Trăim vremuri bune

de Sebastian-vlad Popa

Suferim prea mult pentru cei șaptezeci de ani de pace! Față de omul contemporan, nicicând nu pare să fi fost mai rău omul. Omul contemporan mereu mai delăsat de umanitatea lui, mereu mai neconsistent, mereu mai fățarnic, mereu mai nefericit.

Ei, da! De câteva milenii omul e întreg și mântuit și, abia la adăpostul unui neverosimil șir de șaptezeci de ani de pace, omul devine „golit de substanță”, indiferent și pornografic! Ce trebuie să înțelegem? Probabil două lucruri: că istoria aceasta de pace supraponderală e improprie omului, oricum ar fi el de definit ca om; că direcția valorilor umaniste (libertate, tehnologie, pace, transparență) îi este omului nocivă.

Încă o dată: câtă vreme bântuiau hoardele și schingiuiau, în numele unei identități disperate și opace, omul se vertebra interior și dădea axul ființei. Acum, în schimb, în pragul speratului secol transparent, ruina omului e mai aproape ca oricând! Cum de nu poate fi gândită libertatea decât ca un șantier care înspăimântă tocmai cu iminența isprăvirii lui? O catastrofă ne-ar întoarce urgent la profunzimi și la „substanță”? S-ar repara „dezvrăjirea” cu o-nvrăjbire serioasă, masivă, criminală și fondatoare de caractere? Așa s-a scris istoria până acum, cu caractere mari. Opace.

Nimic nu înspăimântă mai tare, nici granița infinitezimală a istoriei noastre cu un cataclism general al omului (la proporția directă a celor șaptezeci de ani de pace), decât transparența. Presimțirea străluminoasă a veacului e otrăvită de spaima persoanei de a fi observată continuu. Și de „transparența fluxurilor”, de „circulația indefinită a lucrurilor”, de „accelerarea sistemelor” care strivesc intimitatea. Toată suflarea lucidă se plânge. Lucidă și speriată de coșmarul translucid. Paradisul umanist a devenit indezirabil. Sau amenință să se înfăptuiască prea repede (pentru încă slabul antrenament de conștiință a „luminilor”).

Pornim de la îndemnul adresat omului de către Rousseau, în 1761: „nu face și nu spune niciodată ceva ce n-ai vrea să poată fi văzut și auzit de toată lumea”. Altfel spus: nu-ți întrerupe exercițiul persoanei niciodată; nu te retrage din lume ca s-o calomniezi, ca să dai frâu liber resentimentelor și slăbiciunii; chiar și în obscuritate nu fi absent, dimpotrivă, fii prezent în lume și atunci când nimeni nu te observă; acordă aceeași demnitate clipei umile și clipei solemne, faptului discret și faptului public; nu fi mai puțin într-o parte și mai mult în alta, nu te părăsi, definește-te continuu complet; menține-te pe creasta valului de efort; nu te ascunde ca să te împuținezi; nu te înjosi refuzând gravitatea propriei priviri de sine, nu te înjosi acceptând empatia în josnicie; nu ieși de sub incidența razei; nu-ți trăda conștiința bună, n-o lăsa să se relaxeze, să devină informă: conștiința aceea bună care te-ar călăuzi știindu-te privit de ochii celei mai iubite ființe, sau de ochiul atotputerniciei (în care, de altfel, și locuiești)… „Nu face și nu spune niciodată ceva ce n-ai vrea să poată fi văzut și auzit de toată lumea”, trăiește cu sentimentul că ești privit fără întrerupere de o conștiință covârșitoare (omenirea întreagă), căreia trebuie să-i răspunzi sau să o contești, dar cu statura unui conlocutor egal.

A fi văzut, a fi auzit, a nu întrerupe miracolul prezenței. A nu te ascunde și a nu intra în vacanță. (Nu-ți lăsa postul de atenție de sine vacant.) A nu ascunde și a nu secreta. Această neîntrerupere fusese și condiția sfințeniei, fiind mărturia ființei îndrăgostite cum să definești sfântul sau ființa îndrăgostită dacă nu ca pe cel ce se înfățișează neîntrerupt Privirii, Auzului?

