile lor.

[…]

18 mai 1997
Am realizat încă patru emisiuni pentru Radio. De data asta cu Mircea Cărtărescu, pe tema postmodernismului, discuții pe care le-am prelungit apoi la o Coca-Cola la o terasă de lângă Buzești. Cărtărescu, foarte delicat și profund, este pesimist în ceea ce privește viitorul culturii astăzi, mai cu seamă la noi. Spectrul pierderii adâncimii temelor mari și transformarea lor în clișee, în moduri standardizate de a simți este, după el, o trăsătură a postmodernității, pe care o înțelege ca pe o atitudine de viață alternativă la cea tradițională.

Text inedit apărut, în variantă extinsă, în INFINITEZIMAL 10 (2017-2018)

Citește și partea I.

Share Button

Leave a Reply