Într-o epocă în care Internetul şi celelalte mijloace de comunicare cu transparenţă imediată nu existau, André Breton părea deja să pretindă această transparenţă, atacând în Nadja „literatura psihologică de fabulaţie romanescă”, cerând nume, porţi deschise către realitate. „În ceea ce mă priveşte, voi continua să trăiesc în casa mea de sticlă, unde oricând, oricine poate vedea cine mă vizitează, unde tot ce e atârnat de tavan şi de pereţi stă aşa, ca prin farmec, unde dorm noaptea pe un pat de sticlă, cu aşternuturi de sticlă, unde, mai devreme sau mai târziu, cine sunt îmi va apărea gravat cu diamant.” Mai târziu, în Arcane 17 va repeta esenţializat ceea ce sugerase înainte: „Cel mai mare duşman al omului este opacitatea.”
Vrea acest lucru să spună că teoreticianul suprarealismului împreună cu membrii grupului său ar fi putut să fie partizani ai reţelei Facebook? Are Milan Kundera dreptate când, în a şasea parte din Arta romanului („Şaptezeci şi trei de cuvinte”), semnalează transparenţa „cuvântului frumos”, punând în evidenţă opacitatea „afacerilor Statului”, obligatoria violare a intimităţii individului, dezvăluirea „sănătăţii sale, a finanţelor sale, a situaţiei sale familiale”? „TRANSPARENŢĂ. În discursul politic şi jurnalistic, acest cuvânt este echivalent cu dezvăluirea vieţii indivizilor în faţa privirii publice. Ceea ce ne retrimite la André Breton şi la dorinţa sa de a locui într-o casă de sticlă, sub ochii tuturor. Casa de sticlă, o utopie a trecutului şi, în acelaşi timp, unul dintre cele mai înspăimântătoare aspecte ale vieţii moderne.”
Recunoaştem aici, în mod evident, motivul „Big Brother” al lui George Orwell, pe care îl regăsim într-o manieră recurentă în texte diverse, cum ar fi frumosul roman al lui Blandine Le Callet numit La ballade de Lila K, în care eroina, în căutarea mamei sale, înfruntă interdicţii multiple, înfruntă supravegherea constantă exercitată de o putere invizibilă şi o organizare socială în care individul nu mai este stăpânul propriului destin, încercând cu disperare să se ascundă de toţi ochii care o hăituiau.
Aşadar, trebuie să comparăm transparenţa suprarealistă cu ticăloşiile voyeurismului social? În cine să ne încredem? Să ne gândim, de exemplu, la un alt scriitor suprarealist, scriitorul belgian Fernand Dumont. În La région du coeur, naratorul, în căutarea femeii iubite pe care o pierduse, explorează misterele fiinţei umane până la transgresiunea realului. În a doua parte a povestirii, „L’influence du soleil”, relatează istoria unui cuplu solar straniu, nepăsător la zgomotele care îl asaltează, la represiunea latentă care îl vânează şi la fenomenele extraordinare pe care le provoacă. La sfârşit, mulţimea se adună în jurul casei în care locuieşte cuplul şi iată cum este aceasta: „Casa nu era decât un imens bloc dintr-o materie uluitor de transparentă, cu o lumină blândă, ca de cristal, dar un cristal infinit mai pur decât cel pe care îl cunoaştem noi, şi, în interior, dincolo de acest încântător perete căruia nicio răsuflare nu-i umbrea strălucirea, se vedea plecând şi venind, ca într-unul din acele vise orbitoare pentru care păstrăm întotdeauna o nostalgie dureroasă, se vedea plecând şi venind pe fundalul unei legende străvechi, mult mai mic decât era firesc, splendid şi mai strălucitor ca niciodată, cuplul.” În acest timp, „cei care, pentru a vedea mai bine, se sprijiniseră de perete, căzură deodată într-o pustietate înspăimântătoare, unde, printre urzici şi ruine, îmbobocea un trandafir nemaiîntâlnit de culoarea amar prevestitoare a ultimului amurg pe care ne e dat să-l vedem înainte de a părăsi viaţa.” Transparenţa, este ea excepţională? Nu ne poate îndruma, oare, decât spre ruine? Ne arată ea, oare, apropierea morţii spre care „pustietatea înfricoşătoare” este drumul obligatoriu?