Dacă muzica e transparență pură (de sine explicită fiind și intraductibilă), atunci să fi contat cuvintele lui Schiller pentru alegerea allegro-ului final din Simfonia a IX-a de Beethoven ca marcă sensibilă a spiritului european? Ce ar trebui să îngâne cetățeanul european când i se repetă utrenia Transparenței Universale? „Cuprinși să fiți, milioane, deodată / de-acel sărut al tuturor”… Omul intră în starea de grație a umanității lui printr-un sărut care-l scoate din obscuritate și îl face vizibil tuturor semenilor.

Domnul Zckbrg (nume blurat) spune că „cei ce nu au nimic de ascuns nu au de nimic a se teme”. În traducere: „those who have nothing to hide have nothing to fear”. Pentru această variațiune la adagiul luminilor al lui Rousseau, el își atrage azi oprobriul public. Cum se poate defini omul fără penumbre, fără spaimă, fără ascundere?

Cum se poate defini omul altfel decât eliberat de penumbre, altfel decât vulnerabil și integru, altfel decât refuzând servitutea secretului și a fricii?

„Nu se poate”, răspunde psihologia, la prima întrebare.
„Nu se poate altfel”, răspunde ontologia, la doua întrebare.

Însă timpul transparent pe care îl acuză spiritele luminate ale Europei de azi, timpul informației, circulației și vizibilității instantanee nu e chiar atât de transparent, dacă nu cumva e un fals timp al transparenței. Pentru ca timpul să devină transparent ar trebui să fie animat de o gândire etică a transparenței. La capetele istorice ale gândirii luminilor, Rousseau și domnul Zckbrg sunt priviți azi ca doi vorbitori exotici, care strică chiverniseala omului făcută din secrete și frică.

Ce înseamnă transparența? Transparența este refuzul ascunderii, al subversiunii. Transparența este refuzul intermitenței. Nu spun că transparența este chiar intermitența abolită, triumful nemijlocit al prezenței. Spun că transparența este o decizie a insului de a se smulge din penumbra strategiilor secrete și glandulare ale existenței lui și de a se înfățișa lumii ca mărturie a contradicțiilor din care este făcut și ca mărturie a indeciziilor lui fondatoare. (Mă întreb cine vorbește aici.)

Totuși, domnul Zckbrg n-a reinventat transparența, dimpotrivă, a inventat o tehnologie a întrezăririlor între oameni, un joc de subversiune globală. Acest joc rezolvă speranța fraților  B/Dobcinski, pierduți la marginea lumii, de a-l înștiința pe împărat „că există”. Acum „împăratul” poate afla de existența lor, îi și poate zări, fără să-i vadă, însă, pe de-a-ntregul. Iar umilii frați gogolieni, după câteva postări de portrete naive, își vor publica opinia despre „împărat”, apoi vor începe să-și fotografieze rânjetul care va deveni chiar „profilul” intermitențelor lor publice, fericiți că rețeaua de comunicare globală le oferă tocmai șansa de a se ascunde…

Sigur că e derutant să afli din partea domnului Zckbrg că „cei ce nu au nimic de ascuns nu au de nimic a se teme”, când sistemul lui de comunicare oferă fiecărui jucător planetar (de imagine de sine) tocmai posibilitatea de a-și manifesta public subversiunea, frica, nevoia disperată de invulnerabilitate. Între falsul sistem de transparență universală creat de domnul Zckbrg și transparența ființei in-dividuale la care speră domnul Zckbrg se instalează eșecul deja clasic al oricărui proiect etic al omului aplicat la scara globală a umanității.  

