Banalități bucureștene

Irina Popescu-Criveanu

Stau în curte, dis-de-dimineaţă. A înflorit un mic boschet. Stânga – trandafiri, dreapta – trandafiri, în faţă buruieni (cam multe), nucul uscat, corcoduşii, teiul, câteva răsaduri nebăgate în seamă.

Anul acesta nu a mai venit ciocănitoarea, în schimb avem coţofană, sticleţi, vrăbii, porumbei, ciori şi, bineînţeles, câini, pisici, copii şi vecini. Micul inventar mişcător al curţii mai cuprinde mesele şi scaunele încă nefurate, rufele, barca lăsată la uscat de noul coproprietar, furtunul, mici instalaţii destinate susţinerii tufelor sau îngrădirii florilor.

Nemişcătoare sunt casa cea mare a familiei Bok, din fundul curţii, apoi două case făcute pentru două fete pe latura de miazănoapte, după 1900 şi o casă mare, solidă, de închiriat,  în centrul curţii, mai târzie cu un deceniu sau două. Către stradă, a dispărut de curând a patra casă a familiei, înlocuită cu un bloc semeţ, postrevoluţionar. Alături, tot către stradă, fusese o altă casă de închiriat, cu odăi ieftine, dar aceasta a dispărut mai demult, în anii 1970, odată cu apariţia intempestivă, în curte, a primului bloc.

Când treci pe stradă, în ceea ce acum a devenit centrul Bucureştilor, vezi numai cele două blocuri despre care scriam mai sus: unul socialist şi altul capitalist. Printre ele, însă, dacă te strecori (şi scapi nelătrat de noul stăpân negru al curţii), ajungi în altă poveste, a oraşului vechi.

Oraşul vechi joacă în registru minor. Casele sunt mici, decorate şi echipate sumar, grădinile sunt încă mari. Uimitor, chiar în centru. Care centru? Nu este cel cu care suntem obişnuiţi. Cultura noastră urbană se rezumă la Paris, Praga sau Viena. Problemele ţin de cunoaştere, de imagine, de cunoaştere a imaginii, toate conducând la complexe însoţite de o neatenţie (istorică) faţă de ceea ce ne înconjoară.

Acum câţiva ani, aveam ideea că imaginea „originală”, în ochii occidentalilor, a oraşelor medievale din Moldova şi Ţara Românească, a devenit, începând cu secolul al XVII-lea şi mai ales în secolul al XVIII-lea, „bizară”. Dacă originalitatea medievală era găsită în puternica prezenţă rurală, în absenţa semnelor fortificaţiilor şi mai ales a semnelor culturii şi libertăţii urbane, în amplasarea oraşelor de-a lungul drumurilor, în vale şi nu pe deal, bizareria secolelor următoare era un rezultat al dimensiunii (oraşe prea mari pentru prea puţinii locuitori), al lipsei de omogenitate între centru şi periferii, al lipsei unei ierarhii sociale şi a unei aparente lipse a segregării etnice. Oraşul, de departe, părea minunat, înecat în verdeaţă, dominat de turlele multelor biserici; de aproape, mizerabil. Orăşenii păreau ţărani; străzile erau întortochiate şi noroioase, casele modeste, însă atelajele de lux. Nu în ultimul rând, elitele unei lumi de limbă latină urmau (ce insolit!) moda otomană. Cum oraşele nu păreau în niciun caz „occidentale”, au fost  de atunci considerate „orientale” şi, ca atare, au furnizat călătorilor vise levantine, iar elitelor – odată cu preluarea modelor occidentale – două secole de frustrări identitare. 

Către 1860, când clădirile cu alură occidentală apar din ce în ce mai des, când începe trasarea bulevardelor şi grădinile publice înlocuiesc maidane sau livezi, călătorii  din ce în ce mai mulţi constată, mai ales în ceea ce priveşte Bucureştii, transformarea oraşului vechi, obscur şi oriental în oraş „european”. Totuşi, Bucureştii rămân „de caracter […] ciudat, de specie stranie şi surprinzător” (Ferdinand Lasalle, 1856) şi astfel, străbat sfârşitul de secol ajungând, în fine, jumătate oriental şi jumătate occidental sau, mai bine, „punct de despărţire între Orient şi Occident”, ceea ce încetează să fie original însă place enorm poporului. Liniştitor, desigur, dar oare suficient? Oare ce ne-a rămas din „originalitatea” medievală surprinsă de acei călători străini?

