Nu genitalul e sursă de subversiune, ci eroticul. Nu genitalul îl chinuie pe sfânt în singurătate, ci eroticul (am citit cu coada ochiului din Bataille, Erotismul).
Ascetul și libertinul sunt figuri ale normării sexului în societate: abstinența și licența, absența și excesul ca forme extreme (dar rareori absolute în planul realității/realizării) de autoapărare (am spicuit din Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste și erotism). Ei rămân însă fundamental mistici. Patima spiritului și patima cărnii sunt aceeași patimă. Erotismul și sfințenia țintesc amândouă transcendența, punând în paranteză procreația.
„Unul din scopurile erotismului este domesticirea sexului și înglobarea lui în societate. Fără sex nu există societate, pentru că nu există procreație, dar sexul amenință totodată societatea.” În absența tabuurilor și a normelor, spune în continuare Octavio Paz, s-ar dezintegra familia și, implicit, societatea; de unde rezultă că nu ne putem reproduce sănătos și corect decât într-un mediu reglementat ‒ ce e abatere sau eludare înspăimântă (instinctul sexual aleatoriu și erotismul gratuit, de care singur omul știe). „Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.” (Corinteni, 7, 1-2) În aceeași cheie citim și împotrivirea de bun-simț a regelui Penteu (vezi Bacantele) în fața senzualelor și sălbaticelor procesiuni bahice: el întruchipează norma, limita, vocea cumpătată a cetății și a pactului civilizației. Într-un eseu din 1988 (în vol. Adevărul minciunilor), M. Vargas Llosa propune un revers la interpretarea obișnuită a romanului Străinul. Tu cine ești: Meursault ori societatea care îl condamnă? Suntem tentați să disprețuim „mitul colectiv” căruia i se împotrivește Meursault, ca „străin” și „păgân” ‒ deci ca om liber în sensul cel mai radical cu putință. Însă același „mit colectiv” ne îngăduie să trăim în comunitate. Insul civilizat are acest preț de plătit: „renunțarea la suveranitatea absolută”, „tragedia lui Meursault este aceea a individului a cărui libertate a fost mutilată pentru ca viața colectivă să devină posibilă.” Instalarea sa în lume este de o onestitate dureroasă și adâncă, e adevărată (tocmai de aceea ne stârnește solidaritatea; nu sunt decât un „sclav nostalgic” ‒ tânjesc după junglă știind c-ar fi cu neputință să mă întorc la ea), dar ea înseamnă extincția lumii înseși. Străinul trebuie deci să moară. Asemenea, civilizația își cultivă sexualitatea, domesticind sexualitatea. Fantezia, instinctul, derapajele, abaterile, reveriile, extravaganțele, utopiile, crimele se topesc toate în exercițiul calculat al erotismului, unealtă de visare și supraveghere deopotrivă. (Lubricitatea e factor de pace.)
Pe de altă parte, la Julius Evola (Metafizica sexului), orice formă de îmblânzire sau diferite variante „non-materiale” ale erosului sunt scăderi, transpuneri „regresive” („viață în doi”, căsătorie, familie, progenituri etc.). Instinctul de reproducere (alături de cel de conservare) este, după Evola, simplă explicație abstractă și convențională a impulsului sexual: „instinctul de reproducere este inexistent la om”, momentul „genezic” e absent din trăirea sexuală. Ideea reproducerii se ivește nu când ne trăim instinctul, ci când îl subordonăm unui scop. Omul nu este supus ciclurilor de împerechere și repaus, el poate dori și iubi în orice clipă, el e liber, instinctul său e act de conștiință. Figurile îndrăgostirii absolute din imaginarul european ar fi de neînchipuit supuse factorului reproducător ‒ Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Paolo și Francesca. Evola amintește de un personaj al lui Barbey d’Aurevilly spunând despre un cuplu care n-a avut niciodată copii: „Se iubesc prea mult. Focul devorează, consumă și nu produce.” Erosul trebuie să rămână așadar autonom și ireductibil. De altfel, cu cât urcăm pe scara evolutivă a animalelor, cu atât gradul de reproducere scade. Noi nu ne reproducem tocmai ca să ne putem trăi erosul mai departe; hrănim individul, anihilăm grupul.
§§§
„E cu neputință să ți-l imaginezi pe Guido Ceronetti intrând într-o farmacie”, „sănătatea datorată chimiei îi repugnă”, scrie Cioran în ceea ce ar fi o introducere la colecția maniacală de trupuri, maladii și extaze întocmită de autorul italian („n-o poți citi fără să te întrebi ce monstru admirabil a zămislit-o”) ‒ Tăcerea trupului, cabinet de curiozități ale ororii. Ceronetti, care spune despre sine că e un „ascet ratat”, detestă lumea contemporană, sedus fiind perpetuu de lumea contemporană; vegetarian radical și voyeur eroic al organelor calde și putregăite. Nu-i de mirare, observă Cioran, că tratatele, vechi și noi, de ginecologie la care face referire l-ar descuraja „pe veci chiar și pe cel mai înrăit satir”.
Decupajele sale, din texte nemaivăzute și în general surse obscure, surprind întotdeauna paradoxul; comentariile proprii, când intime, când aforistice, presărate de-a lungul cărții, sunt laconice, elipsa marchează tocmai îngemănarea repulsiei cu plăcerea, chipuri ale aceleiași patimi. Femeia e o temă aparte a acestui uriaș colaj al degradării și exaltării umane, căci trupul ei e creator și păstrător al celor mai fantastice mitologii.
