Barabás Miklós: Memorii (II)

Citește și Partea I.

Era o perioadă interesantă a Bucureștilor când, vrând să le fie pe plac rușilor, oamenii începuseră să renunțe la obiceiurile turcești și să le imite pe cele europene. Mi-am adus aminte de un pasaj din Tacit din Iulius Agricola, despre Britania: „Tamque erat frequens toga lingvaque nostra, idque apud imperitos humanitas vocebatur, quum pars servitutis esset”. [Portul și limba noastră ajunseseră la modă, iar cei neștiutori numeau asta civilizație, deși era o parte sclaviei. Citat inexact.] Citatul nu se potrivea întru totul împrejurărilor de aici, căci mai degrabă putea fi numită îmbrăcămintea turcească un simbol al slugărniciei, atâta vreme cât doar persoanele de vază o purtau și slugile acestora, arnăuții. Țăranii își păstraseră îmbrăcămintea tradițională valahă, pe care o purta și marea parte a femeilor, însă distinsele doamne ale marii aristocrații se îmbrăcau aproape toate potrivit modei pariziene. Tineretul își schimba, firește, cu mai multă ușurință vestimentația, însă bătrânii, care se obișnuiseră de atâta vreme cu veșmintele turcești, renunțau cu greu la ele sau o făceau încetul cu încetul; bunăoară, în loc de turban purtau o șapcă asemănătoare celei purtate de militarii ruși, în loc de șalvari purtau pantaloni și în loc de cizme galbene sau papuci – cizme negre.

Un bun prieten de-al meu, Obedeanu, care ajunsese până la a purta șapcă, pantaloni și cizme, s-a hotărât la îndemnul prietenilor lui să își schimbe întru totul îmbrăcămintea. I-am comandat de la Sibiu, de la celebrul Bayer, țilindru de cea mai fină calitate; și-a comandat frac din cel mai fin postav, apoi s-a îmbrăcat să probeze hainele, și-a pus țilindrul și s-a oprit în dreptul oglinzii. Imediat cum s-a zărit astfel, îmbrăcat din cap până în picioare în haine moderne, a zărit un om atât de străin, încât a dat cu bunătatea de pălărie de pământ și trântit și fracul pe joc. A fost cu neputință să îl convingă cineva să le mai probeze vreodată, a preferat să le dăruiască.

În vestimentație, de mare ajutor a fost haina militărească, care le-a obișnuit oamenilor privirea cu un alt fel de îmbrăcăminte, de croială diferită. Căci prima grijă a rușilor a fost să formeze o armată valahă, potrivit uzanței europene, dar pe care au îmbrăcat-o asemănător celei rusești. Mă amuzam copios uneori văzând aceste prime exerciții militare. Un ofițer rus a aliniat odată doisprezece oameni și, cu ajutorul unui interpret, le-a explicat cum trebuie să pășească, și când el spune „Marș!” atunci ei trebuie să fie cu piciorul stâng în aer, gata de pornire. Le-a poruncit soldaților să rămână așa, până când verifică piciorul fiecăruia, să vadă dacă este ținut corespunzător. Primul soldat și-a lăsat laba piciorului numaidecât în jos și până să corecteze ofițerul poziția fiecăruia, unul din flăcăii care stătea așa într-un picior a căzut, și întregul șir s-a năruit ca un domino.Văzând acestea, ofițerul nervos i-a pălmuit rând pe rând pe soldații căzuți la pământ.  

Victimă a modei europene a căzut și barba splendidă, neagră a bunului meu prieten Cantacuzino. Era un bărbat de o frumusețe desăvârșită, dar când și-a dat jos barba, pentru că aceasta nu se potrivea cu moda europeană, m-a durut inima pentru el. Era și el membru al înaltei aristocrații și astfel a socotit că se cuvenea să imite moda europeană; și dat fiind că și generalii ruși îi făceau vizite, Cantacuzino a comandat mobilă modernă, căci latul divan turcesc, pe care invitații se cocoțau fără papuci, desculți, nu se potrivea cu îmbrăcămintea europeană. Când i-am făcut o vizită după această metamorfoză  și am intrat în încăpere, abia m-am putut abține să nu pufnesc în râs. Înăuntru văd vreo zece boieri pufăind ciubucuri turcești, fiecare din aceștia era așezat pe jos, turcește lângă câte un scaun, cu jobenul pe cap și cu poalele fracului întinse pe podea. Cantacuzino stătea pe canapea, dar celorlați boieri li s-a părut mai confortabil să stea, potrivit vechiului obicei, încolăciți pe jos, și cum pe vremuri nu își dădeau jos turbanul, nici țilindrul nu s-au gândit să îl dea jos de pe cap. Ar fi meritat imortalizată această scenă amuzantă.

