DE EMIL IONESCU
Aproape nimeni dintre numele importante care s-au ocupat de studiul limbilor cu mijloacele ştiinţei sau dintr-o perspectivă mai largă, filosofică, nu a rămas indiferent la diversitatea acestora. Unul dintre părinţii fondatori ai lingvisticii ştiinţifice, Wilhelm von Humboldt, şi-a intitulat principala sa operă chiar aşa: Despre diversitatea limbilor. Peste ani, un mare reprezentant al structuralismului, danezul Louis Hjelmslev, atrăgea atenţia asupra subtilelor incongruenţe care există între numele de culori în limbi diferite. Şi aproape în acelaşi timp cu el, Benjamin Lee Whorf, un specialist de frunte al limbilor amerindiene, împingea lucrurile atît de departe încît afirma că diferenţele dintre limbi sînt consubstanţiale cu diferenţe mentale. Aşa de pildă, în limba indienilor nord-americani Hopi, arăta Whorf, nu este detectabilă o noţiune explicită a timpului şi nici o determinare gramaticală temporală a acţiunii verbale. Prin urmare, susţinea Whorf, universul mental al indienilor Hopi este distinct de cel al europeanului, în privinţa unei categorii cognitive fundamentale. Distincţia era gîndită de Whorf în modul cel mai radical posibil: limba indienilor Hopi se raporta la o lume diferită sub raportul timpului de lumea limbilor indo-europene. Şi pentru ca uimirea să fie totală, Whorf afirma că pentru o minte structurată de o limbă precum Hopi, fizica modernă cu conceptul ei de timp poate să pară o ciudăţenie, dacă nu de-a dreptul o absurditate.
Adevărul este că dincolo de constatarea că limbile lumii sînt de o diversitate uriaşă, lingviştii, în momentele lor de predispoziţie mai teoretică, au administrat în genere cu stîngăcie problema. Ca să previn o neînţelegere, trebuie să spun că nu mă refer la direcţia de cercetare care a rezultat în mod imediat de aici: tipologia. Tipologia, adică o clasificare a limbilor pe criterii de asemănare de structură, este şi utilă, şi necesară. Însă dincolo de aceste abordări sobre găsim de obicei extrema. Exploatarea diversităţii limbilor a fost, de pildă, un argument greu în conturarea, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, a psihologiei popoarelor (Volkspsychologie). Extrema opusă e oferită în timpurile moderne de programul lui Noam Chomsky. Dincolo de meritele tehnice, dincolo de o metodă valoroasă de cercetare a limbii şi dincolo de ipotezele îndrăzneţe, programul lui Chomsky asumă şi el o atitudine faţă de diversitatea limbilor. Iar atitudinea e şocantă: diversitatea e neesenţială! Ceea ce contează pentru o limbă – pentru orice limbă – este că ea e o întrupare a gramaticii universale. Adică a acelor invariante abstracte care fac ca un sistem de comunicare să fie o limbă omenească. Este prin urmare neimportant să ne aplecăm asupra a ceea ce este profund specific unei limbi şi să speculăm de aici în privinţa unicităţii ei. Mai mult ca sigur, astfel de aspecte individuale (cum ar fi presupusa absenţă a temporalităţii verbale într-o limbă ca Hopi) trebuie să se lege cumva de vreo invariantă a gramaticii universale. Sau dacă nu… cu atît mai rău pentru aspectul individual în cauză…
Mai că am putea conchide din această schiţă de istorie a atitudinilor lingviştilor faţă de diversitate că hiba problemei stă în însăşi tentativa de construire a unei atitudini generale coerente. Lingvistul oricum nu are abilităţi „profesionale” de generalizare, dincolo de domeniul pe care îl cercetează. De aceea, cînd se gîndeşte la generalizări, el face ceva ce nu îi stă în obişnuinţă. Mult mai înţelept ar fi aşadar din partea lui să se abţină şi să descrie pur şi simplu această diversitate în limitele puterilor sale, fără să îi mai caute şi o noimă… Cu atît mai mult cu cît noimele lucrurilor nu sînt cercetate de oamenii de ştiinţă, ci de filosofi.
