Casa zidarului

Povestea unei case de cinci sute de ani

Ne plac oamenii şi lucrurile care au în spate poveşti. Cu cât acestea sunt mai vechi, mai pline de dramatism sau de cruzime, cu atât devin mai interesante. Dintre sute de vestigii arhitecturale, mai bine sau mai prost conservate, aflate într-un burg precum Bistriţa (atestat încă din secolul al XIII-lea), doar câteva, cele care au o poveste, sunt la ora actuală pe val.
Casa despre care vorbim a fost trecută în lista monumentelor istorice din 2004 ca obiectiv arhitectural de interes naţional şi universal. Literatura de specialitate o consideră „un monument reprezentativ al arhitecturii civile din Transilvania în perioada de trecere de la gotic la Renaştere”. Este o clădire trainică, trecută de cinci sute de ani, botezată de istoriografia mai veche „Casa Ioan Zidaru”, iar de specialiştii de astăzi, „Casa Andreas Beuchel”. Întrucât comanditarul iniţial a rămas anonim, casa a purtat, probabil, de-a lungul secolelor, numele nenumăraţilor ei proprietari dintre care doar trei se bucură, istoriceşte vorbind, de notorietate. Primul este Andreas Beuchel, mare demnitar al urbei, personaj tragic după cum veţi vedea, a cărui familie a cumpărat-o pe la 1520. Al doilea proprietar cu acte în regulă, Cristian Pomarius, umanist cu renume în Transilvania, dar şi peste fruntariile provinciei, a fost notar al Bistriţei şi omul care a pus în ordine arhiva oraşului, însă n-a fost trecut pe lista numelor de adopţie, fiind, probabil, prea cumsecade ca să concureze întru perenitate cu Ioan Zidaru (Johnnes Maurer, în germană), un personaj intrat atât în istoria scrisă, cât şi în folclor odată cu publicarea documentelor despre un îndelungat litigiu pe care l-a avut cu Petru Rareş şi urmaşii acestuia.

Povestea lui Petru Rareş, văzută dinspre Bistriţa

Oamenii şi lucrurile care au în spate legende pot deveni „branduri” turistice sau chiar subiecte de telenovelă. Legendele se împletesc cu adevărul istoric, şi astfel scenariul e gata!
Pentru amuzament, vom aminti că Andreas Beuchel, Christian Pomarius şi Ioan Zidaru erau contemporani cu Ioan Zapolya, cu Ferdinand de Habsburg (fratele împăratului Carol Quintul cu care şi-a disputat tronul Ungariei), cu senior Aloisios Gritti, protejat al Înaltei Porţi, care, în ciuda acestui fapt şi-a pierdut capul în Transilvania. De asemenea, toţi aceşti actanţi întâlniţi episodic într-o celebră telenovelă turcească erau contemporani cu Petru Rareş pe care Suleyman Magnificul în carne şi oase l-a onorat cu o „vizită”, la Dracşani, în preajma Botoşanilor, în fruntea unei oşti de două sute de mii de luptători. Trădat de marii boieri, înaintea unei confruntări care se anunţa „istorică” (sursele spun că oastea moldoveană număra şaptezeci de mii de oameni), Petru Rareş a fost silit să ia drumul Ardealului, unde a ajuns, spune cronicarul, după şapte zile şi şapte nopţi, „nemâncat şi nebăut”, salvat doar de iuţeala bidiviului său, mai vrednic decât caii urmăritorilor. Suleyman a obţinut astfel, fără luptă, doar prin iscusinţa de a ademeni câţiva oameni de bază ai adversarului, o însemnată victorie şi, pe lângă multe alte avuţii, întreg tezaurul de la Suceava, ca pradă de război. Dacă ar fi fost preocupaţi şi de faptele de arme ale Marelui Padişah, nu numai de intrigile din harem, scenariştii turci ai telenovelei ar fi consemnat acest episod semnificativ pentru naţiunea lor care a ridicat la rangul de mit sabia lui Ştefan cel Mare capturată în această campanie.