Centre de schimb, locuite, oraşele din sudul şi din răsăritul Carpaţilor nu sunt neapărat centre de putere; caracterul rural al acestora reprezintă mai mult decât o problemă de aspect, ci defineşte un tip de oraş în care activitatea de schimb este o activitate complementară celei principale, de cultură a pământului. Târgul se juxtapune satului ai cărui locuitori evoluează către ocupaţii urbane, moştenind şi modificând treptat organizarea internă anterioară: vatră, pădure, vie, islaz. Începând cu secolul al XVI-lea şi mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, procesele de modificare a proprietăţii, de creştere a populaţiei urbane şi a diversificării sociale şi etnice a comunităţilor urbane, în noul context al suzeranităţii otomane fac uitată această structură primară. Juridic, sistemele suprapuse de drept cutumiar, bizantin şi otoman conduc la crearea unei unităţi complexe care, însă, nu se constituie într-un sistem de drept orăşenesc de sine stătător: legislaţia urbană se dezvoltă semnificativ numai după jumătatea secolului al XVIII-lea.

Imaginea oraşului se modifică odată cu creşterea acestuia. În vatră şi în târg, mica proprietate urbană ajunge la un stadiu „matur” destul de rapid care rezistă ca atare până în perioada modernă, constituindu-se în „centrul” zis astăzi istoric. Dispersia locuirii pe terenurile agricole urbane implică apariţia de nuclee periferice, fie progresiv, fie prin procese de colonizare (slobozii) care, odată cu creşterea populaţiei şi utilizarea pentru locuire a terenurilor, se pierd între curţi şi clădiri nou apărute. Proprietatea orăşenească, boierească, domnească sau mănăstirească coexistă în oraşe; utilizarea, începând din secolul al XVI-lea, a embaticului  drept de proprietate transmisibil ereditar, alienabil, asupra construcţiilor şi plantaţiilor a permis creşterea urbană extensivă, plata embaticului evoluând de la recunoaşterea proprietarului către o rentă funciară de-a lungul secolelor următoare. Eliminarea proprietăţii embaticare, după Codul Civil din 1864, s-a făcut prin răscumpărarea proprietăţilor; procesul a fost de mai lungă durată, creând o lume de mici proprietari urbani ale căror locuri încep să se construiască după moda sfârşitului de secol XIX şi a începutului de secol XX. Lumea lui Caragiale putea, în sfârşit, să apară.

Depăşind teritoriul „central” al nucleului urban anterior secolului al XVI-lea, oraşul se întinde liniştit către hotar printre grădini, vii sau livezi. Nucleul parohiilor – biserică, cimitir, grupuri de case, câteva prăvălii indispensabile vieţii de cartier, curţi plantate şi maidane – structurează viaţa noilor periferii. Drumurile despart proprietăţi de dimensiuni variabile, construite şi locuite de o populaţie foarte diversă după ocupaţie, etnie sau rang, astfel încât imaginea mahalalelor mărginaşe se apropie surprinzător de mult de cea a satelor (al căror model îl perpetuează).

Traseul drumurilor este stabilizat tot după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin instrumentul planurilor de aliniere. Aplicate în mod consecvent până la jumătatea secolului al XX-lea, aceste planuri au condus la refacerea „feţei” oraşului, la „tragerea la linie” a acestuia. În acelaşi interval, micii proprietari construiesc din zid, după modelul vecinilor mai răsăriţi; parcelele se diminuează şi devin de dimensiuni comparabile, traseul străzilor de rectifică, apar străzi noi; regulile urbanistice produc deja efecte. Înaintea primului război mondial, oraşul cel nou, burghez şi „înfrumuseţat” înlocuise deja, în mai puţin de un secol, ceea ce am putea defini ca oraş „tradiţional” românesc.