Care este comportamentul „celor care nu se tem de nimic, neavând nimic de ascuns”? Contrar sistemului de comunicare globală al domnului Zckbrg, însă conform ideii domnului Zckbrg de etică a transparenței, ființa translucidă nu mai „publică” opinii, atitudini, adică expresii intermitente ale unei ființe altminteri obscure. Liberă de subversiune, deci vulnerabilă, ea își plasează existența într-un univers de cristal, la confluența infinitei cromatici a irisului. Privită fiind, privește, și nu trage cu ochiul. Se dezbracă de uniforma ordinului cinic.  

Cum se poate îndeplini așa ceva? Am văzut cât de splendid și cât de opresiv arată universul de sticlă al lui Zamiatin (Noi). Nimeni nu poate spune cum se poate îndeplini această transparență a ființei individuale. „Partea nevăzută decide totul.” Transparența nu poate fi decisă decât de o însuflețire indicibilă a ființei care se lasă îmbrățișată de privirea lumii, îmbrățișând-o egal, cu uimire și cu gravitate. Această însuflețire desparte integritatea insului de promiscuitate. Iar patima nevăzutului și a indicibilului din om poate oricând deveni transparentă, așa cum scrisul sau neliniștea devin manifestări etice, vizibile, ale ființei vulnerabile, confruntate cu incomunicabilul.

A locui într-o casă transparentă în inima orașului poate „instala” public o curiozitate în numele căreia să celebrăm indiferența: suntem asemeni lui, bântuiți de același vid, copleșiți de aceeași inutilitate.

A locui o casă transparentă în inima orașului poate vertebra timpul etic al celui privit dând statură și grație fiecărui gest, vertebrând conștiința privitorului.

În fine, același ins își transferă integritatea prezenței dinspre casa cu ziduri transparente înspre casa cu ziduri opace aici se desăvârșește actul lui de libertate ca exercițiu neîntrerupt de prezență în lume. În absența privirilor, el nu încetează să întâmpine latența privirii, care-i articulează permanent timpul ființei.

Ireductibil, deci transparent. Dimpotrivă, a fi subversiv și opac înseamnă a fi identic.

Cine protestează cerând dreptul la intimitate confundă ipocrit intimitatea cu prostrația existenței în pijama, sau cu aglomerația leneșă de gesturi și de strategii de imagine de sine care se consumă în ocluziune. Transparenței nu intimitatea i se opune, ci impudoarea. În ocluziune se produce existența informă, nestructurată etic nici de rațiune, nici de irațional, iar impudoarea constă în a expune public și a impune ca exemplar arsenalul indiferenței (absenței) tale înfricoșate. Relaxarea ca mărturie a unei cordialități generale, sub toate expresiile ei confortul devenit scop, dezordinea vorbirii și „comunicarea flexibilă”, vitrina fiziologiei secrete așa s-ar defini impudoarea, deodată cu opacitatea persoanei, absența. Teatrul burghez, foiletonul, arta socială, piața de narațiuni pentru menținerea sentimentului solidar al fricii, instantaneitatea senzației în rețea, toate acestea ne arată resorturile umile ale naturii umane care nu are de gând să-și vorbească sieși altfel decât în legea umilă a propriei naturi. Eventual ameliorate! Impudoarea este înfățișare opacă, înfățișare înfricoșată și ofensivă, ofensatoare și, în același timp, complice (în impudoare ne identificăm); înfățișare îmbolnăvită de năzuința invulnerabilității (în identitate suntem invulnerabili).

Transparența este, și nu poate fi altfel decât contrariul impudorii, întrucât impudoarea este chiar ostentația opacizării, a ocultării de sine prin indiferență ca act public.