O legendă a locului lasă de înţeles că oamenii care l-au transportat atunci „pe pat de crengi” pe Petru Rareş din munţi până în cetatea Ciceului erau păstori din satul Gledin unde, în locul numit „La Ruga”, domnitorul le-ar fi ridicat o mănăstire („o dalbă Rugă”), în semn de recunoştinţă pentru ajutorul primit. Era, de fapt o şcoala mănăstirească, din care au plecat spre Moldova viitorul episcop Pahomie (canonizat nu demult sub numele de Sfântul Pahomie din Gledin) şi, ceva mai târziu, Iacob Stamati, nepotul acestuia, ajuns mitropolit al Moldovei. Legenda este prezentată sub formă de cinci colinde impresionante, cântate (de fapt scandate, în ritm pe care astăzi l-am numi rap), antifonic, în două strane, numai de bărbaţi. Iată cum este prezentat domnitorul care a venit la sfinţire împreună cu Doamna şi „doi fiuţi de-ai loru”: „Unul dintre dieci, uitându-se în zare vede «doi luciu-luceaferi», dar altul îl apostrofează: «Mare eşti, puţin gândeşti / Că nu-s luciu-luceaferi / Ci doi domni storcuţi din ceriu»” [de extracţie divină]. Iată şi cum erau îmbrăcaţi cei doi înalţi oaspeţi muşatini: „În lung gafton [caftan] dalbu / Lung până-n pământu / Pe spate şi ceptu / Bour mohorâtu / Luna şi stelele / Dalbe lucefere 7 Jur prejur de mânici / Tot sfinte duminici / Jur prejur de poale / Stele mânînţele”. Colindele continuă, ca un fel de epopee autohonă, descriind ce ravagii a făcut Iuda (Ştefan Lăcustă, domnitorul desemnat de Suleyman în locul lui Rareş) în Moldova: „Iuda Raiu l-o călcatu / Tare Raiu l-o prădatu / Şi anume ce-o luatu? / Ia şuştaru de botezu [însemnele mitropolitane] / Şi scaunu de judeţu” [tronul, ca instanţă de judecată supremă], pentru ca mai apoi să apară (lucru ciudat într-o zonă muntoasă), „doi vătaşi de mare”, probabil soli trimişi, pe ţărmul mării, la Stambul, pentru a cere „tunu şi fulgeruru” cu care să-l alunge din Rai pe Iuda, lucru care s-a şi întâmplat (Petru Rareş a fost iertat de sultan şi repus în drepturi voievodale). Colindele au fost înregistrate, prin anul 1994, cu concursul părintelui Nicolae Feier, fost preot paroh la Gledin (descoperirea şi decriptarea lor îi aparţin), și transmise, în preajma sărbătorilor de Crăciun, la Radio Europa Liberă şi publicate în mai multe cărţi şi reviste.

Cine era, aşadar, acest Petru Rareş? Cine era el pe teritoriul Transilvaniei, când îndeobşte el este cunoscut ca vrednic domnitor al Moldovei şi… cam atât?
Într-o metaforă cât se poate de simplă, pe eşichierul Europei Centrale de atunci, oştile muşatinului au jucat rolul de Nebun (atac pe diagonală, te miri până unde), secondat de Cal (mutări surprinzătoare, posibil decisive), hazardându-se să ameninţe Regi sau Regine şi să atace Turnuri, într-un cuvânt piesele grele de pe câmpul de luptă. Cea mai importantă dintre întreprinderile sale este, în privința consecinţelor, amestecul în luptele pentru tronul Ungariei purtate între partizanii lui Ferdinand de Habsburg şi cei ai lui Ioan Zapolya. Acesta din urmă a fost un principe transilvănean graţie (sau din cauza) căruia (depinde în ce capitală se scrie Istoria) coroana Sfântului Ştefan al Ungariei a fost umbrită pentru mai multe secole de Semilună. Mai precis, la bătălia de la Mohaci din 1526, în urma căreia Ungaria a devenit paşalâc, Ioan Zapolya, în vederea calculelor sale, a stat în expectativă cu o mare parte din oastea Transilvaniei al cărei sprijin putea să fie hotărâtor, facilitând, prin acest cinism, drumul otomanilor spre inima Europei. Cum a „jucat” în continuare Petru Rareş în Transilvania? L-a sprijinit, cu acordul sultanului, pe Zapolya să devină rege al Ungariei, zdrobind la Feldioara armata partizanilor lui Ferdinand. Dezideratul într-adevăr s-a realizat, dar pentru puţină vreme şi doar parţial, întrucât, timp de aproape un an, Ungaria proaspăt îngenuncheată de turci a avut doi regi, Ferdinand de Habsburg, recunoscut de Dieta marilor magnaţi ai Ungariei, şi Ioan Zapolya, consacrat de un firman turcesc şi de o altă Dietă, conservatoare, care nu admitea amestecul „străinilor” (Dinastia de Habsburg) în treburile interne ale statului.