Se pare însă că nici filosofii nu se simt prea bine în această privinţă. Să trecem peste modul în care gînditorii greci priveau diversitatea limbilor: diversitatea începea de fapt pentru ei de acolo de unde se termina limba greacă. Şi, întocmai ca într-un banc cu Radio Erevan, ea nici nu privea limbile (căci grecii păreau să nu recunoască statutul de limbă în afară de propria lor limbă), ci sunetele pe care nevorbitorii de greacă erau capabili să le scoată. Cu o asemenea noimă a diversităţii nu prea avem ce face. Găsim mai tîrziu ceva mai bun? Descartes şi Leibniz au militat în mod independent pentru o limbă universală. Leibniz, cel puţin, a cheltuit mult efort pentru construcţia unei asemenea limbi. Ideea era ca astfel să se depăşească impasul de comunicare pe care îl creează diversitatea limbilor. Iar dacă memoria nu mă înşală, Noica era şi el uimit de risipa de mijloace de exprimare pe care o găsim în limbile lumii.
Lista rămîne deschisă. Însă indiferent de ce se mai poate adăuga, rezultă că diversitatea limbilor pare a avea asupra filosofilor un efect surprinzător: ea irită şi descumpăneşte. Filosofului – cel puţin în cazul celor pe care i-am enumerat – îi dispare astfel apetenţa de a specula asupra subiectului. Şi se indispune. În cazul cel mai fericit, el propune soluţii radicale şi inaplicabile. Proiectul unei limbi universale este exemplar în această privinţă. Desigur, Leibniz, cel mai ataşat dintre filosofi de această idee, nu avea cum să îi prevadă eşecul. Dar peste timp s-a văzut că necesitatea unei lingua franca (care este, lucru important, o limbă naturală, nu una construită) nu îi face pe oameni mai fericiţi. Astăzi, engleza este în bună măsură o astfel de limbă. Dar cîte resentimente, rezerve ideologice şi proteste nu a provocat şi provoacă acest statut!
Dintre toţi filosofii care au în centrul preocupărilor lor limbajul am să mă opresc aici asupra lui George Steiner. Şi voi şi încheia cu el. Într-unul din eseurile din volumul După Babel, Steiner a încercat să treacă peste indispoziţia pe care o poate cauza contemplarea diversităţii limbilor. El a căutat să dea o bază principială rezervei faţă de această diversitate. Şi a pus în acest scop în paralel diversitatea limbilor cu alte aspecte caracteristice ale calităţii de om, cum ar fi programul genetic sau apartenenţa rasială.
A rezultat de aici că mirarea faţă de diversitatea limbilor e întru totul justificată. Codul genetic al oamenilor are o componenţă redusă. Rasele sînt şi ele limitate ca număr. Modul de hrănire uman – după cum a arătat Levi-Strauss – se reduce la opoziţia crud-preparat la foc. Majoritatea trăsăturilor umanului sînt deci expresia unui număr redus de combinaţii, numai diversitatea limbilor este uriaşă şi (aproape) necontrolabilă. Ceea ce sporeşte perplexitatea în faţa diversităţii este că, după cît se pare, de o asemenea diversitate nici nu prea e nevoie. Ar fi de ajuns, se gîndeşte Steiner, să existe cîteva zeci de limbi care să acopere coaja pămîntului.
Dincolo de meritul deloc de neglijat de a căuta justificări ale perplexităţii, Steiner greşeşte în felul în care îşi construieşte argumentul. Căci dacă luăm ca punct de pornire codul genetic sau rasele, ca să le contrapunem limbilor, raportul corect nu este de paralelism, ci unul mai complicat: ca de la hardware la software. Pe hardul pe care îl reprezintă formula genetică a oamenilor sau trăsăturile rasiale pot veni să se aşeze în principiu nenumărate programe de soft care, în cazul de faţă, sînt chiar limbile lumii. Poate cineva să determine a priori ce/cîte softuri se pot instala pe un hard suficient de puternic? Iată aşadar cam care e şi problema limbilor în relaţia lor cu rasele sau cu genomul uman.