Dacă impudoarea publică natura umană umilă, pornografia pretinde că poate face public indicibilul ființei umane. Rezultatul e identic: persoana devine profil (opac) a ceea ce e cu desăvîrșire impropriu reprezentării, plăcerea iluminată (translucidă), suferința, iubirea, senzualitatea. Nu doar simularea publică a erosului, dar în egală măsură pornografie sunt melograma didactică a suferinței sau a fericirii altora, psihologia și statistica. Și odată cu ele, seria de rituri ale ființei etern amânate cum sunt publicul de empatie (poveștile de dragoste, lupta cu răul imanent…), terapiile prin tranchilizare, publicitatea, astrologia, nutriția rațională etc. Toate acestea inventariază măsurători pe cât de corecte ale unui comportament stereotip la scară umană mare, pe atât de improbabile la proporția incomensurabilă a persoanei unice. Ceea ce înseamnă că rezultatele lor de observație obiectivă asupra omului sunt și cele mai grosolane falsuri ale înțelegerii omului. Rescriu tema: decalajul dintre experiența indicibilă a insului și expresia ei indexată se numește pornografie, iar cel ce parcurge acest interval a intrat în contumacie.  

Să nu care cumva să nu fie invocată intimitatea! Ca și cum ea s-ar putea smulge omului, așa cum se smulge, după radiografie, un apendice din corpul omenesc. Într-un roman profetic, publicat la București, ființa își atinge gradul tragic de translucid odată cu primele traduceri în cuvânt ale celor mai obscure și nerostite vreodată senzații ale corpului. Ale celor mai discrete și totodată incomune pulsații de viață. Un dispozitiv se atașează de corpul uman și descuie, translucid, tot ce e indicibil în om, reinstalându-l integral în Logos. Ființa transparentă este ființa poetică, pe care cuvântul nu o mai mediază, ci o constituie la propriu, întrupată într-un idiom continuu. Și tot cuvântul o-mbrâncește în mizeria comunicării incomunicabilului. Probabil că așa arată sfârșitul umanismului european. Dar triumful cuvântului (de la începuturi, de la sfârșituri) poate plăti prețul intimității strivite. Sau nu?

Să ne întoarcem la spaima persoanei de a fi supravegheată continuu. Cine spune că nu e un scandal? Nu-i poți refuza persoanei lucide dreptul la opacitate.

Domnul Zckbrg mai spune că „va fi destul să te gândești la ceva pentru ca ceilalți să trăiască senzațiile tale integral și imediat.” Totuși el locuiește, astăzi, un vast domeniu izolat. E necinstit să nu admiri contradicțiile acestui om al cărui nume adevărat este Muntedezahăr.

E și o nerușinare grandioasă (un sărut „al tuturor” străbate umanitatea) inculcată în poemul lui Schiller pe care politica valorilor europene o ține sub tăcere păstrând doar etosul simfoniei beethoveniene! „Cartea păcatelor lumii de-ar fi nimicită! / iertate să fie cele lumești / fraților” mai cuvântează, obraznic, corul (amuțit azi) al imnului european.

Între prezența nemaiînfricoșată în lumina lumii, cum cer Rousseau și domnul Zckbrg, și îngăduirea „celor lumești” care trebuie iertate pentru a nu fi ascunse! , cum strigă vocile dionisiace ale lui Schiller, contradicția pare de nedepășit. Dar țin „cele lumești” de experiența prezenței neîntrerupte pe care o numim „transparență”? Probabil că cine încurcă înțelesul luminos al prezenței translucide și vulnerabile cu spectacolul „celor lumești”, adică al invulnerabilei lipse de pudoare, greșește sensul adevărat al umanismului. Obscenitatea publică, pe care într-adevăr o germinează, explică eșecul umanismului în era contemporană. Dar la fel de bine se poate spune că umanismul nu eșuează: atunci când se validează minoritar (infinitezimal la scara umanității) ca proces neîntrerupt de conștiință al transparenței.

Scepticismul contemporan față de luminile europene, atât de bine documentat, atât de virtuoz stilistic, te-ar putea îndemna să te întrebi, întâi: dacă întregul parcurs umanist nu e ipocrit de vreme ce, în pragul stadiului necesar de atins, al transparenței, toată lumea își pune mâna la ochi; apoi, dacă nu cumva umanismul nu e și nu a fost niciodată cu adevărat un umanism, ci un proiect interior al omului, ireductibil la scara umanității; în fine, dacă tehnologia luminilor nu devansează conștiința etică a luminilor care este transparența. La toate aceste întrebări aș răspunde că da.