În vremea aceasta, „Calul” lui Rareş captura „pioni” în Ardeal şi ataca cu aplomb marile „turnuri”, Cetatea Braşovului şi Cetatea Bistriţei care, conform înţelegerii prealabile, ar fi trebuit să-i aparţină. Povestea cu „pohta ce-am pohtit” a lui Mihai Viteazul are, aşadar, în persoana lui Petru Rareş un ilustru precursor. Nimeni nu poate crede că, dacă sorţii l-ar fi ajutat, acesta ar fi ezitat să se proclame domn, cel puţin al Moldovei şi al Ardealului, pentru început.
În ţinutul Bistriţei, Petru Rareş a stăpânit pe toată durata domniei, ca şi părintele său, Ştefan cel Mare, doar cetăţile dăruite acestuia de Matia Corvinul, Ciceul şi Cetatea de Baltă. Dezideratul său „Vom fi ce-am fost, ba chiar mai mult decât atât” nu s-a împlinit decât episodic. Influenţa sa în Ardeal a fost totuşi covârşitoare, de vreme ce a putut, la ordinul Sultanului, să captureze un voievod, pe Ştefan Mailat, chiar la Braşov, pe teritoriul controlat de acesta şi, în ciuda intereselor Înaltei Porţi, un posibil candidat la tron, pe Aloisios Gritti, trimis de însuşi Suleyman în Transilvania şi adăpostit în Cetatea Mediaşului, deci nu tocmai aproape de graniţa cu Moldova.

Povestea lui Ioan Zidaru

Ioan Zidaru (în germană Johannes Maurer) a fost un reputat meşter bistriţean din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Prenumele uzitat în documente (Johannes) ne îndeamnă să presupunem că era sas de origine, deşi numele său de familie şi nici locul de baştină nu ne sunt cunoscute. Se ştie doar că era „un arhitect stabilit aici cu acceptul magistraţilor vremii”, care, după moda de atunci, îşi spunea, pe latineşte, Johannes Murator, sau Johannes Lapicida (Pietraru), pseudonime ce ne edifică mai degrabă asupra breslei decât asupra etniei. Este de ajuns să pomenim, pentru a ilustra posibilele confuzii bazate pe onomastica latinizată, un alt constructor celebru, renascentist în viziune şi manieră, care schimbat faţa celor mai importante clădiri de atunci ale Bistriţei, Petrus Italus de Lugano, considerat în scrierile actuale când italian, după prima componentă a numelui „de scenă”, când elveţian după cea de-a doua, deşi era şcolit mai mult ca sigur în Peninsulă (unii spun chiar că a fost ucenicul lui Leonardo da Vinci). Revenind la Johannes Murator, el a intrat în folclorul românesc sub porecla de Ioan Zidaru, care e greu de presupus că a circulat în Transilvania medievală, fiind mai mult ca sigur o traducere târzie a istoriografilor, în cel mai bun caz preluată de peste munţi, întrucât personajul a construit mai multe edificii în Moldova, la comanda lui Petru Rareş.

De ce insist asupra acestui personaj? Pentru că povestea sa, intrată în folclor, am aflat-o prin viu grai, pe la începutul anilor şaptezeci, şi lăsa să se înţeleagă că el ar fi fost şi constructorul (zidarul), şi primul proprietar al casei.

În acei ani, regimul a socotit, probabil, că şi turismul poate fi benefic pentru ţară şi a deschis pentru scurtă vreme graniţele vizitatorilor străini (dar nu şi invers). Treceau atunci prin Pasul Tihuţa mai multe maşini cu numere străine decât acum, iar unele chiar opreau să stea de vorbă cu noi, nişte copilandri dispuşi să conversăm, după puterile noastre, în limbi străine. Primeam de la ei gumă de mestecat, sucuri sau chiar ţigări „străine”, lucruri fabuloase pe vremea aceea. Ne făceau poze, promiteau că ni le trimit şi s-a întâmplat minunea (o singură dată) să se ţină de cuvânt. Am deschis cu emoţie un plic primit din Olanda cu două fotografii, ţineţi-vă bine… color!