Bucureștenilor le stă în obicei să dea pentru orice vina numaidecât pe nemți. Dacă cineva îmbrăcat în veșminte europene (chiar dacă e un valah) îmbrâncește pe altcineva pe stradă sau îi face rău în vreun fel unui alt valah, acela strigă în urma lui: „Neamțu’ bețivu”. Acest epitet de onoare provine de la faptul că marea majoritate a calfelor de germani emigrați aici erau necumpătați cu vinul, care era mult prea ieftin. O jumătate de oca de vin costa doi sfanți, iarna un iepure întreg, jupuit, se vindea pentru doi sfanți, evreul dădea mai mult. Mai târziu, sub ocupația rusă viața s-a mai scumpit.

Despre cum se trăia pe atunci în București se pot relata multe lucruri interesante. Odată ne-am dus cu Raimondi la un bal și am lăsat hainele călduroase în seama servitorului meu. Asta pentru că pe atunci o sală de bal încă nu avea garderobă, ci o sală mai mare, în care servitorul, arnăutul sau cazacul fiecărui invitat prelua haina, mantaua sau haina de blană a stăpânului său și îl aștepta acolo. Slugile stăteau acolo în picioare ore întregi, nemâncați și însetați, iar la sfârșitul pretrecerii era foarte plăcut ca fiecare să își caute omul, până când reușea să îl găsească cu mare greutate. Noi în zadar l-am căutat pe servitorul meu, era de negăsit. Ce puteam face? Am pornit așa cum eram în frac, în ger, la pas alergător, până la farmacia Raimondi aflată cam la trei sute de pași distanță. Acolo, văd că servitorul mea doarme liniștit lângă farmacist. Îl trezesc și zbier la el să aprindă lampa și să o ia înainte că îmi dă el socoteală acasă. Ajuns acasă, acesta a lăsat lampa în vestibul și până să îmi pun haina de iarnă jos s-a furișat afară pe ușă și dus a fost! Nu s-a mai întors nici până în ziua de azi, temându-se de muștruluială.

A două zi mi-am luat alt servitor, care se tot lăuda că a servit la nu știu câte case boierești. Spre seară am primit o vizită și văzând că în câteva minute se va topi lumânarea în sfeșnic, l-am trimis după o livră de lumânări (pe atunci se cunoșteau, bineînțeles, doar lumânările de seu); până s-a întors acesta, doar un capăt mai pâlpâia în sfeșnic. Servitorul taie grabnic o lumânare din pachet, o aprinde la restul de lumânare care mai rămăsese, întoarce sfeșnicul și toarnă seul topit în mijlocul camerei și pune noua lumânare în locul acesteia. Văzând această măiestrie, m-am dumirit întru totul privitor la noțiunile de descurcăreț și curățenie pe care omul meu și le însușise și, plătindu-i munca pe acea zi, l-am rugat pe loc să închidă definitiv ușa în urma sa. Când, după cină, am trecut pe la familia Raimondi, m-au întrebat dacă am servitor. Dacă nu am, îmi recomandă ei un băiat valah foarte de treabă și de încredere, care tocmai sosise în acea zi de la Câmpulung. L-am tocmit pe loc și am fost mulțumit de el, căci de la vârsta de trei ani, când părinții acestuia muriseră de holeră, soția unui doctor vienez făcuse din el sluga perfectă, încât era tot numai ochi și urechi, de îmi ghicea până și gândurile. În casa în care locuiam, la parter stătea un brutar și văzând că are puțină treabă, m-a rugat să îl las să îl ajute și pe brutar, așa că a învățat să coacă și pâine. Dacă aveam nevoie de el, doar îl strigam, el pleca de lângă cuptor și se ivea numaidecât. Pe Ion (căci așa îl chema) îl luam uneori cu mine și în vizite, astfel la familia Raimondi bunăoară el făcea clătitele, căci și în asta era mai iscusit decât bucătăreasa lor. Pe Ion îl recomandase familia Bucureanu din Câmpulung. Am avut plăcerea să-i cunosc și eu la familia Raimondi. Unul din băieții lor era un voinic vajnic. Avusese o carie mică într-una din măsele, așa că a luat o lingură de tinichea, a subțiat-o cu ciocanul la unul din capete, apoi a pus într-însa o bucățică de zinc și l-a chemat pe bărbier. L-a pus să îi scoată măseaua, a curățat bine cavitatea, apoi și-a umplut locul cu zincul topit și a dăltuit-o frumos, neted, a plombat-o în adevăratul sens al cuvântului. Apoi a luat măseaua scoasă și a apăsat-o atât de tare, încât nici nu s-a mai clintit de-acolo. Am văzut și eu măseaua și mi-a spus că nu l-a durut niciodată de atunci.

La București boierii m-au invitat în repetate rânduri la prânz. Am participat însă doar la prima masă, la celelalte nu am îndrăznit să mă duc și m-am scuzat de fiecare dată cu câte un pretext oarecare. Și de la prânzul amintit am plecat aproape nemâncat, pentru că toate mâncărurile aveau usturoi. Pe masă n-am văzut nici vin, nici apă, nici pahare, ci într-un colț al sufrageriei stătea un arnăut în picioare, cu mânecile suflecate deasupra coatelor și mâini murdare; într-o mână ținea o butelie de vin, în cealaltă un pahar. Cel care vroia să bea îi făcea arnăutului semn, care îi umplea paharul și respectivul putea bea cât vroia, lăsând pe fundul paharului restul; pentru următorul însetat, arnăutul umplea din nou paharul, turnând peste ce rămăsese. Astfel că toți invitații au băut dintr-un singur pahar. 