Nu mai rămîne aşadar decît să ne întrebăm dacă mai e vreo şansă pentru a justifica perplexitatea în faţa diversităţii limbilor. În această privinţă totuşi, eşecul lui Steiner e folositor, căci îndreaptă paşii într-o direcţie mai promiţătoare. Steiner a comparat ilimitarea din cîmpul limbilor cu limitarea din cîmpul rasial sau al genomului uman, dar nu s-a gîndit nici un moment că exact aceeaşi ilimitare o găsim în cîmpul actului artistic. Spus simplu: ne mirăm de diversitatea limbilor lumii, dar nu şi de diversitatea infinită a expresiei artistice.
Identitatea dintre expresia verbală şi expresia artistică a fost deja proclamată în istoria gîndirii şi îi aparţine lui Benedetto Croce. Nu o voi reafirma aici. Mi se pare că ea este foarte greu de apărat în forma în care a gîndit-o Croce însuşi. Însă din această apropiere voi reţine totuşi elementul comun care cred că ne duce în direcţia cea bună. Anume că şi expresia artistică, şi expresia verbală conţin în ele însele un element comun crucial: creativitatea. Spun aşadar că atît faptul de a vorbi, cît şi cel de a crea artă poartă în ele însele acelaşi impuls motivant, puternic şi, aş zice, primordial, care este expresivitatea diferenţiatoare.
Dacă vom înţelege acest lucru (pe care l-au afirmat sub forme diferite şi Humboldt, şi Eugen Coşeriu) vom înţelege că a vorbi o limbă înseamnă nu doar a comunica, ci, deopotrivă, a o recrea. Actele individuale de vorbire conţin, mai des decît ne imaginăm, fermentul noutăţii, nu neapărat prin intenţia vorbitorilor, cît prin posibilităţile numeroase (alternative) de a spune ceea ce avem de spus. Aici este, cred eu, originea miraculoasei diversităţi. Pentru că, dacă aceste diferenţieri (insesizabile uneori în acte de vorbire) se socializează prin preluare subconştientă, apare un mod nou de exprimare care se instalează în limba gazdă. Şi de aici, alte şi alte posibilităţi de diferenţiere: fie condiţii istorice de separaţie, fie pierderea conştiinţei de origine comună, fie naşterea unui stat nou. Toate acestea sau fiecare în parte pot deveni condiţii favorizante pentru o separaţie încă şi mai adîncă. La care se adaugă lucrarea timpului. Căci la fel ca în istoria naturală, timpul are întotdeauna răbdare cu mişcarea limbilor.
Iată aşadar, vag creionate, desigur, condiţii de apariţie ale unei limbi noi. Nu cred că le putem enumera cu rigoare şi exhaustivitate; ele nu sînt mereu aceleaşi şi nici nu creează mereu acelaşi efecte. Dar cam acesta este, intuitiv vorbind, tabloul de origine a diversităţii.
În mod incontestabil, miracolul diversităţii există. În spatele lui însă se petrec lucruri relativ obişnuite. Multe chiar sub ochii noştri. Se întîmplă doar că nu avem întotdeauna simţul de observaţie adecvat pentru a privi spre ce trebuie. Şi, în plus, nici nu putem şti dacă un anume fapt diferenţiator observat în limbă va configura o schimbare majoră sau va muri în exprimarea individuală a cuiva.
În ce priveşte sentimentul că diversitatea creează obstacole în comunicare şi că, la urma urmei, e o pedeapsă divină (exact asta ne spune mitul Turnului Babel), înainte de a ne lamenta, propun un moment de reflecţie în faţa întrebării următoare: cît de bine se face comunicarea între vorbitorii aceleiaşi limbi?!
Articol publicat în rubrica LINGUA din INFINITEZIMAL 7/2016