De ce spun că treceau atunci mai mulţi turişti străini decât astăzi? Pentru că acum am impresia că nu trece nici unul. Poate nu mai văd eu copacii din cauza pădurii, dar pe atunci şoseaua europeană care tocmai se asfaltase începuse în sfârşit să fie circulată şi maşinile erau aproape toate străine, întrucât românii dornici de turism călătoreau cu trenul, neavând, decât foarte puţini dintre ei, „maşină de lux”. A fost o perioadă când oameni cu fler în afaceri din administraţia locală au trecut la fapte gândindu-se cât de profitabil ar fi „brandul” Dracula, pornind de la romanul lui Bram Stocker localizat de autor în Pasul Bârgăului (Tihuţa), între Bistriţa şi Vatra Dornei. De fapt, atunci s-au făcut în zonă primele şi singurele investiţii în turism. S-a construit „Hotel Coroana de Aur” (unde naratorul din roman pretinde că a fost găzduit peste noapte), s-a mai ridicat un „han”, cu zidiri cât se poate de „medievale”, la ieşirea din oraş, în care ar fi dormit însuşi Dracula, şi pentru că tot era vorba în roman de un castel pe un vârf de munte, s-a edificat, chiar pe marginea şoselei, pe la cota 1000, unul din piatră, cu creneluri şi catacombe menite să dea fiori turiştilor occidentali. Brandul a prins atunci, turismul a luat un avânt fără precedent, regimul s-a speriat probabil şi, în câţiva ani, totul s-a dezumflat, rămânând aşa până în zilele noastre.

Cam în acea vreme am auzit „legenda” lui Ioan Zidaru, un mare meşter bistriţean (multă vreme am crezut că fusese român de-al nostru) care a construit la Suceava o frumoasă biserică plătită de Petru Rareş cu o sumă atât de consistentă încât cu acei bani meşterul şi-a înălţat la Bistriţa o casă pe care o putem vedea şi acum! N-a avut însă vreme – spunea mai departe povestea – să se bucure de ea pentru că de-abia o terminase când i-a venit de la Moldova vestea că bolta bisericii înălţate de el s-a dărâmat şi că Petru Rareş, un domn care nu prea ştia de glumă, îl invită să refacă lucrarea în contul banilor încasaţi. Ce-a făcut, în această situaţie, sărmanul Zidar transilvan, care investise ţoţi banii în faimoasa casă? În loc să se întoarcă la Suceava, să-şi zidească nevasta în temelie şi să ducă astfel lucrarea la bun sfârşit, a dat colţul şi s-a ascuns, de frică, unde a văzut cu ochii, pribegind pe la Sibiu şi prin alte părţi ale Transilvaniei până la sfârşitul vieţii.

Povestea este adevărată (atestată în documente) cu amendamentul că meşterul bistriţean n-a construit el însuşi casa care astăzi îi poartă numele, ci a cumpărat-o gata făcută cu suma de 314 florini. Pentru lucrarea de la Suceava primise 360 de florini, o sumă importantă pentru acea vreme, dacă ne gândim că darea anuală pe care o pretindea Petru Rareş de la bistriţeni era de 500 de florini. Când s-a întâmplat, în 1529, să nu-i încaseze la expirarea scadenţei, de Sânmartin, s-a deplasat personal, cu o oaste redutabilă, până în proximitatea Bistriţei şi nu s-a dat dus decât cu tolba plină. Cum să doarmă liniştit, într-o asemenea cetate, debitorul Johannes Lapicida?

Povestea lui Andreas Beuchel

Cui aparţinuse casa înainte de această tranzacţie? Lui Christian Pomarius, după cum am mai spus, care o cumpărase cu 500 de florini, de la Thomas Werner, judele de atunci al Bistriţei, duşmanul de moarte al lui Andreas Beuchel.
Andreas Beuchel era o persoană de o condiţie intelectuală şi socială remarcabilă, fiul unor oameni foarte înstăriţi. Fost jude al Bistriţei, şi-a respectat statutul de demnitar, având în plin centrul oraşului vreo patru case cât se poate de scumpe, printre care şi cea în discuţie. În 1495 era student la Cracovia. Revenit la Bistriţa, urmează o carieră strălucită. Pentru început notar, devine jurat în 1523 şi jude în 1525 şi 1526. Amatorii de anecdote vor afla despre el că era un adevărat Don Juan, fiind căsătorit de trei ori cu femei dintre cele mai frumoase şi mai bogate.