Ce e permanent? Poate bizareria diferenţei faţă de lumea urbană occidentală, densă şi aşezată. Bisericile multe şi pline de oameni. Noroiul din centru. Casele prea modeste. Contrastele, încropeala. Se construieşte uşor şi pentru puţin timp: omul se mută (şi pleacă „cu lemnele”), proprietatea se pierde, casa arde sau se dărâmă la cutremur – constatare istorică a unei precarităţi asumate.

Risipa este, la rândul său, istorică: „Aceşti străini critici manifestă prin blamul lor numai dovezile triste ale ignoranţei lor privitoare la stările orăşeneşti şi rurale. […] Aceşti nemulţumiţi pretind – horibile dictu – detronarea noroiului de pe străzi şi exilarea lui în canale subterane, boltite. Ba, au cutezanţa să ordone un pavaj bun. Ei voiesc un pavaj din pietre tari, compacte, cioplite regulat şi îmbinate precis şi în bună ordine. Ei voiesc ca pietrele pavajului să nu fie aruncate pe stradă spre necazul pietonilor şi spre paguba vehiculelor, ci să fie aşezate pe o temelie durabilă şi uniformă, dispuse după regulile artei. […] Da, dorinţele lor se încumetă chiar până la îndepărtarea cuvenită a întregului noroi de pe străzi. Însă aceşti instigatori uită că după o astfel de pavare bună n-ar mai avea loc desele reparaţii şi în legătură cu aceasta unele profituri frumoase” (Wilhelm Derblich, medic militar german, 1857).

Reputaţia, mai bună în lumea latină, se cam clatină în lumea germană: „După părerea scriitorilor francezi, ea [Dâmboviţa] este un Tibru valah cu paiete de aur, cu peşti delicaţi […]. Conform părerii scriitorilor germani însă, puritatea Dâmboviţei este un prejudiciu tot atât de puternic ca şi celelalte în Bucureşti, în general” (acelaşi Derblich).

Frumuseţea se vede de departe, de la Filaret; bogăţia – pe Podul Mogoşoaiei; splendorile naturii – în Cişmigiu: „După ce pietonul a sărit peste diferite mocirle, iar călătorul a rezistat cu bravură tuturor loviturilor produse de pavajul stricător de roţi, atunci este răsplătit din belşug prin spendorile pe care de bună seamă nu şi le-a închipuit aici, în centrul oraşului. Un horticultor german a fost acela care a întreprins aici o luptă pe viaţă şi pe moarte cu mlaştinile, cărora natura le-a hărăzit să producă numai molime şi noroi” (tot Derblich, care îmi este deosebit de simpatic).

Toată ţara e bizară: aici găseşti „rezultatele cele mai noi şi mai înaintate ale culturii moderne, fără să ai nimic premergător acelor rezultate” (Ferdinand Lasalle, socialist german, 1856). Permeabilitate istorică la mode? Viteză mare de adaptare la schimbări de orice natură? Calităţi sau defecte, ambele trăsături se văd foarte bine de pe stradă.

„Arhitectura Bucureştilor este şerpuitoare şi diferită. Nici o reglementare, nici o supunere; fiecare secol şi-a lăsat amprenta şi fiecare constructor s-a călăuzit după bunul său plac. Până în vremurile din urmă, lipsea acestui învălmăşag pestriţ adevărata casă modernă, clădirea de închiriat cu cinci-şase etaje. Speculanţii ţării au remediat recent această lacună, clădind trei până la patru reşedinţe de cinci etaje. Particularii, din fericire, nu s-au hotărât încă să se înalţe la prea mulţi metri deasupra nivelului străzilor lor. Casele confortabile, unde boierii s-au instalat cu tot luxul de mobiliere pariziene, n-au decât unul sau două etaje. Locuinţele obişnuite n-au etaj; se locuieşte, se doarme, se mănâncă, se petrece toată viaţa numai la parter” (Frédéric Kohn-Abrest, publicist austriac născut la Praga şi naturalizat francez, 1877).