Era la modă, îndeosebi vara, să tratezi musafirii cu dulceață și un pahar cu apă. Dulceața aceasta se face ca la noi, fructele fierte cu zahăr, și cele preferate erau dulceața de trandafir și cea de lămâie. Dar iarăși, oricâți invitați ar fi fost, era doar o singură lingură și un pahar pe masă; pe cine tratau mai întâi, acela primea lingură curată; dulcele cleios rămânea lipit de lingură, astfel că al doilea invitat tratat primea dulcele încărcat din greu, dat fiind că primul nu reușea să înghită toată dulceața. Eu oriunde mergeam în vizită spuneam din capul locului că mi-a interzis doctorul să mănânc dulce, fiindcă îmi face rău.  

Trăia pe atunci la București un doctor pe nume Breton, cu care am făcut cunoștință tot la familia Raimondi. Breton era grec, dar își făcuse studiile la Paris; vorbea franceza, greaca și româna, soția lui era unguroaică, pe care o cunoscuse la Brașov. Femeii acesteia îi plăcea mult să se îndeletnicească cu desenul și cu pictura, așa se face că eram destul de des musafirul lor.  Soția învățase și ea bine greaca și româna, dar n-am auzit-o niciodată vorbind franceza. De fiecare dată când venea acasă la prânz, de la vizitele făcute pacienților, Breton intra mai întâi într-o cameră mică, în care nu exista nici o altă mobilă în afara unui scaun din lemn de brad; aici se dezbrăca de tot și trecea complet gol în camera învecinată, unde îl aștepta lenjerie curată și un nou rând de haine, și doar după ce se schimba ni se alătura. Hainele date jos le aduna o slujnică, le ducea în curte și le lua la puricat. De mai multe ori, chiar destul de des, slujnica găsea două-trei animăluțe albe, cele de la care omul se scarpină mult, cu toate că doctorul făcea vizite la cele mai de vază familii, dat fiind că o vizită costa un galben de aur. 

La marginea orașului era un spital, care pe vremuri fusese mănăstire. Era cunoscut sub numele de Spitalul Sfântul Pantelimon și directorul spitalului era un doctor neamț, pe nume Wenner. În fiecare an, de ziua sfântului se organiza aici un mare hram, iar primarul Bucureștilor dădea o masă fastuoasă în cinstea marilor notabilități ale orașului. Dr. Wenner m-a invitat și pe mine în această zi, să văd hramul și marele ospăț. Nu puteau participa decât bărbați, iar birtașul Andronache dădea cea mai somptuoasă masă, în stil complet francez, cu chelnerii, care serveau diferitele feluri de mâncare, îmbrăcați în uniformă. Delicatesurile, desertul și dulciurile speciale (făcute în grabă, cum s-ar spune pe la noi) se aflau toate pe masă, ca să o și împodobească. Până ne-am așezat și s-a adus supa pentru invitați, am numărat doi episcopi români și generalii ruși, care erau cât o oaste, și mulți boieri de vază. Nici n-am apucat să ne terminăm supa, că acești domni au început să mănânce dulciurile și deserturile, și în scurt timp, înainte de a aduce fructele și friptura, s-au consumat toate. Văzând ce se petrece, i-am șoptit doctorului Wenner să îmi spună care dulce îi place și desertul salvat astfel l-am consumat noi doi, după friptură. Doctorul Wenner avea mulți pacienți în oraș. Acesta a invitat odată și câteva cucoane (doamne valahe din înalta societate), care nu-i cunoșteau pe membrii familiei Raimondi și care, auzindu-i pe aceștia conversându-se în germană cu familia doctorului, n-au bănuit că nemțoaicele știu la fel de bine greaca, ca și dânsele. Greaca fiind limba de bonton, cucoanele au flecărit de-a lungul întregii vizite doar în greacă, râzându-și și amuzându-se de nemțoaicele care erau de față. Domnișoarele Raimondi s-au făcut că nu le înțeleg cleveteala și s-au distrat și ele pe seama cucoanelor. Apoi, când musafirii s-au așezat spre seară să ia gustarea, cele două domnișoare au început să se converseze cu glas tare în greacă, discutând despre literatura greacă, fără să facă însă nici cea mai mică aluzie la bârfele cucoanelor. Distinsele doamnele au rămas cu gura căscată și le-au ascultat roșind, încurcate nevoie mare, pe domnișoare cum vorbeau în greacă, cu ajutorul căreia acestea se răzbunaseră în mod nobil, dar puternic pe aceste nechibzuite femei.

[…]

Traducere de Maria-Gabriela Constantin

Fragment apărut în INFINITEZIMAL 13

Share Button

Leave a Reply