Prima fusese fiica judelui Sibiului, a doua, moştenitoarea Casei Petermann, un alt monument istoric din Piaţa Centrală de astăzi, foarte bine conservat. Sursele mai spun că unul dintre fiii săi urma să se căsătorească cu fiica lui Thomas Werner, important om în administraţia locală, viitor jude al Bistriţei. Logodna s-a rupt, probabil din vina familiei Beuchel, şi astfel prietenia s-a transformat într-o duşmănie pe viaţă. În 1529 bistriţenii refuză să recunoască suzeranitatea lui Petru Rareş, materializată printr-o dare anuală de 500 de florini, stârnind mânia Muşatinului pe care, în luna septembrie, îl vedem pe dealurile Bistriţei în fruntea unei oşti redutabile, pregătită să atace cetatea. Condiţiile în care s-au purtat negocierile cu Petru Rareş şi care a fost, în această situaţie primejdioasă, rolul lui Beuchel nu rezultă destul de clar din documente. Cert este că după o înţelegere amiabilă, constând în plata datoriei şi, implicit, în recunoaşterea de către bistriţeni a suzeranităţii domnitorului moldovean, Andreas Beuchel este acuzat de Thomas Werner, pe atunci jude al urbei, de înaltă trădare, sub pretextul că ar fi părăsit cetatea în vreme de asediu şi l-ar fi îndemnat pe inamic să atace oraşul. Refugiat în tabăra moldoveană, la Rodna, Beuchel este ademenit să revină acasă, cu promisiunea că acuzaţiile vor fi retrase. Acesta se întoarce, este judecat, condamnat la moarte şi executat, în faţa propriei locuinţe, în Piaţa Centrală. Casa revine lui Werner, care o vinde…

Nu demult, în cadrul Festivalului „Bistriţa Medievală”, un grup de tineri actori ad-hoc, pe un scenariu medievalist-spectacular, au produs „un mare eveniment”. Bistriţenii (câteva sute, spune informaţia jurnalistică) au avut ocazia să asiste la execuţia (care se vrea probabil „ritualică”, instituind o „tradiţie”, deci o vom vedea şi la anul şi… în vecii vecilor) lui Andreas Beuchel, trădătorul istoric al oraşului săsesc.
Nu ştiu ce părere au despre acest fenomen saşii contemporani, dintre care foarte puţini mai locuiesc astăzi le Bistriţa. Nişte „cavaleri” ai „Ordinului lupilor albi” de la Târgu Mureş vin să decapiteze un fost „trădător” al Cetăţii Bistriţa. „Aşa se pedepsea pe vremea aceea şi aşa trebuie să se pedepsească înalta trădare!” – cam acesta este mesajul justiţiar al tinerilor actori. Personal, nu am replică. Îmi trece prin cap doar un vers de Nichita Stănescu: „Mă simt ca un butuc pe care un călău taie gâtul păsărilor migratoare.”

Istoria cât se poate de complicată a imobilului nu se opreşte aici. Dator lui Petru Rareş, Ioan Zidaru se refugiază la Sibiu, refuzând invitaţiile insistente venite de la Suceava de a relua construcţia bisericii dărâmate. Datoria este astfel transferată obştii bistriţene. Un lung şir de procese urmează, ajungând, prin insistenţa urmaşilor lui Rareş, mai exact a fiicei sale, Ruxanda, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu şi, mai apoi, a lui Alexandru Iliaş, succesor la tronul Moldovei, până la Curtea Imperială de la Viena care decide că Ioan Zidaru „are dreptul să-şi răscumpere casa”.
N-am înţeles, din referinţe, dacă moldovenii au primit până la urmă de la bistriţeni sau de la Ioan Zidaru banii care, de drept, li se cuveneau. E de presupus că nu. Nu ştiu nici dacă Zidaru şi-a răscumpărat casa. Probabil că nu, întrucât l-ar fi costat o groază de bani. Dar sunt sigur că a răsuflat uşurat când a murit Petru Rareş.

Casa costă şi acum o groază de bani. Actualii proprietari au cheltuit, după ‘89, o avere, de-a lungul a cincisprezece ani de procese pentru retrocedare. Au mai cheltuit o avere pentru reabilitarea „à la carte”, cu cele mai moderne procedee şi materiale, conform normelor de ultimă oră. Familia care o moşteneşte este urmaşa primului român care a reuşit – în interbelic – să cumpere o casă în centrul Bistriţei. Răsplata a fost că fiul său a fost – postbelic – arestat şi dus la Canal, iar casa a fost naţionalizată. Retrocedarea (de fapt, răscumpărarea) a costat mult. Nu dau cifre, nici nume, căci nu am fost acreditat pentru aceasta, dar aş fi curios cam ce procent din PIB-ul Bistriţei Medievale reprezentau cei opt sute de florini conform evaluărilor maximale din secolul al XVI-lea ale clădirii, şi în ce sumă, la cursul BNR, ar fi convertiţi acum, întrucât un banner uriaş, desfăşurat pe întreaga balustradă istorică a balconului, ne anunţă că edificiul, numit acum „Restaurant Central” este de vânzare, sau de închiriat.

George Ţâra

(Articol apărut în INFINITEZIMAL 2)

Share Button

Leave a Reply