Curţi, grădini şi case, biserici, mănăstiri şi (foste) hanuri, cimitire, bordeie, cârciumi şi prăvălii, maidane, livezi, bolţi de viţă, pe lângă care, din ce în ce mai late, mai înalte şi mai puţin neaoşe, s-au construit alte case, hoteluri şi cârciumi, palate, alte biserici, gări, puşcării, turnuri de apă, locuinţe de raport. După gustul german, apoi francez, apoi după ceea ce am crezut noi că este mai anti-american, apoi mai american. Întâi pe orizontală, apoi pe verticală. Întâi civilizate şi nu foarte înalte, apoi din ce în ce mai înalte şi din ce în ce mai urâte, pe dinafară şi pe dinăuntru. Nici nu mai contează acum, când blocurile capătă deja patină. Contează, însă, numărul lor şi faptul că au fost puse peste tot. Lângă Cişmigiu, în mijlocul Lipscăniei, pe Moşilor, în Piaţa Naţiunii, în locul caselor, grădinilor, prăvăliilor şi – mai nou – în locul parcurilor.

Oraşul, însă, rezistă, original şi bizar. Există o ordine a oraşului, o ordine a fiecărui cartier. Pentru a le desluşi, citim poveşti.

De pe strada Corneliu Botez (magistrat), de-a lungul străzii Icoanei, se ajunge repede la biserică. Povestea bisericii (pe lângă care au funcţionat un azil pentru „femei sărace, obraze mai alese sau călugăriţe” şi un spital de alienaţi) nu este deloc banală. S-au succedat aici o ipotetică biserică de lemn de secol XVII, o alta, certă, tot de lemn, de secol XVIII, zidită o generaţie mai târziu şi restaurată în a doua jumătate a secolului următor de arhitectul Alexandru Orăscu. Acesta studiase ingineria şi artele frumoase la Berlin ca bursier al statului şi se întorsese pentru a deveni arhitect al oraşului, profesor, senator şi – pentru mai puţin de o lună, în aprilie 1876 – ministru al Cultelor şi Instrucţiunii. Proiectul său, din 1872, prevedea mai multe lucrări printre care şi „tăierea în zidu spre aşeza unei Rossete mare împreuna cu ziduţu împrejurul”; Mihalache Ioannu, din „Stărostiea corp de Dulgheri şi Zidari din Bucureşti”, se angaja prin contract ca toate lucrările să fie realizate „antocmai dupe Divisului condiţiunilor alcătuite de Dlu Arhitectu A. Orescu cu totu materiale necesare dela mine şi dupe a Dlui arătare fără osebire până la finitu”, în termen de un an, iar contractul a fost contrasemnat de „Maimaria Capitalei Bucuresci – Prinţipatele Unite Române”, prin „şeful” acesteia.

Numele care se leagă de biserică sunt, însă, mult mai multe: ceauşul David, monahul Misail, slugerul Panait, aga Pană, căminăreasa Anica, arhiereul Neofit, Hagi Radu şi Maria închinata, Moş Popa Apostol, jupân Radu măcelarul, Marco Niculai Cafegi Başi, Tiţa văduva. Ceauşul David Corbea, trimisul domnitorului Constantin Brâncoveanu la curtea lui Petru cel Mare şi fratele lui Teodor, este cel care a dat primul nume cunoscut al cartierului. Avea pământ puţin mai sus, spre Tirchileşti.

Despre biserică s-a scris puţin. Nicolae Iorga i-a remarcat tabloul votiv într-un text de tinereţe: „În biserica bucureşteană a Icoanei, întemeiată la 1786 de boierinaşul Panait Băbeanu, care avea o rudă logofăt de bresle, se văd între ctitori bărbaţi cu fesuşoare rotunde pe cap, ca acelea de supt işlicul boierilor, cu veşmîntul de pe de-asupra tivit pe margenile din lung, precum şi la mâneci cu blană neagră, şi cu un dolman de acelaşi fel de blană în jurul gîtului. Femeile au rochii largi cu flori, un guler alb răsfrînt, precum şi bentiţe de galon aurit în jurul gîtului; un colan de blană se prelungeşte până la mijlocul strîns cu o cingătoare de paftale scumpe, discuri de aur săpate legate între dânsele; pe cap ele poartă o căciuliţă de postav, şlicul, aşezată pe codiţele împletite ale părului, prinsă printr-un galon cu flori vesele şi având la o parte o stea de mărgăritare sau pietre scumpe cu multe ramuri. Fetele au în cap tot căciuliţe de acestea, dar fără o asemenea stea, iar băieţii fesişoare, ca şi ale boierinaşilor negustori”.

