Cu cât sunt mai detașat de lume…

Pier-Paolo-Pasolini

… cu atât accept cu stoicism să trăiesc în ea.

– trei cărți de Pier Paolo Pasolini –

Hedonist și religios, voce vehementă în Italia anilor ’60-’70, Pier Paolo Pasolini ne instruiește să-l numim comunist, iar noi preluăm cuvântul cu sentimentul că e gol de denominația lui. Sau, dimpotrivă, că denominația lui pasoliniană e complet străină de cea pe care o știm. Pier Paolo Pasolini e preocupat de arhetipal. E preocupat de autenticitate, de țărănie, de diferență, or, aceste lucruri nu au legătură cu comunismul. Energia conflictelor care se nasc în scenariile lui de film și de roman vine direct din tragedia greacă și înnădesc spiritul modern în expresionism. Atașamentul lui Pasolini față de problemele muncii și ale inechității umane ne pun iarăși în mod silit în fața cuvântului critic. Desigur că știm și poziția lui antifascistă, dar asta nu îl face automat „comunist” de vreme ce Pasolini este dușmanul oricărei idei de uniformitate.

În Teorema, minunatul Oaspete îi subjugă pe toți, și devin tot mai singuri, chiar dacă au fost părtași la miracolul seducției. Apropierea de El îi însingurează a doua oară, nu doar de ceilalți, dar de ei-înșiși. Chiar dacă au revelația unei frumuseți absolute, ei sunt incapabili de a ieși din inexpresivitatea lor. Toți membrii familiei de mici-burghezi (în sens ideologic, pentru că  „economic” ei aparțin unei burghezii mai înalte), în demnitatea lor aparentă, instalează vid în jurul ființelor lor: „Privirea îi este pierdută în gol; poate preocupat, poate plictisită sau pur și simplu inexpresivă și, din acest motiv, de nepătruns. […] Fruntea sa, la fel ca a tatălui, lipsită de proeminență (ba mai mult, meschină), păstrează strălucirea inteligenței celui care nu și-a trăit inutit adolescența într-o familie milaneză foarte bogată; dar a și suferit.” Mai precis: trupurile lor nu au trăit, nici o privire nu le-a descoperit. Trupuri de familii înstărite. Copii pecetluiți cu o invulnerabilitate bolnavă, copii pierduți care „poartă semnul unei lipse totale și precoce de dăruire dezinteresată sau puritate.”

teorema_1_fullsizeFamilia întreagă dospește în plictis, dar plictiseala – nimeni nu trăiește plictiseala. Iar apariția Oaspetelui dizolvă mortarul solid dintre membri: „Extraordinar în primul rând prin frumusețe: o frumustețe într-atât de excepțională, încât creează un constrast aproape scandalos față de toți cei prezenți acolo. […] Se uită insistent către tânăr, cu o privire foarte ciudată, ca a cuiva care nu are curajul să privească, și, în același timp, e atât de inconștient, încât nu simte nici o rușine pentru propria insistență.” Un trup lipsit de frumusețe vrea să fie posedat, doar așa ar putea să devină luminos. În fața adevărului vrei doar să te mărturisești, chiar dacă știi că mărturisirea nu înseamnă obligatoriu salvare, ba de cele mai multe ori o aruncare în abis. Ei se dăruiesc Oaspetelui, acesta îi subjugă doar cu privirea, iar ei îi cerșesc să primească firimiturile pe care le pot oferi ei: „Totuși, în acel zâmbet, nu sclipește nici măcar pentru o clipă duioșia celui care se oferă. Dimpotrivă, nu e decât siguranța celui care oferă.”

Bineînțeles că viața li se schimbă după întâlnirea cu tânărul misterios. Unii sfârșesc în demență, alții în zădărnicie, doar servitoarea, în ochii căreia rămâne cuibărită ura de clasă, devine o vindecătoare, o „sfântă”. Mai există un personaj luminos în Teorema, aparținând tot clasei de jos, tânărul postaș, iradiind de bucuria gesturilor simple și puternice. „Aleșii” sunt oamenii vitalității nepervertite. Teza, aparent redusă la schema ascendentului moral al omului de proveniență umilă, nu e mai puțin una de materialism mistic: corpul nestrăluminat de senzualitate, de dragoste, de posesie, se adaugă lumii ca un obiect toxic și contaminant.