Să mergem mai departe fără să scăpăm din vedere faptul că arta, poezia, literatura sunt cele care ne pot oferi începutul unui răspuns. Transferându-şi viaţa în reţeaua mondială prin interfaţa ecranului, unii cred, poate, că participă la destinul colectiv al umanităţii. Chiar din contră: ecranul nu este decât o oglindă, în acelaşi timp un instrument narcisiac şi un obstacol orbitor în drumul spre cunoaşterea de sine şi a celorlalţi. Crezând că arătăm adevărul, îl ascundem de ceilalţi şi de noi înşine. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte scrisul, vom adăuga: cel care pretinde că spune tot adevărul şi nimic altceva (reportajul, eseul, jurnalul) ascunde în mod involuntar adevărul. Vom spune, aşadar, că scrisul care spune adevărul este cel care afişează masca („Larvatus prodeo” scria Descartes): poezia, romanul, teatrul sunt mărturiile cele mai puternice şi nu se mulţumesc să fie doar astfel. O tragedie greacă, în spatele măştii, arată ceea ce este ascuns, face să apară pasiunile tăinuite, metamorfozează indivizii în funcţie de efectul catharsisului.
Şi autobiografia? Dezvăluie sinele în ochii celorlalţi şi în ochii proprii. Dar dezvăluirea are caracter literar, în căutarea unei autenticităţi care nu exclude nici distanţa (în special, cea temporală), nici cadrul poetic. Un autor ca Michel Leiris nu cere altceva – şi volumele sale autobiografice, atât de sincere, atât de analitice, atât de răscolitoare, sunt mult mai mult decât confidenţe de Facebook… şi chiar dacă nascisismul îşi face şi aici loc, el nu este decât o nuanţă a faptului povestit. Leiris, ca Jean-Paul Sartre în Cuvintele, așa cum făcuse, cu mult înaintea lor, şi Montaigne în eseurile sale, se arată aşa cum poate limba să îl înfăţişeze. El sapă în adâncimile sale şi ale sinelui pe care îl rostește, clădind astfel o operă care se adresează tuturor, sub „acest angajament esenţial pe care suntem în măsură să i-l cerem scriitorului şi care se naşte din însăşi natura artei sale: să nu-şi măsoare cuvintele şi să facă în aşa fel încât ceea ce alege să transcrie pe hârtie să nu fie nimic altceva decât adevărul.” Şi să facă acest lucru „pentru eliberarea tuturor”. [1] Dezvăluirea urmează aici o regulă de autenticitate şi îşi asumă voluntar un risc, amândouă, și autenticitatea și riscul fiind guvernate de luciditate și de un sentiment de neîmplinire: niciodată nu vom ajunge la capăt în căutarea adevărului şi în dorinţa de a ne schimba pe noi înşine şi de a-i schimba pe ceilalţi.
Să revenim la André Breton. „Casa de sticlă”, toate acestea fiind spuse, nu este decât transparenţă? Sticla reflectă (narcisism), arată (transparenţă), dar este şi un perete, o separare. Oricât de puţin erodată de intemperii, ea deformează, maschează – şi se lasă pătrunsă de uşurătatea visului şi de teritoriile imaginarului. Ea devine, în L’amour fou, reprezentarea „marii speranţe” suprarealiste, materia primă a „faimoasei case de nelocuit din cristale de sare”. Spre deosebire de pseudo-realitatea narcisiacă pe care o răspândesc aşa-numite reţele „sociale”, sticla opacă, textul, maschează şi permite trecerea luminii adevărului, făcând din acest „adevăr” un obiect de poezie şi de frumuseţe, cel pe care Breton îl defineşte astfel: „Frumuseţea convulsivă va fi erotico-voalată, impetuoasă şi imobilă, magico-circumstanţială.” Şi dincolo de cadrul „reţelelor sociale”.
Jean-Pierre Longre
Traducere de Simona Gabriela Noapteș
_________________
[1] Michel Leiris, «De la littérature considérée comme une tauromachie», L’âge d’homme, Gallimard Folio.
Articol apărut în INFINITEZIMAL 6/2015