Oraşul recompus prin lecturi nu seamănă cu cel al traseelor care ne sunt familiare – şcoală-casă-birou-teatru-cârciumă-gară (şi retur). Colecţionăm, pe drum, imagini. La dus e una, la întors este – trebuie să recunoaştem – cu totul altceva. Trasee lungi de primăvară (magnolii-liliac-corcoduşi), scurte perioade ameţitoare, de tranziţie (iasomie-oţetari-tei), apoi tânjim după umbră lipindu-ne de pereţi. Spre sfârşit, frunzele cad, iar noi culegem, rar, câteva castane, până să apuce să se schimbe lumina şi să tânjim iarăşi după soare în drumurile noastre mici. S-ar putea, deci, clasifica străzile şi casele după anotimpuri, după vârsta amintirii sau după oboseală: oraşul este cu siguranţă mai frumos primăvara, străzile copilăriei sunt pline de farmecul detaliului şi, în genere, casele de la întors sunt mai antipatice decât cele de la dus.

Peisaj cu grădină şi casă se numeşte cartea prietenului meu Kazi, o carte cu iz european. La curte grădină şi peisaj urban la Bucureşti se numeşte cartea Ioanei, o carte locală. Amândouă vorbesc despre ceea este locuit, cultivat şi privit în oraş şi, în acelaşi timp, nu este (numai) casă, ci este pe lângă casă, la intrarea în casă, pe fereastră sau la poartă.

Printre multe altele, spune Kazi că „durata mai mare a vieţii indivizilor face ca memoria să poată fi transmisă mai temeinic, ceea ce contrastează cu dinamica accelerată de schimbare a topografiilor urbane şi accentuează criza identitară. […] Oare scara temporală a arhitecturii nu ar trebui să fie raportată şi la durata medie de viaţă a oamenilor?”. Nevoia de stabilitate în oraş ar fi biologică. Poate că micile manii patrimoniale postindustriale îşi găsesc aici un prim simptom.

Cătinel, i-aş completa eu gândul. Să o luăm mai cătinel. De pildă, privind (în ritmul nostru) grădinile din oraş mai degrabă decât privindu-i casele. Privind cu atenţie (monografică) fiecare colţ. Citind despre personajele care l-au construit şi învăţând carte.

Oraşul acesta este, şi el, un act de cultură ca oricare altul.

______________________________

Am citat (şi vă rog să citiţi):

George Potra, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX), Bucureşti, Editura Academiei, 1992
N. Iorga, Istoria Romînilor în Chipuri şi Icoane, Bucureşti, Institutul Grafic Minerva, 1905 (ambele sunt de găsit, printre multe altele, la www.dacoromanica.ro)
Kazmer Kovacs, Peisaj cu grădină şi casă, Bucureşti, Simetria, 2011
Ioana Tudora, La curte grădină şi peisaj urban la Bucureşti, Bucureşti, Curtea Veche, 2009

Am utilizat, fără ruşine, lucrări proprii:

Irina Popescu-Criveanu, « La ville des villages perdus. Notes sur l’image des villes moldaves et valaques avant la période moderne », in New Europe College, Europa Program Yearbook 2007-2008; Études Balkaniques – Cahiers Pierre Belon, 17-2010 (Habiter dans les Balkans)

Irina Popescu-Criveanu, Horia Moldovan, Biserica Icoanei, Bucureşti: Editura „Cuvântul Vieţii” a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, 2013

Articol apărut în INFINITEZIMAL 1 (2013)

Share Button

Leave a Reply