Oaspetele, ca un pasager cristic, decontaminează trupurile. Membrii familiei burgheze recad în inocență cu violența căderii într-o barbarie disperată a iubirii. Despărțirea de trupul tânărului îi îngrozește, le dă spasme și le provoacă isterie. Sentimentul care îi urmărește este rușinea, dar nu neapărat pentru ce au făcut, ci pentru ce nu au fost capabili să înțeleagă. Privirea lor nu capătă strălucire, ochii lor sunt „plini de o privire jalnic de rugătoare.” Privirea, misterul, atingerea nu le aduce pacea și bucuria; a doua singurătate se instalează în ei. Singurătatea „secundă”? „Privirea fiecăruia are aceeași semnificație, același scop: dar toți laolaltă nu sunt, cu siguranță, o biserică… (Chiar dacă sacră e tăcerea prânzului lor). […] Oaspetele pare că a luat cu el nu numai viețile celor care locuiesc acolo, dar, în plus, i-a separat, lăsându-l pe fiecare singur cu durerea pierderii și cu un sentiment, nu mai puțin dureros, de așteptare.”

Trupul tânăr nu este neapărat viață, pulsiune, sănătate. În Scrieri corsare, carte ce reunește mai multe texte eseistice și jurnalistice scrise de Pasolini în anii ’70, vedem cum tinerețea capătă o înfățișare monstruoasă. Barba lăsată să crească în voie ascunde înfățișarea chipului, anulează expresivitatea, tăinuiește trările interioare. De fapt, barba este o strategie de  invulnerabilitate. Cu o variațiune la tema bărbii (astăzi devenită expresie ostentativă a indiferenței, A.D. 2015), Pasolini scrie un eseu intitulat Contra i capelli lunghi (Împotriva părului lung) în care încearcă să descifreze mesajul/limbajul părului lung. Uimit să vadă pletoși prima oară în Praga anilor ‘60, încearcă să descifreze semnul sau mai bine zis consemnul acestei „apariții” șocante. Dacă pletele erau, pentru omul occidental postbelic ruptura de prototipul burghez, semnul etic al răzvrătirii, al anarhiei, al stângii radicale, în răstimpul unui deceniu sensul acesta se extinde asupra fronturilor de nesupunere față de constrângerile statului socialist. Apoi pletele devin cochetărie masculină. La Isfahan, în Iran, vede pletoși, dar nu pletoși ai revoltei, ai fugarilor din familie, ai anarhiștilor, ci pletoși tunși cu grijă. „Și iată că, într-o seară, plimbându-mă pe strada principală, am zărit, printre toți acei tineri de modă veche, falnici și animați de antica demnitate omenească, două ființe monstruoase: nu erau chiar niște pletosi, dar părul lor era tuns după moda europeană, lung la spate, scurt pe frunte, cu aspect de câlți de la atâta tras, prins în mod artificial în jurul feței cu două șuvițe urâte deasupra urechilor. Ce spunea părul acesta al lor? Spunea: «Noi nu suntem ca muritorii ăștia de foame, ca amărâții ăștia sub dezvoltați, rămași încă de pe vremea barbarilor. Noi suntem functionari de bancă, studenți, fii de oameni îmbogățiți care lucrează în companii petroliere; cunoaștem Europa, am citit. Noi suntem burghezi: priviți aici părul nostru lung, care stă mărturie modernității noastre internaționale de privilegiați!»”.