Toată suflarea umanismului e deziluzionată. E o mare neînțelegere: adevărul e că trăim cea mai bună istorie dintre toate istoriile trăite.

Când cineva reclamă că ceva s-a pierdut din lume, că s-a atenuat vreo categorie morală, că s-a risipit atenția omului la lume, că ceva reglementat s-a dereglat, că vreo apropriere s-a expropriat omului etc. face, invariabil, măsurătoarea greșită. Nu s-a pierdut nimic din lume, nu i s-a luat niciodată nimic omului, nu s-a stricat cu nimic omul. Dimpotrivă, omul are la îndemână, azi, ca niciodată altcândva, toate instrumentele îndeplinirii de sine și ale pierzaniei. Ce e de plâns în asta? Mai evident decât oricând, nefericirea este un act opțional.

Argumentul e cantitativ, înainte de orice. Nefericirea opțională e accesibilă la scară din ce în ce mai largă. Proporțional cu deschiderea democratică a acestei opțiuni, prin comunicare, virtuțile omului par a se împuțina, dar e fals. Ele sunt aceleași și sunt practicate de oameni la aceeași scară a umanității, constant, dintotdeauna. Ponderea lor e infimă, într-adevăr, așa a fost mereu. Nici translucida și totalitara republică a lui Platon nu era altceva – în mod explicit – decât „un model de construcție interioară”. Cum altfel interioară dacă nu totalitară! Cum altfel interioară dacă nu transparentă?

Suntem tentați să credem că muțenia globală de dinaintea traficului monumental de informație de azi, ar fi apărat omul și bunele practici ale construcției de sine de pervertirile inevitabile. Venerăm omul „nepervertit” și, cu cât ne întoarcem privirea spre structurile închise, de arhipelag, ale existenței sociale ale omului, cu atât suntem mai respectuoși cu pierdutele rituri și cosmicizări ale vieții. Fără să ne mai rămână evident câtă promiscuitate și câtă conformitate larvară acompaniau frumoasele rituri și cosmicități. Limitările brutale de aspirație personală, strictețea dependențelor înăuntrul arborelui ereditar, rutinele fizice aspre și nu în ultimul rând igiena cum le însumăm la harul nepervertitului om? În sarcina cui rămânea gratuitatea fondatoare, libertatea de a răstălmăci urgia supraviețuirii și a tribului? Cine produce marele patrimoniu de gândire europeană revendicat la proporții globale? E absolut cert că aceeași minoritate infimă dintotdeauna, dispersă, dar mai puțin ostracizată, menține vie vocația de libertate a omului, în ciuda revărsărilor gregare de comunicare. Punctul de echilibru al lumii rămâne același: infinitezimal.

Cine se plânge tocmai vâslește în direcția curentului, în albii tehnologice splendid regularizate.

Un filosof de stânga îngrijorat vorbește de o epidemie a valorii, adică idealul a fost atins și nu bun? Filosofia a devenit o slujbă a râzgâiaților?

Ni se spune că o să ne uscăm și o să devenim de iască, ca și cum am pretinde că nu suntem de iască, nici noi și nici cel care ne avertizează. Ba da, suntem de iască împreună, vorbitor și public. Frenezia luminată de care ne pare rău pentru că am pierdut-o nici n-am trăit-o încă. În numele cui vorbim? Cine ne-a prevenit de existența tuturor miracolelor pe care le vom pierde înainte de a le fi trăit? Un domn de la Berlin (Han) vorbește despre „moartea erosului”: ca și când întreaga omenire s-ar fi hrănit necontenit din ofranda de dulceață și de fericire a lui Eros, până azi, iar de azi Eros dispare și lasă omenirea orfană de Eros. Ca și cum eros nu renaște dintotdeauna fulgurant, minoritar, sfidându-i chiar pe idolii dezinhibiției! Cine plânge moartea erosului cui?

Editorialul din INFINITEZIMAL 6/2015
Share Button

Leave a Reply