Casa scărilor, moartea

Ion Pop - copertaCasa scărilor
de Ion Pop
Cartea Românească, 2015

Nu mă pricep să cântăresc poezia, nu știu să îngân critic versurile bune (nu așa se face în cronicile de carte curente?), să dau sentințe și să explicitez ceea ce poezia nu doar numește, ci și întrupează în literalitatea sa, dar am să mă trădez pesemne, traducând, și eu, vorbirea poetică în limbaj secund (deci slab).

Găsesc semnificativă apariția volumului de versuri al unui mare critic – poet însă dintotdeauna; e simptomatică, în eventualitatea tot mai palpabilă și mai obsesivă a morții (căci ea răzbate, când sumbră, când voioasă, din fiecare poem), convergența gândurilor într-o lirică vădit „geometrică”. Deși confesivă, poezia morții (și, subiacent, a bolii și a corpului bătrân) nu curge, nu alunecă, nu uită de sine nici o clipă, ci se construiește arhitectural, modular, „la rece” – însă tocmai această încordare abstractă a unei conștiințe exersându-și serenitatea e dătătoare de neliniște: „Ieşisem nu de mult din hăţişul de manuscrise,/ un pic ameţit şi confuz de-atâtea/ tăieturi, adaosuri, variante,/ de-a dreptul în gerul de ianuarie: o,/ gemene Geometrii, după miile de rescrieri şi freamăte,/ râme, virgule, şi seminţe!// Peste trei ore a început și în mine/ Marea Simplificare,/ doi vestiți croitori în halate verzi/ au tot forfecat o piele demodată”. (Tocmai lucram)

Ion Pop însuși scriind poezie („poetul târziu-modernist”) nu poate uita de Ion Pop profesorul și teoreticianul. Experiența poetică a morții e filtrată de livresc, de mitologii, de figuri-simbol. Expresia lirică nu e, cum spuneam, spontană, ca dintr-o străfulgerare de limbaj ori „geniu” poetic, ci o construcție rațională, în buza autoironiei: „Îi ascultasem mai devreme pe câţiva prieteni,/ după ani şi ani, citindu-şi versurile,/ unii erau de mult cărunţi, li se zbârciseră feţele,/ rotunjeau chelii,/ fiecare cu discursul lui mai mult sau mai puţin liric,/ cu îndrăzneli mai tinere ori rămaşi/ în micile lor provincii oratorice –/ le-am citit şi eu câteva poezii/ despre tot mai dificilele mele relaţii cu triunghiul/ şi cu alte nobile figuri geometrice,/ despre riscul şi vinovăţia de a mă arăta/ tot mai lipsit de respect/ faţă de unele, faţă de altele.” (Casa scărilor)

Poetul nu-și simte și presimte moartea, nu o aproximează, ci o știe deja, o pregătește, o instalează în existența sa ca pe un vechi tovarăș, aruncând punți spre trecut, spre viitor, spre alte posibile lumi, spre dumnezei: „Mă uit la cămășile mele/ adunate prin ani,/ așezate pe umerașe, parcă ar fi/ în marș, aliniate, în pas tăcut./ Trupul meu nu e în ele, mi-l pot/ numai imagina,/ cu inima mea veche, bătând/ în dreptul buzunarelor stângi.// Par că se umflă totuși, din când în când,/ ușor.// Ca la o adiere de Dincolo.” (Cămășile) Tonul e mereu ultim, coborâtor, fiecare colț de realitate devine un semn: „E destul de ciudat –/ acum mă pregătesc şi eu să dispar/ ieri m-am împiedicat de pragul uşii, astăzi o vorbă/ mi s-a împleticit în gură,/ simt un fel de ceaţă-n urechi,/ ca să-mi găsesc uneori cuvântul,/ trebuie să mă uit în Dicţionar.” (Destul de ciudat)

Poezia din Casa scărilor atenuează blând, dar nesentimental, rezonanțele morții în așteptare; e aici, e într-adevăr tulburătoare așa cum se insinuează în imagini de detaliu („se ia măsura pânzelor negre,/ a cămășilor însorite”, „n-a mai rămas din mine/ decât o carcasă,/ o aură speriată”), dar poetul știe că tot ce urmează e însuși firescul lucrurilor, nu-i loc nici de speranță, nici de disperare: „Sunt puțin trist, dar exist”. Moartea, neutră și necesară, e tot formă de viață: „Mă voi risipi și voi uita că m-am născut,/ cum nu știam nici că mă voi naște.” (De exemplu)

Iuliana Dumitru

Cronică apărută în INFINITEZIMAL 7/2016

Share Button

Leave a Reply

Back to Top