scrieri-corsare_1_fullsizeDa, tinerețea și sănătatea trupului nu sunt sinonime cu vitalitatea. Tânăr, trupul sănătos poate rămâne opac și poate trafica toxicitate. Tinerii pot fi mai bătrâni decât părinții lor și mai plini de resentimente. Frustrările lor sunt mai stridente iar necurățenia se transformă în ostentație.  Tineri care se dezic de părinți pentru a se rata mai grav încă: „Măști dezgustătoare pe care tinerii și le pun pe chip, urâțindu-se aidoma prostituatelor bătrâne dintr-o nedreaptă iconografie, recreează obiectiv pe fizionomiile lor ceea ce ei numai verbal au condamnat pentru totdeauna. […] Altfel spus, condamnarea radicală și nediscriminantă pe care au proferat-o la adresa părinților – ca reprezentanți ai istoriei în evoluție și ai culturii precedente – , ridicând în fața lor o barieră de netrecut, a ajuns să-i izoleze, împiedicându-i să aibă cu părinții lor un raport dialectic. […] De fapt, ei au ajuns în urma părinților lor, făcând să le reînvie în suflete conformisme și terori, iar în aspectul fizic, convenționalisme și mizerii ce păreau depășite pentru totdeauna.”

Mai rămân cei care presimt în fața timpului lor ordonat și opac o alternativă la lumea de care sunt scârbiți și de care ar dori să se lepede. Dar sunt muți, nu reușesc să articuleze gramatical. Cu ce e mai bună o generație față de alta? Cu ce e mai presus fiul tatălui? Ambii își batjocoresc vocația pe care și-o revendicaseră cel mai ardent, aceea de individ: „Viața interioară a oamenilor este redusă la un simplu calcul și la o mizerabilă rezervă mentală, la care se adaugă, evident, acțiunile, dar în goliciunea lor formală cea mai pură.” Cu ce este diferit fizic un criminal de un sfânt? Purtători de valori diferite, cu acțiuni contradictorii, au totuși aceeași înfățișare, același tip retoric, aceeași privire; ambii sunt omologabili în logica socială, ca omologi: „Poți să vorbești întâmplător ore în șir cu un tânăr fascist terorist, fără să-ți dai seama că este fascist. Și asta în timp ce până acum zece ani era suficient nu spun o vorbă, ci o privire, ca să-l deosebești și să-l recunoști. […] Acum,
toți tinerii italieni fac aceleași lucruri, au același limbaj fizic, sunt la fel; fapt vechi de când e lumea, atâta vreme cât se limitează la o clasă socială, la o categorie: aici însă, aceste fapte culturale și acest limbaj somatic sunt interclasiste. Într-o mulțime de tineri, nimeni nu va mai putea să deosebească, după corp, un muncitor de un student, un fascist de un antifascist; or, acest lucru încă mai era posibil în 1968.”

Se poate citi pe trupul tău ceea ce ești? Când devii vulnerabil și refuzi să te mai aperi? Atunci când privirea te ia în posesie devenind al ei, sau atunci când privirea dezarmează și ți se închină necondiționat? Mai este totuși o posibilitate a trupului transparent. Atunci când acesta este inconștient sau fără viață. Momentele acestea îl devoalează complet: „În lipsa aceea totală de apărare pe care o are un trup când zace fără cunoștință, părăsite, toate formele lui și toate trăsăturile puteau fi citite, de un observator, în deplină libertate și fără nici un menajament.” (Petrol)

Două făpturi angelice, în Petrol, revendică nu sufletul, ci corpul unui personaj în agonie: „Dacă ăsta-i trupul unui om care și-a iubit mama în limitele potrivite, iar împotriva tatălui a luptat el, ce-i drept, însă așa cum trebuia, știind să distingă bine, în sinea lui, propriile sale vini de ale lui – atunci Trupul ăsta e-al meu.” Greutatea, apăsarea, revoltele, dorințele trupului, toate cărate și sedimentate în timpul vieții, rămân veșnic în trup. Se deduc categorii etice clasice sau luministe în gândirea lui Pasolini, cum este cumpătarea, sau imperativul de a nu ascunde nimic din ceea ce ești. În om toate cele ce sunt, toate tind să iasă la suprafață.

Cum arată Dumnezeu? Care îi este înfățișarea? Tronează El oare în frumusețe? În lumină? Ba chiar anonim este al Lui chip, am spune – un chip transparent: „[…] spre deosebire de fața aceea de bețiv, ușor de recunoscut dintr-o mie, a Forței Obscure, Forța Luminoasă – adică Dumnezeu – avea un chip anonim.”

Diana Elena Oprea

Articol apărut în INFINITEZIMAL 6/2015                                                                                                                      

Share Button

Leave a Reply