Reținem câteva tablouri: „Ea era plină de vene varicoase în timp ce el era complet lipsit de dinți, superbi însă amândoi.”
„Soțul care pătrunde în toaleta soției este un imbecil sau un filozof”, spune Balzac; Ceronetti completează: în epoca modernă, odată cu inventarea igienei și a domniei asepticului, observația își pierde sensul. Sala de baie e acum luminată de neon, nu mai ai nimic de ascuns, suntem curați, străini de excremente.
„Fanny Targioni Tozzeti, ajunsă o bătrână neputincioasă, unei copile care o întreba de ce nu a răspuns iubirii unui poet atât de mare ca Leopardi: « Draga mea, puțea. »” Apropierea trupurilor e și ea o temă brutală și definitivă. Nu te poți împrieteni cu un om până nu ajungi în preajma pielii lui și a odorurilor emanate. Trebuie să fii în stare, oricând și oricum, să pui mâna pe el, ăsta e testul ultim. Bolile de piele, mai mult decât altele, fac apropierea imposibilă. De aceea, „mâncăm în compania altora, dar postim în singurătate, deoarece prin post răsuflarea devine rău mirositoare”.
§§§
Ca să creeze, artiști și filosofi își întorc fața de la lume. Kant. Descartes. Pascal.
Ca să creeze, artiști și filosofi înghit lumea cu lăcomie. Bach. Diderot. Diogene.
Același adevăr.
Epictet în Dialoguri deplânge aspru îndatoririle conjugale, în special cele erotice, căci trupul bărbatului aparține femeii ‒ dorința ei e absolută.
„A trăi fără femeie este o asceză. A trăi cu ea, de asemenea”, afirmă Jean-Baptiste Botul, autor născocit, irosit în tradiția oralității și dispărut în 1947 în indiferența generală, a lăsat totuși o scriere, Viața sexuală a lui Immanuel Kant, farsă a sihăstriei sprintene. Într-un veac al filosofilor călători (Voltaire, Rousseau, Hume), legenda, îngroșată ca orice legendă, ne spune cum Kant a rămas pe veci în orășelul Königsberg, copil bătrân al tabieturilor și monotoniei zilnice. Această „viață fără relief” este însă rodul unei voințe, a unei anume intensități, iar primejdia stă mereu la pândă. Asceza nu e niciodată un fapt încheiat.
„Kantianismul e o utopie a trupului”: Kant nu asuda; pe drumul spre centrul orașului pășea încet și se adăpostea, la nevoie, la umbra unui copac. Sudoarea, saliva și sperma trebuie atent păstrate. Economia de fluide asigură longevitatea, vitalitatea, sănătatea, buna digestie. La romani, de pildă, sărutul e schimb de pneuma, nu de salivă. Umorile aparțin unui circuit închis la infinit.
Kant prin excelență ființă diurnă. Noaptea e timpul ispitelor (dar și amiaza își are demonul ei).
§§§
„În septembrie 1855 se întorcea pe Dunăre, în țară, de la studii, un tânăr valah de o frumusețe rară: ochios, sprincenat, cu o față grecesc-măslinie, […] de o fineță de camee în toate liniile.” „În extaz și în ciudă, i se descoperă această grijă de bon ton, această inalterabilă boierească egalitate de umoare.”
El e Al. Odobescu povestit de G. Călinescu („Nebunul”).
Hedonist de oarecare cumpăt, erudit gurmand, artistocrat voluptuos, Al. Odobescu trăiește și moare deopotrivă de exagerat. Gesturile excesive și afectate abundă în eseul lui Călinescu din Istoria literaturii…: la 15 septembrie 1871 oferă la el acasă „vestitul Prandiu academicu”; iată „lista de mâncare burlescă” ‒ „Sorbitione cu scriblete, lumbu cu bubulinu instinctu in cremore, vesice fermentate pre ratione germanica” etc. Nimic din problemele lumești nu putea perturba sfințenia mesei, ritualurile gastronomice se desfășurau neatinse de sechestrul pus pe mobilele scumpe: mănâncă „anghemaht de pui et des valnaviși”, „des pirosci à la crème et du chalău frit”, „îi plac răciturile și pune să i se facă « des pifties au citron »”. „Mereu lipsit de bani, dar fără a renunța la prerogativele voluptăților sale”, își invită la masă studenții, îi tratează cu lichior de banane și îi învață bunele maniere: „le oferea stridii, amuzându-se când îi vedea umblând cu cuțite și furculițe. Altă dată, în plin februarie, le dădea borș de miel, macaroane « à l’italienne », miel fript « garni de la purée de marrons »”. Avea grădină, iar iarna ținea în interior plante exotice, murăturile erau „pigmentate cu porumbe, mure și măceși”, comanda pateu de iepure și homar. „Erou de roman sentimental”, conchide cu aceeași ironie a detaliului G. Călinescu, pradă simțurilor și dezechilibrelor, Al. Odobescu se sinucide cu o doză generoasă de morfină.
Istoria… lui Călinescu rămâne bestiarul cel mai senzual al literaturii române. Deschideți cărțoiul oriunde. („Familia Hâjdeilor sugeră ceva din haosul scitic.”) Și așa mai departe.
Iuliana Dumitru
Text apărut în INFINITEZIMAL 7/2016
